Uite colea: în România anului de graţie 2010, peste 60% din angajaţi îşi caută activ încă un loc de muncă.
Hai să mai citim o dată. Oamenii aceştia îşi caută încă un job, ceea ce înseamnă că nu vor să renunţe la cel pe care îl au. Ei nu caută un job mai bine plătit, sau unul mai „uşor”, sau altceva, nu, ei vor, pur şi simplu, încă un job. Pe lângă ăla pe care îl au deja. E important să înţelegem asta.
Apoi, e vorba de căutare activă. Asta înseamnă că numărul angajaţilor care nu ar zice „nu” unui al doilea job e mult mai mare. Doar că unii consideră că nu merită să facă nimic pentru a-l obţine.
Ok. În 1886, sute de mii de muncitori din Chicago au făcut o grevă generală de mari proporţii cerând ... ei, ce au cerut muncitorii din Chicago? Ei bine, principala revendicare era aceasta: mai puţin timp de lucru. Cereau, aşadar, „cei trei 8”: 8 ore de serviciu, 8 ore de somn şi 8 ore pentru alte activităţi.
În general, muncitorii au obţinut ceea ce au dorit, şi mai mult decât atât. În următorii trei ani, majoritatea ţărilor lumii au adoptat legi specifice, prin care consfinţeau dreptul lucrătorilor la un program de maximum 8 ore/zi, zi liberă la sfârşitul săptămânii, concedii de odihnă etc. Iar ziua de 1 mai, în care amplitudinea acestor proteste muncitoreşti a fost maximă, a fost consacrată ca Zi Internaţională a Muncii. Ceea ce înseamnă, de fapt, zi liberă.
Aceste evenimente, şi mai ales, motivaţia luptei muncitorilor, au fost, pare-se, de mult date uitării în România anului 2010. Atât în mediul privat, cât şi la stat, cazurile în care angajaţii sunt exploataţi excesiv sunt din ce în ce mai numeroase. Este vorba de activităţi suplimentare neplătite, de prelungirea nefirească a programului de lucru, la 10, 12 sau mai multe ore zilnic, de obligativitatea de a lucra sâmbăta/duminica, fără compensarea de timp sau/şi în bani corespunzătoare, de refuzul acordării concediului, şi aşa mai departe. Ce fac, în aceste condiţii, angajaţii din România? Îşi caută un al doilea job. Pentru ce? Pentru ca, după cele 8 ore petrecute la primul loc de muncă – în România, majoritatea locurilor de muncă sunt cu normă întreagă -, să meargă şi la al doilea loc de muncă. Când să mergă şi cum? Şi cât timp să lucreze? 14, 16, 18 ore pe zi? Cât rezultă dacă socotim şi drumul de acasă şi între cele două locuri de muncă? Cine e în stare de o asemenea „performanţă” şi pentru cât timp? Şi, mai ales, de ce? În ce scop?
Ştim cu toţii de ce. Pentru că sunt disperaţi. Nu le ajung banii şi veniturile sunt din ce în ce mai mici, atât la bugetari, cât şi la cei din privat. Şi au rate la bănci, ipoteci pe case, copii la şcoală, nu ştiu cum îşi vor plăti întreţinerea la iarnă şi ... multe. În niciun caz, nu pentru că s-au „îndrăgostit” de muncă.
Cum trăiau, oare, „proletarii”, în acele timpuri? Unii, precum Marx, au zis că rău. Rău de tot. Şi nu numai Marx, şi Dickens, si mulţi alţii. Bine. Aşa să fie. În unele ţări, şi unele perioade, au trăit rău, iar în restul ţărilor şi perioadelor, foarte rău! Dar au trăit!
E important de ştiut că, în acele timpuri, femeile, în marea lor majoritate, nu erau angajate. Ele erau doar „gospodine”. Şi mame, bineînţeles. Familiile erau numeroase, în mod curent o astfel de familie avea cinci, şapte sau mai mulţi copiii. În toată lumea era la fel! În toată lumea industrializată.
Bun, şi ce voiau muncitorii ăia din Chicago? Mai puţin timp de lucru, mai mult timp de odihnă. Da’ bani în plus, nu? Nu, nu voiau. Dar, de ce? Foarte simplu: fiindcă, în acele timpuri, salariul unui muncitor din industrie era suficient de mare pentru a putea întreţine o familie destul de numeroasă. Sigur, nu era vorba de lux, erau, probabil, şi zile în care membrii familiei răbdau, pur şi simplu, de foame, sau zile când răbdau de frig, copiii îşi transmiteau, cu siguranţă, unul altuia hăinuţele şi jucăriile ... ideea e că trăiau, supravieţuiau. Atunci, se putea acest lucru. Acum? Acum, nu ştiu. Poate acum un angajat obişnuit să întreţină, din salariul său, o familie atât de numeroasă? Nu ştiu ...
Ce s-a schimbat de atunci?
S-au schimbat multe lucruri. De exemplu, s-au inventat maşini care înlocuiesc munca a o sută sau o mie de oamenii. Muncitorii de azi sunt de o sută sau de o mie de ori mai productivi decât cei de acum un veac. Şi, s-a mai schimbat ceva. Acum, marea majoritate a femeilor sunt angajate, ceea ce înseamnă, fireşte, mai multă forţă de muncă, mai multă muncă, mai multe venituri pentru familie. (Ca o paranteză, mai înseamnă şi faptul că, acum, copiii sunt lipsiţi, în primii ani, de interacţiunea cu părinţii lor, în special cu mama, ceea ce se traduce prin lipsa celor „şapte ani de-acasă”, cu efecte devastatoare în creşterea şi educaţia lor).
Bun, şi dacă au avut loc toate aceste schimbări, aparent pozitive, cum e posibil ca o familie cu doi angajaţi, să spunem profesori, şi cu un copil mic, să aibă probleme financiare extrem de grave. N-am zis muncitori necalificaţi, am zis profesori, adică persoane cu o calificare destul de înaltă, n-am zis un angajat şi încă opt membri întreţinuţi, am zis doi angajaţi şi un singur membru întreţinut.
Cine are obligaţia de a răspunde acestei întrebări? Guvernul României, preşedintele României, „puterea”, în general. Numai că aceşti oameni au pregătit un alt discurs, cu alte cuvinte: deficit structural, reajustare macroeconomică, balanţă de plăţi, împrumut extern etc. – asta când vor să fie „tehnici”. Când nu, ne povestesc de grasul din cârca slabului sau ne înjură.
De aceea, acest guvern şi acest preşedinte trebuie să plece urgent. Ca şi orice guvern sau preşedinte care nu vrea sau nu poate să asigure, în mod real, dreptul la subzistenţă cetăţenilor. Soluţia este politică, nu economică. Fiindcă nu e vorba de „inteligenţă”, „competenţă”, sau alte calităţi. Toţi suntem dependenţi, intr-o oarecare măsură, de stat, niciunul dintre noi nu poate reuşi „pe cont propriu”. Şi nu doar bugetarii au nevoie de „bunăvoinţa” statului, nu doar profesorii, medicii, poliţiştii sau cei din administraţie. Nu, şi oamenii de afaceri au nevoie de stat, poate mai mult decât bugetarii. Şi avocaţii, şi consultanţii independenţi, şi artiştii, şi comercianţii, toţi, toţi au nevoie de protecţia statului. Singurii care se pot dispensa, cel puţin teoretic, şi pe o durată limitată de timp, de stat şi de „binefacerile” lui sunt ţăranii care au o gospodărie familială şi trăiesc aproape exclusiv din ceea ce produc în mod direct; dar nu putem face toţi asta.
De aceea, trebuie să terminăm cu prostiile legate de „merite”, de ... nu-ştiu-ce. Oricâte „merite” ar avea cineva, oricăt de calificat şi supra-calificat ar fi, tot moare de foame dacă nu e sprijinit de stat. Ce n-aţi auzit de tinerii aceia care au făcut nu-ştiu-ce studii super-deştepte aici sau în străinătate, şi tot degeaba? Sunteţi supracalificat, nu vă putem angaja ... Statul trebuie să asigure supravieţuirea cetăţenilor săi, punct. Dincolo de asta fiecare poate fi pe cont propriu, nicio problemă, dar, până acolo e o problemă ...
Hai să mai citim o dată. Oamenii aceştia îşi caută încă un job, ceea ce înseamnă că nu vor să renunţe la cel pe care îl au. Ei nu caută un job mai bine plătit, sau unul mai „uşor”, sau altceva, nu, ei vor, pur şi simplu, încă un job. Pe lângă ăla pe care îl au deja. E important să înţelegem asta.
Apoi, e vorba de căutare activă. Asta înseamnă că numărul angajaţilor care nu ar zice „nu” unui al doilea job e mult mai mare. Doar că unii consideră că nu merită să facă nimic pentru a-l obţine.
Ok. În 1886, sute de mii de muncitori din Chicago au făcut o grevă generală de mari proporţii cerând ... ei, ce au cerut muncitorii din Chicago? Ei bine, principala revendicare era aceasta: mai puţin timp de lucru. Cereau, aşadar, „cei trei 8”: 8 ore de serviciu, 8 ore de somn şi 8 ore pentru alte activităţi.
În general, muncitorii au obţinut ceea ce au dorit, şi mai mult decât atât. În următorii trei ani, majoritatea ţărilor lumii au adoptat legi specifice, prin care consfinţeau dreptul lucrătorilor la un program de maximum 8 ore/zi, zi liberă la sfârşitul săptămânii, concedii de odihnă etc. Iar ziua de 1 mai, în care amplitudinea acestor proteste muncitoreşti a fost maximă, a fost consacrată ca Zi Internaţională a Muncii. Ceea ce înseamnă, de fapt, zi liberă.
Aceste evenimente, şi mai ales, motivaţia luptei muncitorilor, au fost, pare-se, de mult date uitării în România anului 2010. Atât în mediul privat, cât şi la stat, cazurile în care angajaţii sunt exploataţi excesiv sunt din ce în ce mai numeroase. Este vorba de activităţi suplimentare neplătite, de prelungirea nefirească a programului de lucru, la 10, 12 sau mai multe ore zilnic, de obligativitatea de a lucra sâmbăta/duminica, fără compensarea de timp sau/şi în bani corespunzătoare, de refuzul acordării concediului, şi aşa mai departe. Ce fac, în aceste condiţii, angajaţii din România? Îşi caută un al doilea job. Pentru ce? Pentru ca, după cele 8 ore petrecute la primul loc de muncă – în România, majoritatea locurilor de muncă sunt cu normă întreagă -, să meargă şi la al doilea loc de muncă. Când să mergă şi cum? Şi cât timp să lucreze? 14, 16, 18 ore pe zi? Cât rezultă dacă socotim şi drumul de acasă şi între cele două locuri de muncă? Cine e în stare de o asemenea „performanţă” şi pentru cât timp? Şi, mai ales, de ce? În ce scop?
Ştim cu toţii de ce. Pentru că sunt disperaţi. Nu le ajung banii şi veniturile sunt din ce în ce mai mici, atât la bugetari, cât şi la cei din privat. Şi au rate la bănci, ipoteci pe case, copii la şcoală, nu ştiu cum îşi vor plăti întreţinerea la iarnă şi ... multe. În niciun caz, nu pentru că s-au „îndrăgostit” de muncă.
Cum trăiau, oare, „proletarii”, în acele timpuri? Unii, precum Marx, au zis că rău. Rău de tot. Şi nu numai Marx, şi Dickens, si mulţi alţii. Bine. Aşa să fie. În unele ţări, şi unele perioade, au trăit rău, iar în restul ţărilor şi perioadelor, foarte rău! Dar au trăit!
E important de ştiut că, în acele timpuri, femeile, în marea lor majoritate, nu erau angajate. Ele erau doar „gospodine”. Şi mame, bineînţeles. Familiile erau numeroase, în mod curent o astfel de familie avea cinci, şapte sau mai mulţi copiii. În toată lumea era la fel! În toată lumea industrializată.
Bun, şi ce voiau muncitorii ăia din Chicago? Mai puţin timp de lucru, mai mult timp de odihnă. Da’ bani în plus, nu? Nu, nu voiau. Dar, de ce? Foarte simplu: fiindcă, în acele timpuri, salariul unui muncitor din industrie era suficient de mare pentru a putea întreţine o familie destul de numeroasă. Sigur, nu era vorba de lux, erau, probabil, şi zile în care membrii familiei răbdau, pur şi simplu, de foame, sau zile când răbdau de frig, copiii îşi transmiteau, cu siguranţă, unul altuia hăinuţele şi jucăriile ... ideea e că trăiau, supravieţuiau. Atunci, se putea acest lucru. Acum? Acum, nu ştiu. Poate acum un angajat obişnuit să întreţină, din salariul său, o familie atât de numeroasă? Nu ştiu ...
Ce s-a schimbat de atunci?
S-au schimbat multe lucruri. De exemplu, s-au inventat maşini care înlocuiesc munca a o sută sau o mie de oamenii. Muncitorii de azi sunt de o sută sau de o mie de ori mai productivi decât cei de acum un veac. Şi, s-a mai schimbat ceva. Acum, marea majoritate a femeilor sunt angajate, ceea ce înseamnă, fireşte, mai multă forţă de muncă, mai multă muncă, mai multe venituri pentru familie. (Ca o paranteză, mai înseamnă şi faptul că, acum, copiii sunt lipsiţi, în primii ani, de interacţiunea cu părinţii lor, în special cu mama, ceea ce se traduce prin lipsa celor „şapte ani de-acasă”, cu efecte devastatoare în creşterea şi educaţia lor).
Bun, şi dacă au avut loc toate aceste schimbări, aparent pozitive, cum e posibil ca o familie cu doi angajaţi, să spunem profesori, şi cu un copil mic, să aibă probleme financiare extrem de grave. N-am zis muncitori necalificaţi, am zis profesori, adică persoane cu o calificare destul de înaltă, n-am zis un angajat şi încă opt membri întreţinuţi, am zis doi angajaţi şi un singur membru întreţinut.
Cine are obligaţia de a răspunde acestei întrebări? Guvernul României, preşedintele României, „puterea”, în general. Numai că aceşti oameni au pregătit un alt discurs, cu alte cuvinte: deficit structural, reajustare macroeconomică, balanţă de plăţi, împrumut extern etc. – asta când vor să fie „tehnici”. Când nu, ne povestesc de grasul din cârca slabului sau ne înjură.
De aceea, acest guvern şi acest preşedinte trebuie să plece urgent. Ca şi orice guvern sau preşedinte care nu vrea sau nu poate să asigure, în mod real, dreptul la subzistenţă cetăţenilor. Soluţia este politică, nu economică. Fiindcă nu e vorba de „inteligenţă”, „competenţă”, sau alte calităţi. Toţi suntem dependenţi, intr-o oarecare măsură, de stat, niciunul dintre noi nu poate reuşi „pe cont propriu”. Şi nu doar bugetarii au nevoie de „bunăvoinţa” statului, nu doar profesorii, medicii, poliţiştii sau cei din administraţie. Nu, şi oamenii de afaceri au nevoie de stat, poate mai mult decât bugetarii. Şi avocaţii, şi consultanţii independenţi, şi artiştii, şi comercianţii, toţi, toţi au nevoie de protecţia statului. Singurii care se pot dispensa, cel puţin teoretic, şi pe o durată limitată de timp, de stat şi de „binefacerile” lui sunt ţăranii care au o gospodărie familială şi trăiesc aproape exclusiv din ceea ce produc în mod direct; dar nu putem face toţi asta.
De aceea, trebuie să terminăm cu prostiile legate de „merite”, de ... nu-ştiu-ce. Oricâte „merite” ar avea cineva, oricăt de calificat şi supra-calificat ar fi, tot moare de foame dacă nu e sprijinit de stat. Ce n-aţi auzit de tinerii aceia care au făcut nu-ştiu-ce studii super-deştepte aici sau în străinătate, şi tot degeaba? Sunteţi supracalificat, nu vă putem angaja ... Statul trebuie să asigure supravieţuirea cetăţenilor săi, punct. Dincolo de asta fiecare poate fi pe cont propriu, nicio problemă, dar, până acolo e o problemă ...
se vrea o tara de sclavi, nu de muncitori, nu de profesori, nu de medici!
RăspundețiȘtergereCi o tara de sclavi (forta de munca foarte ieftina si la cheremul oricui).
Stii care-i prostia? Forta de munca ieftina e foarte scumpa ... fiindca e necalificata. Decat sa fac un autoturism (care n-o sa mearga niciodata) cu ajutorul a o mie de necalificati care nu stiu decat sa dea cu ciocanul, mai bine il fac cu ajutorul unui robot industrial programat si supravegheat de un singur om, iar la aia o mie le asigur existenta si un pulan peste mecla daca vor mai mult, dar nu vor sa se califice.
RăspundețiȘtergere