Economisim ... ce?

Trebuie, desigur, să fim prietenoşi cu mediul, trebuie să utilizăm cu parcimonie resursele de care dispunem, fiindcă nu sunt nelimitate, trebuie să oprim poluarea şi risipa...

Am auzit cu toţii astfel de argumente, mai mult sau mai puţin ecologiste, sau cum s-or numi. De regulă, cei care propagă asemenea idei menţionează doar unele dintre resursele care ar trebui economisite, uitând, cu bună-ştiinţă (sau nu) de altele.

E foarte bine să economisim ... dar câteodată depinde ... Depinde de ceea ce vrem să economisim. Şi, dacă prin economia noastră, nu risipim altceva. Altceva, ce poate fi mult mai valoros. De nerecuperat.

Adevărul e că suntem din ce în ce mai bogaţi. Avem fel de fel de lucruri pe care părinţii şi bunicii noştri nu ar fi putut nici măcar să şi le imagineze, nicidecum să le aibă. În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai săraci: avem din ce în ce mai puţin timp.

Timpul, în general, e, desigur, nelimitat, dar timpul nostru e extrem de limitat. Avem nevoie de timp pentru a studia, pentru a lucra, dar mai ales, pentru a ne ocupa de noi înşine, pentru a ne odihni, pentru a fi cu ceilalţi sau, pur şi simplu, pentru a face ceea ce ne place. De aceea, orice ne face să câştigăm timp este un lucru bun. Englezii spun: „timpul înseamnă bani”, dar, de fapt, timpul înseamnă cu mult mai mult.

Pe de altă parte, datorită unor obiceiuri deprinse într-o anumită perioadă, suntem adesea dispuşi să facem economie de anumite resurse, mai mult sau mai puţin valoroase, irosind, de fapt, cea mai valoroasă resursă a noastră: timpul. Lucrurile astea sunt, de regulă, lipsite de sens.

Desigur, ne aducem cu toţii aminte – nu a trecut chiar aşa de mult timp de atunci – de vremurile în care sărăcia determinase existenţa unui anumit tip de economie orientată spre reciclare şi/sau refolosire, nu neapărat din considerente ecologiste – unii sunt şi acum nostalgici după acele vremuri. Coboram din bloc şi, în prima dugheană pe care o întâlneam îmi reumpleam bricheta, mai încolo era un chioşc de unde puteam împrumuta casete video, peste drum era o sifonărie, iar după colţ o cizmărie şi o ceasornicărie.

Mai târziu, şi mai mult ca o expresie a „avântului noilor tehnologii”, a apărut un internet-cafe – de fapt, internetul a venit mai târziu, la începutul-începutului fiind doar vreo câteva calculatoare cu jocuri - de unde puteai cumpăra şi ceva dischete, puteai să-ţi reîncarci tonerul de imprimantă şi, dacă „vorbeai cu băieţii”, puteai să obţii şi un joc nou-nouţ, pe care să-l joci acasă.

Toate lucrurile astea sunt, deja, istorie şi, nici dacă aş dori neapărat, nu ştiu unde mi-aş mai putea încărca bricheta, după cum nu ştiu nici de unde aş mai putea cumpăra un sifon, sau unde aş putea să-mi repar bătrânul Chaika moştenit de la bunicul. În ceea ce priveşte cartuşele de imprimantă, da, mai ştiu un loc unde acestea pot fi reîncărcate ... dar nu ştiu pentru câtă vreme.

Şi asta pentru că, pur şi simplu, nu mai rentează. E mai ieftin să cumperi un toner nou, similar celui original, decât să-l încarci şi să-l tot încarci pe cel vechi. Nu mai vorbesc de calitate, care este oricum superioară în cazul tonerului nou, vorbesc doar de timpul pe care nu-l mai pierd – fiindcă internet-cafe-ul ăla de lângă casă s-a desfiinţat de mult -, şi de benzina pe care n-o mai consum – deci reduc, în acest fel, poluarea globală. Pentru că acum există şi varianta aceasta, de a-ţi comanda tonerul acasă.

Tonere laser noi, de cea mai bună calitate, pot fi cumpărate de la magazinul TonerEurope. Există o mare varietate de produse, pentru cele mai diferite imprimante: Canon, Brother, Hp, Samsung, Xerox, Kyocera, Minolta, Lexmark, sisteme CISS (pentru imprimante cu jet de cerneală), diverse alte produse. Comercializând produse noi, firma oferă clienţilor săi şi posibilitatea de a returna orice produs găsit necorespunzător, posibilitate de care, evident, nu prea „beneficiază” nimeni, deoarece produsele trec printr-un proces de omologare calitativă foarte riguros înainte de a fi comercializate.

Păreri de rău

Crin Antonescu ar avea toate motivele să fie fericit. Partidul său ale obţinut un rezultat excelent, cel mai bun de la al doilea război mondial, zdrobindu-şi adversarul politic.Liberalii conduc, astăzi, o treime din consiliile judeţene, au primari într-un mare număr de localităţi,unele foarte importante, şi, poate cel mai important lucru: în acest moment, candidatul cu cele mai mari şanse de a deveni viitorul preşedinte al României este chiar Crin Antonescu – asta, fireşte, dacă, între timp, nu revenim la monarhie.

Cu toate acestea, Crin Antonescu nu e fericit pe de-a-ntregul, cu toate acestea domnia-sa nu e scutit de regrete şi păreri de rău. Cum ar fi:

Îmi pare rău că nu sunt suficient de dur să-l dau pe uşă afară

Pe cine ar vrea domnul Antonescu să dea afară? Pe Radu Câmpeanu, unul dintre puţinii seniori ai partidului, şi nimeni altul decât cel care a reînfiinţat – nu neapărat singur – Partidul Naţional Liberal, în primele zile de după revoluţia din ’89, fost candidat la preşedinţia României, la primele alegeri postrevoluţionare, etc. Dar, ce a făcut, oare, atât de rău, domnul Câmpeanu, de a provocat o astfel de reacţie a domnului Crin Antonescu?

Ei, iată ce a făcut: şi-a exprimat neîncrederea în Crin Antonescu. A spus că nu crede că românii îl vor vota la preşedinţie. Da, şi? Care-i problema?

Radu Câmpeanu nu mai este, de multă vreme, în prim-planul politicii româneşti. Radu Câmpeanu este, din toate punctele de vedere, un „fost”, el neputând, sub nicio formă, să-l concureze pe Crin Antonescu, sau pe orice alt lider activ al PNL, pentru orice funcţie reală, în partid, sau în administraţie. Radu Câmpeanu are, totuşi, 90 de ani şi, ca să-l mai vezi într-o funcţie publică trebuie să fii la fel de nebun ca să-l mai vezi pe Mihai de Hohenzollern rege al României! 

Şi-atunci, de ce s-a supărat Crin Antonescu? De ce s-a grăbit să-l „pună la punct” pe Radu Câmpeanu?

Probabil, pentru că în PNL – în PNL-ul domnului Antonescu – nu mai e loc pentru de-alde Câmpeanu. Da, şi pentru că-i bătrân, dar, mai ales, pentru că nu ştie să-şi ţină gura. S-a teminat cu gargara, cu indisciplina, asta a fost bună cât timp partidul era la 3%, când eşti la 3% poţi spune orice, că oricum nu contează, nu te bagă nimeni în seamă, eşti un zero ... da’ nu când eşti la 30%, atunci trebuie disciplină, organizare ... şi mai ce?

Partidul Naţional Liberal şi-a câştigat un loc aparte printre celelalte partide tocmai pentru că, până la un punct, a tolerat şi chiar încurajat dialogul civilizat, schimbul fructuos de opinii, chiar divergente, libertatea de gândire şi conştiinţă, sinceritatea. Lucruri care, s-o recunoaştem cinstit, i-au fost şi nu prea i-au fost de folos, mai cu seamă în ultimii ani, când a prevalat un alt model de partid, şi anume partidul-sectă, partidul în care un singur om are voie să gândească şi să vorbească, acest drept fiindu-le înterzis celorlalţi membri şi simpatizanţi, cu excepţia faptului că vor să aducă vreun elogiu conducătorului iubit. Şi nu a fost vorba de un singur partid, nu! PCR a fost dintotdeauna o sectă, cu toate că, povestesc unii, prin ’68, cineva şi-ar fi permis, pentru puţin timp, să întredeschidă un geam. Şi se ştie ce s-a ales de PCR! S-a schimbat un regim, a apărut o speranţă, şi mulţi erau cei care credeau că niciodată nu va mai fi posibilă apariţia partidelor-sectă. Dar, nu a fost aşa, mentalităţile se schimbă greu, pe parcursul a generaţii, nu doar în câţiva ani. Victima a fost, de data asta, un partid care-şi zicea, şi creştin (?), şi democrat (?), dar nu era decât taliban. După PNŢCD, a venit rândul PDL, care îşi numără azi morţii şi răniţii, dar nu conştientizează pe deplin motivul decăderii sale.

Astăzi, PNL şi preşedintele său se află „pe cai mari” ... dar au fost şi alţii ... unde sunt acum? Ce oferă, acum, în plus, PNL, faţă de ceea ce au oferit, la timpul lor, celelalte partide? Adică, nu mai ai voie să vorbeşti, să exprimi o opinie, decât dacă această opinie este favorabilă partidului şi preşedintelui său? Unde e, acum, „revoluţia bunului-simţ”, promovată cu obstinaţie nu cu mult timp în urmă? A ajuns PNL în situaţia în care dă afară un om ca Radu Câmpeanu, fiindcă e bătrân, inutil, şi vorbeşte prostii, şi primeşte un om ca Sorina Plăcintă, care e puternică, utilă, şi, mai ales, are lecţia învăţată?

Radu Câmpeanu nu are, neapărat, dreptate. Nu Radu Câmpeanu îi determină pe români să îl voteze sau nu pe Crin Antonescu, ci Crin Antonescu însuşi. Prin ceea ce face, prin ceea ce spune, prin modul în care se comportă, aduce aminte, în mod nefiresc şi aproape dureros, de un personaj extrem de popular acum câţiva ani, dar pe care, acum, foarte mulţi români l-ar dori uitat şi scos din cartea de istorie, un personaj care îşi trăieşte, în mod jenant, sfârşitul de carieră politică. De ce face Crin Antonescu acest lucru?

Nu ştiu, nu am un răspuns.

Poate că nu conştientizează că asta îi face rău, că îi diminuează, în mod real, şansele de a ajunge preşedintele României. Sau, poate mă înşel eu, poate că, dimpotrivă, asta îi sporeşte şansele. Poate că românilor le place un astfel de preşedinte, habar n-am. Şi cred că nimeni nu ştie, de fapt.

Şi mie îmi pare rău ...

Îmi explică şi mie cineva?

Căutând ştiri despre alegeri, am dat peste asta:

REZULTATE ALEGERI DROBETA TURNU SEVERIN. Costantin Gherghe câştigă Primăria

Dar am găsit şi filmuleţul ăsta:

M-ajută şi pe mine cineva să înţeleg?

Asta-i pohta ce-am pohtit!

După declaraţia politică de ieri a Parlamentului României, şi, mai cu seamă după intervenţia lui Şova, singura opţiune posibilă a preşedintelui Traian Băsescu este demisia neîntârziată. Este, de altfel, şi singura opţiune benefică pentru ţară.

Din păcate, şansele ca acest lucru să se producă sunt, practic nule, structura psihologică a preşedintelui nepermiţându-i să facă acest lucru. Din păcate pentru el, şi pentru ţară, deopotrivă, Traian Băsescu e construit, din punct de vedere psihologic, pe un calapod clasic de dictator: viclean, intrigant, mediocru intelectual, spontan, răzbunător, extrem de orgolios şi, într-un anumit sens, patriot în adâncul sufletului, chiar dacă, în cazul lui Băsescu, dimensiunea asta (a patriotismului) s-a concretizat, mai ales, în răţoieli inutile şi primejdioase la adresa unor vecini, împăunări prosteşti, şi aşa mai departe. Un astfel de om nu renunţă niciodată, cu atât mai mult atunci când este convins că are dreptate. Frica, ameninţarea, calculul politic meschin au sens pentru astfel de personaje doar atâta timp cât nu au dreptate, şi ştiu asta. Când, dimpotrivă, sunt convinse că au dreptate şi că apără un ideal superior, astfel de persoane înfruntă cu seninătate orice pericol. La fel au procedat şi Nicolae Ceauşescu, Saddam Hussein sau Muammar al-Gaddhafi. Cu toţii au putut să renunţe, la un moment dat, la putere, pentru a-şi salva pielea, dar n-au făcut-o, cum, foarte probabil, nu o va face nici Traian Băsescu.

Să precizăm, dintru început, un lucru: în disputa sa cu Victor Ponta şi cu Parlamentul României, dreptatea este, indiscutabil, de partea preşedintelui. Nu neapărat în ceea ce priveşte reprezentarea României în relaţiile cu Uniunea Europeană - de fapt, asta nici nu conteaza prea mult - ci în ceea ce priveşte modul în care încearcă Victor Ponta să tranşeze această chestiune. În România, şi peste tot în lume, putere juridică au doar legile, hotărârile, deciziile, dispoziţiile etc., dar nu declaraţiile, fie ele politice, sau de orice altă natură. Şi ... gata.

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, este, de asemenea, evident, că Victor Ponta nu abordează, şi nu doreşte să abordeze o problemă generală, cum ar fi aceea a raportului de putere dintre preşedinte şi premier, ci pe aceea particulară, a raportului de putere dintre el personal, şi Traian Băsescu. Nu ştiu, poate nu-mi amintesc eu, dar nu cred că Victor Ponta a avut ceva de comentat în situaţii similare, dar când prim-ministru era Emil Boc. Bine, de aici se pot porni tot felul de discuţii, se poate afirma, cu deplin temei, că, de fapt, Emil Boc nu şi-a dorit şi nu a pretins niciodată să reprezinte România faţă de U.E., în detrimentul preşedintelui, şi aşa mai departe. Cum adică? Păi, dacă activitatea respectivă e în „fişa postului” premierului, şi nu a altcuiva, poate premierul, oricare ar fi el, să zică: „ei, acu’, dacă vrea preşedintele, să meargă el, că eu oricum nu prea vreau”?? Unde s-a mai pomenit, în vreun serviciu public, să faci doar ce vrei, când ai chef, dacă ai chef, iar ce nu să pasezi sarcina cui o vrea, şi totuşi, să nu fii dat afară, în ziua următoare? Dar asta e altă problemă ...

Revenim la atitudinea lui Traian Băsescu şi la declaraţia ulterioară a lui Şova.

Pentru cine nu îşi (mai) aminteşte, fac o mică digresiune. Mă întorc la episodul excluderii lui Mircea Geoană din PSD. Care a fost, de fapt, motivul real al acestui gest? Nu altul decât lupta internă de putere din PSD (Mircea Geoană „păcătuise” autopropunându-se ca viitor candidat al PSD la alegerile prezidenţiale din 2014). Urmăriţi, vă rog, filmuleţul următor:

Ce spune, de fapt, cu subiect şi predicat, Victor Ponta? Că motivul excluderii lui Geoană a fost, de fapt, „o problemă de încredere”. Ce-o fi însemnând „încrederea” asta ... fiecare înţelege ce vrea. Ei, dar cum trebuiau, cât de cât, păstrate aparenţele, sarcina instrumentării „judecării” lui Geoană a revenit lui Şova. Care a găsit, că nu-i mare lucru, nişte articolaşe prin statutul PSD, pe care le-a interpretat cum a vrut muşchiul lui, fără a avea, însă, nici măcar elementarul bun-simţ de a le citi (şi) în prezenţa „împricinatului”, adică a lui Geoană ... vă amintiţi, desigur, cum a programat „şedinţa” respectivă la o oră, dar, când a ajuns sărmanul „prostănac”, a constatat că, de fapt, şedinţa avusese deja loc ... aşa o mascaradă nici pe vremea lui Stalin nu se putea vedea în fiecare zi.

Nu mai vorbesc, apoi, de precaritatea cunoştinţelor istorice ale lu’ dom’ profesor, nu mai vorbesc de nimic. Mă aşteptam, însă, să nu-l mai văd o vreme, să-l ascundă PSD-ul o vreme, să-l mai trimită undeva, la studii, oriunde, dar nu la televizor, nu în vizorul media, nu pronunţându-se despre chestiuni pe care, în mod evident, nu le înţelege. Speranţe deşarte ...

Traian Băsescu ştie prea bine în ce piesă joacă. Poate să umble cât vrea cu Constituţia în buzunar, poate să o arate oricui, adevărul e că a pierdut. Istoria se repetă. Câţi au fost curioşi, în 2007, când a fost suspendat preşedintele, să deschidă Constituţia, să citească, să înţeleagă dacă preşedintele a încălcat-o sau nu, să voteze în cunoştinţă de cauză, şi fără nicio patimă sau partipris? Câţi? Puţini, foarte puţini. Şi dacă, acum, s-ar ajunge la suspendare, pe temeiul invocat de Şova, câţi s-ar obosi să deschidă şi să înţeleagă Constituţia? Tot atât de puţini, poate şi mai puţini. Deosebirea e că, spre deosebire de 2007, Băsescu are mult mai mulţi duşmani – nu e treaba mea să explic cum i-a dobândit.

Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie că mandatul său a luat sfârşit, practic, atunci când l-a desemnat pe Ponta premier. Traian Băsescu ştie, sau ar trebui să ştie, că rolul său la Cotroceni, în acest moment, este unul pur decorativ, el nemaiavând nicio sarcină decât aceea de atrage, ca un magnet, ura acumulată de popor în urma măsurilor aberante ale guvernării portocalii şi, implicit, de a mai adăuga nişte procente în dreptul USL la alegerile din toamnă. USL are, în acest moment, o nevoie aproape disperată, de Traian Băsescu la Cotroceni, fie şi pentru a nu mai fi atât de vizibile măgăriile pe care continuă să le facă – numai astăzi, de exemplu, şi-a „întărit” rândurile cu încă un „combatant de valoare”, e vorba de doamna senator Plăcintă.

Nu, nu mandatul lui Băsescu e în pericol – oricum nu are nicio şansă de a-l duce până la capăt, asta dacă nu cumva doreşte PSD acest lucru, pentru a-l „fierbe în suc propriu” pe pofticiosul Antonescu, eventual în ideea de a prelua, în nume propriu, şi preşedinţia. Nu, nu PDL e în pericol, la urma-urmei, PDL e o culoare – mai este? – un acronim, un ambalaj, orice; poate fi aruncat fără niciun regret la primul coş de gunoi, oamenii, însă, pedeliştii adică (sau, foştii pedelişti) sunt oameni de valoare (?!) şi pot fi integraţi fără nicio problemă în USL. Mizerabil!

(Apropo, şi fără prea mare legătură, când a fost primit în USL, „tata vămilor” aka Gheorghe Ciobanu a promis că va fi urmat de nu-mai-ştiu câţi primari din colegiul său. Asta nu s-a întâmplat, mai mult decât atât, USL a reuşit să piardă şi primăria singurului oraş - din cele trei din colegiu – pe care o deţinuse în mandatul 2008-2012).

PDL e, de asemenea, terminat. Pentru alegerile din toamnă, desfăşurate în sistem uninominal pur, rezultatele vor fi încă şi mai proaste decât acum. Câte preşedinţii de consiliu judeţean mai deţine PDL? Două, Alba şi Arad, adică sub 5% din total. Ei, cam atâtea mandate parlamentare va putea obţine, în cel mai bun caz, în toamnă, PDL. Rezultat cu care nu va conta nici cât PPDD.

Şi, atunci, pentru ce să (mai) rămână Băsescu la Cotroceni? Doar pentru a fi demis şi umilit peste numai câteva luni, când, cu adevărat, nimeni nu va avea nevoie de el?

O demisie, acum, a lui Traian Băsescu, urmată, aproape imediat, de o autodizolvare a PDL – ţi-ai găsit! – ar pune România în faţa unei situaţii inedite, şi ar face-o, cred, să realizeze, cât de mare este pericolul derapajului antidemocratic ce se prefigurează. Ar forţa, cred, dezintegrarea rapidă a USL şi salvarea, astfel, a ultimului partid din perioada precomunistă, e vorba, fireşte, de PNL (chiar dacă asta ar presupune asumarea a încă patru ani de opoziţie; evident, orbit de mirajul puterii, PNL nici nu concepe asa ceva).

Din păcate, cum spuneam, Băsescu nu înţelege nimic. Va continua să se plimbe cu Constituţia-n mână, fără să observe că, de fapt, timpul său a trecut, că indiferent de ceea ce face, sau nu face, situaţia se înrăutăţeşte, că damele de companie şi toată turma de dobitoace amuşinează deja sub coada noului mascul alfa, că, în curând hoitul său va fi aruncat hienelor obraznice şi flămânde, pe care chiar el le-a promovat.

Urât sfârşit de carieră politică!

Cât despre viitorul uselist luminos ... mai bine nu mai spun nimic.

Despre Dumnezeu şi puterea tainică a rugăciunii

Cu câteva zile înainte de alegeri, am primit un pliant din partea primarului în funcţie. Primele cuvinte erau ceva în genul:

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta ceea ce nu pot să schimb ...

Câteva zile mai târziu, își pierdea fotoliul de primar, într-un mod, după părerea mea, absolut justificat, ţinând seama de tot ceea ce a făcut (rău), de ce nu a făcut (bine) în timpul mandatului, de comportamentul general, de apartenenţa politică, de „n” factori, pe care nu îi mai amintesc.

Pe de altă parte, însă, şi dacă ar fi câştigat, nu ar fi fost nicio surpriză. Cum n-a fost nicio surpriză nici faptul că marea majoritate a primarilor cu procese penale în curs, sau cu alte probleme, şi-au redobândit fără prea mari probleme mandatul.

Da, dar aici e vorba de altceva. E vorba, cum spuneam, de rugăciune. Şi de puterea ei tainică.

Pentru că – nu-i aşa? – cum ar fi putut, oare, Dumnezeu, să-i îndeplinească rugăciunea, altfel decât punându-i în faţă un obstacol de netrecut? Cum ar fi cel alegerilor, de pildă.

Aşa-i, nu-i pe lume rugăciune să nu ajungă la urechile lui Dumnezeu, şi nu-i rugăciune pe care s-o audă şi să n-o îndeplinească ... numai că nu totdeauna cum îşi doresc oamenii ... chiar şi cei mai evlavioşi.

iPod, iPhone ... iSictir.

Proiect nou

După cum se poate constata cu uşurinţă, am cam lăsat blogul ăsta cam de izbelişte. Pentru că, pur şi simplu, nu mă mai „trage aţa”. Am scris mult, şi fără prea mare folos. Pur şi simplu, nu cred că sunt prea mulţi care au nevoie, în mod real, de acest blog... unora le face chiar rău (depinde şi de IQ, fireşte). E un blog prea generalist, un blog care spune prea puţin despre prea multe ... sau prea mult despre prea puţin, n-are importanţă.

Nu, nu e un proiect abandonat definitiv ... dar nici departe. Şi nu am de gând să fac prea multe pentru a-l reactiva. În schimb, am în minte un proiect nou, mult mai nişat, şi, sper, mult mai interesant, inclusiv -sau, mai ales - pentru cei pe care politica nu prezintă absolut niciun interes.

Evident, vor fi multe, foarte multe lucruri care nu vor avea nicio legătură cu ceea ce se petrece aici ... dar asta mai către toamnă. Până atunci, răbdare şi tutun!

Ferească Dumnezeu de mai rău!

Sigur, am auzit aceste cuvinte de nenumărate ori până acum.

Pentru cei mai mulţi, asta înseamnă, pe lângă o evidentă neasumare a responsabilităţii, şi un fel de consolare care nu spune (mai) nimic.

De data asta, lucrurile mi se par complet diferite. Şi asta pentru că omul care a spus aceste vorbe e Traian Băsescu. Oare ce-o fi vrut să spună? Şi de ce-o fi fost aşa de bine-dispus? Ce măgărie o mai fi punând la cale?

O fi vrut să spună, că, după toate batjocurile, umilinţele, nedreptăţile suportate de poporul român, cu un stoicism şi o resemnare demne de o cauză mai bună, ghiontul administrat de acesta bandiţilor portocalii este, totuşi, o sancţiune destul de blândă? Că, pentru tot ce au făcut, pentru modul în care s-au jucat cu vieţile şi cu nervii celor pe care, chipurile, i-au reprezentat, o mare parte dintre ei nici nu ar merita să mai vadă lumina soarelui? Dar, nu e timpul pierdut ...

Îmi e teamă, însă, că vorbele preşedintelui au o altă semnificaţie. Îmi e teamă – da, cred că pot să spun „îmi e teamă” – că mesajul e altul. Îmi e teamă că, de fapt, chiar asta e semnificaţia acestor cuvinte: că mai-răul nu e doar o abstracţiune teoretică, ci o posibilitate reală, şi că el, Traian Băsescu, (încă) preşedintele României, va lupta prin toate mijloacele legale şi, mai ales ilegale, ca asta să se întâmple.

Da, dar cum ar (mai) putea face acest lucru?

Mmm ... simplu. Să nu uităm că serviciile sunt, încă, pe mâna sa. Să nu uităm, de asemenea, că o mare parte din USL şi-a făcut ucenicia la PDL ... şi nu e vorba doar de Frunzăverde. În teritoriu, există nenumărate interese, există politicieni în partide diferite, care au făcut, dintotdeauna, afaceri bănoase împreună, indiferent dacă la putere era X sau Y ... în fine, pentru PDL, şi pentru Traian Băsescu nu e chiar plăcut ceea ce se întâmplă, dar nici chiar al naibii de neplăcut. Şi-apoi, în toamnă ... vom mai vedea.

Fireşte, acest scenariu, în care USL ar reuşi să se facă de kkt în doar câteva luni are un viciu esenţial: ar trebui ca acesta – USL, adică – să consimtă la asta. Da, şi? Cine spune că n-o va face?

Ce să spun? De la Traian Băsescu mă pot aştepta la orice ... la orice, în sens negativ, evident. Şi nici de la USL nu am cine ştie ce aşteptări. În fine ... ce va fi, va fi.

Ochii cât cepele şi ... ferească Dumnezeu de mai rău!

Am ales ...

La ora la care scriu aceste rânduri, informaţiile de care dispun sunt incomplete, fragmentare şi, probabil, şi, probabil, nu tocmai corecte. În ciuda acestor lucruri, consider că, în urma rezultatelor alegerilor locale din 10 iunie se pot desprinde, totuşi, câteva concluzii, şi anume:

• Datorită unui sistem de vot inechitabil, dar nu numai, PDL păstrează câteva primării şi consilii judeţene importante, reuşind, astfel, să mascheze, oarecum, dimensiunile dezastrului electoral.
• În ciuda triumfalismului afişat de USL, victoria acestei alianţe este, în actualele condiţii, conjuncturală şi neconvingătoare. În ciuda procentelor, uneori năucitoare, pe care această alianţă le-ar fi obţinut în unele localităţi, şi la unele secţii de votare, simpatia populară faţă de această struţo-cămilă politică se păstrează în cote destul de reduse. Iar acolo unde oamenilor nu le-a ajuns „cuţitul la os”, acolo unde nu s-a votat (doar) după principiul „oricine, dar nu PDL”, s-au înregistrat surprize destul de neplăcute. Cum, oare, ar putea fi explicată victoria primarului penal Gheorghe Falcă la Arad, sau aceea a primarului oraşului Deta, din judeţul Timiş, ai cărui fii au fost protagoniştii unor scandaluri de amploare? Este clar că în aceste localităţi, şi nu numai, USL nu a reuşit să producă un contracandidat credibil, iar aceasta poate indica o problemă foarte serioasă de construcţie, la nivelul acestei alianţe.
• Alegerile, în sine, şi campania electorală care le-a precedat, au fost marcate de numeroase incidente: lovituri „sub centură”, tentative de fraudă, imoralitate „cât cuprinde” etc. Dar, poate, ceea ce va evidenţia, în timp, aceste alegeri, de altele, mai mult sau mai puţin asemănătoare, va fi incidentul de la Petrila, unde un om şi-a dat foc în secţia de votare. Fără îndoială, un astfel de comportament poate releva anumite probleme psihice grave, din partea persoanei respective, dar, la fel de bine, poate constitui un indicator important al unei anumite stări de spirit a populaţiei, sau, cel puţin, al unui anumit segment al acesteia. Este vorba de acel segment care şi-a pierdut total încrederea în politicieni şi partide, care nu mai întrevede niciun licăr de speranţă, din nicio direcţie, care nu mai este interesat în nicio „construcţie politică”, ci în distrugerea a tot ceea ce (mai) există. E vorba de acei oameni care au pierdut, deja, totul, sau aproape totul, şi, pentru care, orice formă de „reparaţie” este tardivă şi/sau inutilă, ei nemaidorind altceva decât distrugerea celor care, în opinia lor, i-au adus în această situaţie.

Şi câteva predicţii:

• În ciuda păstrării unor primării şi consilii judeţene importante, şi indiferent de comportamentul USL la guvernare, în următoarele luni, PDL nu are prea mari şanse să evite disoluţia internă şi, implicit, dispariţia de pe scena politică. Probabil, în următoarele luni, sau după alegerile generale din toamnă, PDL va organiza un congres, în urma căruia va elimina din conducere toate figurile „obosite”, începând cu Emil Boc, Elena Udrea etc., dar şi „tripleta” Blaga-Videanu-Berceanu, pe „hoaţa” Anastase, ba chiar şi pe „intelectualii” Cotoi-Voinescu, Preda, sau Macovei. Dar, nimeni şi nimic nu va mai putea un proces deja început: noile figuri, care vor fi promovate, vor avea o notorietate atât de scăzută, încât vor face mai mult rău, cea mai mare parte a aleşilor PDL sunt, sau vor deveni nişte „baroni locali”, din ce în ce mai puţin disciplinaţi, din ce în ce mai puţin obedienţi, până la desprindere totală, faţă de conducerea centrală a partidului, iar asta nu va crea prea curând premizele reconstruirii partidului.
• Deşi perfect logică, dorită şi aşteptată de milioane de români, dezagregarea PDL nu va fi, câtuşi de puţin, benefică pentru ţară, fie şi prin faptul că va dispărea o „coajă”, un ambalaj, o culoare, un slogan, sau orice altceva, dar nu oamenii care, la diferite niveluri de execuţie, au făcut atâta rău concetăţenilor lor. Ţara e plină de tot felul de şefi şi şefuleţi, de tot felul de direcţii şi birouri, de „deconcentrate” etc., care n-au făcut, în viaţa lor nimic productiv, nu au profesat niciodată, sau au profesat doar pentru doar o perioadă foarte scurtă de timp, meseria pentru care, chipurile, s-au pregătit, dar ocupă, în mare, aceeaşi funcţie, de ani şi ani de zile, unii de pe vremea comunismului. Am spus „în mare” fiindcă, da, au fost perioade în care au ocupat cea mai înaltă poziţie, dar şi perioade în care au „stat în opoziţie”, pe o poziţii mai „modestă”, de „simpli” şefi, de nu-ştiu-ce birouaş sau cabinet etc. Asta e, sunt „oameni de valoare”, sunt „profesionişti” – dracu’ ştie când şi cum au ajuns, că de profesat, după cum spuneam, n-au prea avut timp – şi nicio guvernare, niciun regim nu şi-a premis să-i „arunce la gunoi” – ca şi când a-ţi face meseria „de bază” ar fi o „aruncare la gunoi”. Nu dau exemple, sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră cunoaşte nu unul, ci zeci de asemenea exemple, de oameni care, când au fost feseniştii la putere, au fost fesenişti, când au venit ţărăniştii, au devenit ţărănişti, apoi s-au făcut pesedişti, liberali, pedelişti ... da’ cine mai ştie ce n-au fost? Ei, asta e marea problemă a USL, cât e el de mare, de puternic şi de voios, nu prea are oameni „de valoare”, nu prea are „specialişti”, şi-atunci e nevoit să apeleze la „profesioniştii” care sunt deja pe post ... etc. ... restul e „istorie”.
• Cum va evolua PP-DD? Greu de spus. Paradoxal – sau nu – evoluţia sa depinde, aproape exclusiv, de ceea ce va face USL în viitoarele luni. PP-DD este şi va rămâne, pentru o bună bucată de vreme, partidul celor cărora li s-a luat totul, care nu mai au nimic de pierdut, şi tot ceea ce îşi doresc este doar răzbunarea. Dacă ar fi să aleg un slogan pentru acest partid, acesta ar fi: „pentru ca şi alţii s-o ducă la fel de prost”. Se poate câştiga cu acest slogan, şi cu o astfel de viziune? Aş vrea să fiu optimist, să zic „da” ... dar am, oare, motive?

De ales, am ales ... Cu ce ne-am ales?

Copie la indigo

Câţi dintre adolescenţii din ziua de azi ar mai putea, oare, să explice originea expresiei „copie la indigo”?

Cu siguranţă, nu toţi, dar asta nu e, în mod necesar, o dovadă de ignoranţă. Pentru că, da, aceşti tineri, nu au avut, precum părinţii lor, „şansa” de a putea utiliza o singură tehnologie de copiere a unui document, anume aceea bazată pe hârtia de indigo.

Progresele înregistrate, în ultimele decenii, în domeniul copierii şi imprimării documentelor, sunt de-a dreptul uimitoare. Din ce în ce mai fiabile, mai performante şi, nu în ultimul rând, mai accesibile din punct de vedere al preţului, imprimantele şi multifuncţionalele au devenit accesorii extrem de obişnuite în gospodăriile noastre. De la hârtia de indigo de acum nu foarte mulţi ani, la imprimantele şi copiatoarele de astăzi, diferenţa este fantastică şi nu există niciun termen de comparaţie. Cu o excepţie, una singură, dar notabilă: cea reprezentată de preţ.

În esenţă, a copia un document cu ajutorul indigoului, nu e chiar aşa de economic. Numai că, practic, nimeni nu folosea un indigo o singură dată, ci îl refolosea de un număr oarecare de ori, până când calitatea copiei realizate scădea atât de mult, încât abia se mai putea citi.

Din păcate, lucrurile stau neplăcut de asemănător şi cazul tehnologiilor moderne de imprimare, cea mai mare parte a costurilor unui astfel de proces fiind, în continuare, reprezentată, de consumabile, numite şi tonere sau cartuşe. 

Din punct de vedere al calităţii, utilizarea cartuşelor originale, „de firmă”, este, desigur, dezirabilă. Pe de altă parte, o asemenea opţiune este atât de proastă, din punct de vedere al costurilor, încât foarte puţini utilizatori şi-o pot permite. Şi atunci, ce altceva e de făcut pentru un utilizator care doreşte, totuşi, să folosească imprimanta?

În principiu, două lucruri, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale.

Prima opţiune e aceea a reumplerii (refill-ului) tonerelor. E o soluţie populară, dar nu totdeauna cea mai fericită. Depinde de modul în care este făcută această reumplere, şi de către cine. În general, nici imprimantele, şi nici tonerele nu sunt făcute pentru refill, aceasta constituind, mai degrabă, o opţiune artificială. Chiar dacă refill-ul are loc în cadrul unei firme specializate, nimeni nu oferă vreo garanţie cu privire la calitate, riscul fiind, astfel, preluat, în întregime, de utilizator. Şi, în cazul unor astfel de tonere, se pot întâmpla diferite accidente, dincolo de faptul că diferenţa de calitate între un document imprimat cu un cartuş original si unul imprimat cu un cartuş reumplut este, de cele mai multe ori, semnificativă.

Din fericire, există o alternativă convenabilă.

De regulă, pentru fiecare marcă, sau tip de cartuş, există mai mulţi producători, cel „original”, deţinătorul mărcii, şi cei care oferă produse compatibile, de regulă la un preţ mult inferior. Acesta este factorul obiectiv de diferenţiere. Factorul subiectiv este reprezentat de „încredere”. În multe situaţii, cumpărătorii preferă produsele originale, tocmai din acest motiv.

Vestea bună este că, acum, cumpărătorii se pot bucura de ambele avantaje. Firma Toner Europe este specializată în comercializarea tonerelor de calitate, la preţuri foarte rezonabile, pentru cele mai cunoscute tipuri şi mărci de imprimante laser: Toner Canon, Toner HP, Toner Samsung, Toner Brother etc. Toate produsele sunt riguros testate, din punct de vedere calitativ, încă de pe banda de fabricaţie, astfel încât la utilizatorul final nu ajung decât produse corespunzătoare. 

Produsele pot fi comandate, online sau telefonic , din orice colţ al ţării, putând fi livrate, prin curierat rapid, în maximum 24 de ore, sau pot fi ridicate direct, de la showroomul din Bucureşti. Modalitatea de plată este flexibilă, fiind acceptate atât plata în numerar, cardurile (online sau la showroom), precum şi transferul bancar.

Când Michael Schultz realiza, in 1981, comedia „Copie la indigo”, cu siguranţă nu se gândea că va veni o zi în care această tehnologie omniprezentă va fi uitată. Dar, cum ar fi putut fi altfel, cu imprimantele laser moderne şi tonerele de la Toner Europe?

Ne despărţim de trecut râzând ...

Gândul zilei (50)

Atunci când o persoană suferă de o iluzie, se numeşte demenţă. Atunci când mai multe persoane suferă de o iluzie, se numeşte religie. (Robert M. Pirsig)

Cel mai bun sistem electoral - demonstrat matematic

M-am săturat să tot aud de dezastrul pe care îl reprezintă votul uninominal pur, mai cu seamă cel dintr-un singur tur. Oare acest sistem de vot nu are niciun avantaj, în afară de cel menţionat foarte clar de Crin Antonescu, anume de a genera „majorităţi parlamentare solide”?

Apropo, ce deosebire există, în acest context, între o „majoritate parlamentară solidă” şi o „dictatură iresponsabilă”? Eu cred că niciuna, şi cred că timpul va demonstra asta.

Spun unii, şi cam au dreptate, că uninominalul pur va enclaviza ţara. Mda, ce şanse are un român să câştige un colegiu din HarCov? Răspundeţi dumneavoastră ...

Da, dar, în schimb, vor mai „pupa” ungurii vreun colegiu de prin Bihor, Timiş, Hunedoara, Satu Mare etc., unde, oricum, există un număr destul de important de etnici maghiari, comunităţi întregi? Destul de problematic, aşa că, în această privinţă, „ce iau pe mere” (românii, maghiarii, nu contează), „dau pe pere”.

Bine, totuşi, milioane de oameni vor rămâne fără reprezentare parlamentară. Aşa este, dar care-i problema?

Adică, susţine cineva că parlamentarii de acum şi-au reprezentat, în mod real, alegătorii? Hai să fim serios, cine susţine asta e mai prost ca deputatul ăla care spunea că oamenii din colegiul său fost de acord cu tăierea salariilor etc. – nu mă mai întrebaţi cine-a fost dobitocul, că-mi vine să vărs.

Aiurea, niciun parlamentar nu şi-a reprezentat, în mod real, alegătorii, nici nu avea cum. Toţi şi-au servit interesele lor personale, şi numai din întâmplare pe cele ale alegătorilor, dacă s-a întamplat să existe vreo coincidenţă. Ce, nu e aşa? Bine, hai daţi-mi numele acelui parlamentar care şi-a servit doar alegătorii, şi nicidecum pe sine, rubedeniile, prietenii, şi aşa mai departe.

Democraţia, aşa cum există acum la noi, e o dulce iluzie. Da, alegătorul are, o dată la patru ani (sau la termenele stabilite), puterea reală de a stabili cine să îl fure, să îl umilească, să îl batjocorească. Dar, are el, oare, nevoie, de aşa ceva? Nu, bineînţeles că nu, dar nici nu prea are ce face. Mai întâi că nu conştientizează că e manipulat. E ca şi copilaşul ăla care nu voia să bea lapte, până când, într-o zi, mama i-a spus: „Acum eşti destul de mare să alegi, iar eu voi respecta alegerea ta, oricare ar fi aceea. Spune-mi, deci, din care cană vrei să bei laptele, din cea galbenă sau din cea roşie?” „Din cea roşie” (sau: din cea galbenă, dacă vă ofensează roşul), a răspuns, bucuros, copilul. Alegătorul nu este niciodată reprezentat, în mod real, de parlamentarul său!

Bun, şi dacă aşa stau lucrurile, n-ar fi mai bine ca hoţia, violul, tâlhăria, să fie pe faţă? Ce tot atâta lugu-lugu, „pupă-i botul şi ia-i votul”? Nu, să fie clar, clasa politică e una şi poporul e alta. Când un partid, sau coaliţie obţine, cu un număr de voturi egal cu cel mult 20-25% din numărul total al persoanelor cu drept de vot, 70-80% din mandatele parlamentare, despre ce reprezentativitate mai poate fi vorba? De niciuna, evident, dar asta nu va constitui nicio problemă, fiindcă nici în cazul sistemului de vot proporţional, cetăţeanul nu a fost, în nciun fel, reprezentat.

Bine, adevărul e că votul, în esenţa lui, e o mare prostie. Imaginaţi-vă ce-ar fi dacă, odată ajuns pe un pat de spital, nu ar exista un specialist care să vă trateze, în funcţie de diagnosticul stabilit, nu ar fi un vot, la care ar lua parte, în mod evident, şi portarul, şi brancardierul etc., şi, în urma acestei acţiuni, v-ar tăia, ori mâna, ori piciorul, ori v-ar declara sănătos, sau, poate chiar decedat, după cum vrea „majoritatea”. Bineînţeles că o asemenea distopie nu e posibilă, nu putem lăsa o astfel de decizie pe mâna oricărui neavenit, în schimb lăsăm decizii mult mai importante, şi care ne afectează, evident, pe toţi, pe mâna orişicui. Ei, aşa ceva nu se întamplă, dar peizanul trebuie să creadă asta, să aibă măcar această bucurie. Să creadă şi el, să îşi imagineze că are vreun cuvânt de spus, că l-a „ars” pe ăla, l-a pus pe ălălalt ... aiurea, nonsens, nimic nu e adevărat, „ăla” şi „ălălalt” sunt mână-n mână şi-amândoi lucrează pentru sine, nu pentru bietul amărăştean.

De fapt – şi, deşi poate părea o glumă, nu este –dacă-i musai să fim conduşi de unul şi de altul, cea mai bună modalitate de a-i selecta pe aceşti conducători este cea aleatoare. Adică, datul cu banul, mai pe-nţelesul tuturor.

Pentru această descoperire, profesorul italian Alessandro Pluchino şi echipa sa (Andrea Rapisarda şi Cesare Garofano) au primit premiul Nobel Ig pe anul 2010.

FAIL!!!

Am pierdut procesul prin care am contestat concedierea mea, pe motive disciplinare. Decizia nu este definitivă, putând fi atacată cu recurs.Nu cunosc, pentru moment, motivaţia instanţei.

Indiferent de ceea ce se va întâmpla la recurs, un lucru este foarte clar pentru mine: nu mă voi mai întoarce niciodată la fostul loc de muncă, şi e destul de problematic dacă voi mai lucra în sistemul educaţional.

În rest … asta este. Nimic nou sub soare, şi, până la urmă, nimic spectaculos. Este clar că motivul real al sancţionării mele este unul din cele precizate aici. Care anume, vă las pe dumneavoastră să decideţi.

În America, şase oameni au fost concediaţi pentru că au dat nişte like-uri nepotrivite pe Faceebook. Şi e America, nu? Aşa că ... nu mai are importanţă.

Trăim în cea mai bună din lumile posibile. Şi, ne-o facem chiar noi.

Vă salut cu respect!

Gândul zilei (49)

Tutorial de belirea mielului

În România noastră cea atât de pitorească se întâmplă, desigur, multe minuni. Dar asta parcă-i cea mai cea. 

La Vaslui – ei, v-aţi fi aşteptat la altceva? – în plin centrul urbei, patru angajaţi ai Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” trudesc de zor la belirea mielului. Ei, acu’ să nu credeţi că ghiorlanii fac asta pentru că n-au găsit un loc mai bun decât în buricul târgului, nu, ceea ce fac ei nu e cum aţi putea crede dumneavoastră, e o secvenţă a unei manifestări culturale de cel mai înalt nivel, intitulată – cum altfel? – „Credinţă şi Tradiţie”. 

Mişto credinţă, mişto tradiţii. Filmuleţul face toţi banii.

 

Gândul zilei (48)

Întotdeauna m-am rugat lui Dumnezeu într-un mod foarte scurt. Am spus: „Doamne, acoperă-mi adversarii de ridicol”. Şi Dumnezeu mi-a ascultat de fiecare) dată. (Voltaire)

Cauţi pornografie şi nu ştii unde s-o găseşti?

Atunci, pune dracului mâna pe-o carte, şi citeşte. Poate fi chiar şi un autor pe care tu îl consideri cam pentru copii – da’ ce, mintea ta e mai dezvoltată, nu primeşte ? De exemplu, Mark Twain : 

The Bible has noble poetry in it, and some clever fables, and some blood-drenched history, and a wealth of obscenity, and upwards of a thousand lies. (Letters from the Earth - Letter III) 

Adică, mai pe româneşte: 

Biblia are niscaiva poezie nobilă în ea, şi ceva poveşti deştepte, dimpreună cu multă istorie plină de sânge, un munte de obscenităţi, şi mii şi mii de minciuni sfruntate. 

 Amin !

Victor Ponta, zgârcit cu academicienii

Solicitarea adresată membrilor Academiei Române, de către primul ministru Victor Ponta, cu privire la verificarea acuzaţiilor de plagiat care au fost aduse ministrului educaţiei, Ioan Mang, a fost primită cu răceală şi nervozitate de membrii înaltului for ştiinţific, mărul discordiei fiind reprezentat de sumele pe care ar trebui să le primească academicienii, în urma realizării acestei acţiuni. Practic, primul ministru a propus o sumă fixă, de 4 lei, impozabili, pentru fiecare lucrare verificată, arătând că aceasta este şi suma pe care o vor primi profesorii care vor corecta lucrările candidaţilor la examenul de bacalaureat din vara acestui an:

Domnii academicieni ar trebui, de asemenea, să ţină cont de faptul că sumele care vor trebui alocate pentru realizaea acestei acţiuni nu au fost prevăzute în buget. Va trebui, aşadar, să facem o rectificare de buget pentru a putea efectua aceste plăţi şi este probabil să alegem o soluţie similară celei găsite în cazul pensionarilor, şi anume plata într-un număr de 16 rate lunare, a declarat iniţial premierul Victor Ponta. Şi nu, nu este doar o problemă financiară, e şi o problemă etică. Nu ne putem permite, mai ales acum, în aceste condiţii, să creăm o nouă inechitate socială, o nouă clasă de „băieţi deştepţi”, care să fie plătiţi de două sau de trei ori mai mult decât alţii, pentru un efort similar. Nu, nu voi ceda pretenţiilor academicienilor.

Ulterior, după trei ore negocieri aprinse, pus în faţa ameninţării academicienilor de boicotare a sesiunii speciale de verificare a lucrărilor ministrului educaţiei, premierul şi-a nuanţat poziţia, arătându-se dispus să majoreze sumele datorate academicienilor:

Au fost câteva ore de negocieri pline de substanţă, în care mi-am expus punctul de vedere, şi, de asemenea, domnii academicieni şi l-au expus, cu claritate, pe al lor. Am înţeles că există, cel puţin la nivel teoretic, posibilitatea ca unele lucrări ale ministrului educaţiei să depăşească net, din punct de vedere al conţinutului ştiinţific, nivelul mediu al unei lucrări de bacalaureat, şi, deşi, sincer, nu cred într-o astfel de posibilitate, am fost de acord să majorez cu până la 100%, adică până la 8 lei, impozabili, pe fiecare lucrare verificată, dar numai pentru lucrările cu conţinut ştiinţific original foarte ridicat.

Se pare, însă, că academicienii nu au agreat integral nici această propunere a premierului Ponta.

Primul ministru şi-a bătut, pur şi simplu, joc de noi, a declarat, la adăpostul anonimatului, un distins academician. Pur si simplu, nu există, nu poate exista nicio comparaţie între conţinutul ştiinţific original al unei lucrări de bacalaureat, de nivel mediu, şi vreuna din lucrările domnului ministru. E vorba, pur şi simplu, de kilograme, de zeci de kilograme, sute şi mii de pagini, fără nicio contribuţie ştiinţifică originală, iar noi ar urma să fim obligaţi să citim toate această maculatură, ca să gasim ... ce? Să găsim că nu există niciun element ştiinţific original, şi până la urmă să fim plătiţi cu zero lei, zero bani? Nu, nu, nu, refuzăm să ne apucăm de treabă în aceste condiţii. Domnul prim ministru, dacă vrea să fie cinstit, să ne plătească la kilogram, nu la conţinut ştiinţific.

Negocierile continuă şi astăzi (pamflet).

UPDATE: Ministrul Mang şi-a prezentat demisia! În locul său a fost numit interimar Liviu Marian Pop. E o numire care m-ar putea face să cred că învăţământul românesc ar mai putea avea o şansă. Succes, domnule Pop!

Gândul zilei (47)

Dacă nu credem în libertatea de exprimare a persoanelor pe care le dispreţuim, atunci nu credem în libertatea de exprimare a nimănui.

*

Statele nu sunt agenţi morali, dar oamenii sunt, şi pot impune standarde morale instituţiilor de putere.

(Noam Chomsky)

Răz-gândirea

Ca fiinţe raţionale, ştim/putem să gândim (!?). Şi, mai ales, să ne răz-gândim.

Ce este, oare, răzgândirea, şi în ce raport se află cu gândirea?

Vă rog să-mi permiteţi o scurtă lungă digresiune.

Am văzut, odată, demult, un film rusesc, realizat, cred, în perioada prerestroikăi. Era un film de televiziune, eu am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru filmele ruseşti, acest film mi s-a părut exemplar etc. 

O bătrână merge să-şi viziteze fiica şi nepoţii, într-un orăşel industrial din sudul Siberiei. Fireşte, este cât se poate de bine primită în apartamentul modest al fiicei sale, dar, în curând începe să observe fel de fel de lucruri prea puţin plăcute, pe care nu se sfieşte să le comunice fiicei sale. Astfel bătrâna remarcă, dintru început, o anumită blazare, o anumită oboseală, o lipsă cronică de entuziasm, atât din partea fiicei, cât şi din cea a ginerelui. Îmbătrâniţi, parcă, înainte de vreme, cei doi, ingineri în combinatul industrial din localitate, par să se fi decuplat, cumva, de la realităţile lumii înconjurătoare. Mai tot timpul obosiţi, neinteresaţi de problemele politice globale, neinteresaţi, chiar, de ceea ce se întâmplă în propria lor ţară, ei nu mai găsesc nici timpul, şi nici dispoziţia de a se ocupa de proprii copii, care, în viziunea bătrânei, sunt foarte răi: au părul lung, ascultă muzică zgomotoasă, se dau cu rolele şi nu sunt întotdeauna cuviincioşi nici măcar cu proprii lor părinţi ... nemaivorbind de bunică. 

Într-o zi, bătrâna se hotărăşte să „rupă pisica” şi îşi chestionează, în mod direct, fiica, asupra opţiunilor politico-ideologie. Şi, da, fiica, altfel extrem de supusă şi cuminte, dă dovadă de un curaj nestăpânit: recunoaşte că şi-a cam pierdut încrederea în „idealurile comuniste”. Ca motiv, ea invocă anumite dificultăţi materiale etc. 

Bătrâna spumegăşi îşi condamnă vehement fiica pentru această „dezertare”. „Cum” – se întreabă ea – „cum poţi să te îndoieşti de aceste idealuri, cum poti să-ţi renegi convingerile, doar din motivul că, uneori, aprovizionarea cu lapte şi legume a oraşului lasă de dorit? Te-ai gândit vreodată cât de greu trebuie să-mi fi fost mie, cu cinci copii mici de crescut, cu un soţ plecat pe front, de unde, de altfel, nu s-a mai întors niciodată? Şi nu, eu nu mi-am permis nciodată, nicio clipă, să mă îndoiesc de aceste idealuri luminoase! Tu, cum ai putut face tu acest lucru?" 

Fiica nu are răspunsuri prea coerente la această întrebare, dar exclamă, totuşi: „Dar, mamă, au trecut, totuşi, patruzeci de ani de când s-au întâmplat toate aceste lucruri. Patruzeci de ani în care am sperat şi eu, ca atâţia alţii, într-o schimbare în mai bine ... speranţă care nu a venit niciodată. Sunt patruzeci de ani ... patruzeci de ani de speranţe înşelate, patruzeci de ani de frustrări. Nu, nu, eu nu mai pot să cred.” 

În zilele următoare, bătrâna iese mai mult din casă, din autismul ei autoimpus. Observă oamenii, oraşul, viaţa. Încet-încet, credinţele bătrânei încep să se destructureze, şi odată cu ele, însăşi posesoarea lor. Bătrâna începe să-şi dea seama că, din nefericire, a slujit o viaţă întreagă unui zeu mincinos şi răutăcios, un zeu în numele căruia au fost comise crime abominabile. Încet-încet, acest zeu mincinos se retrage, dar golul lăsat în urma lui nu poate fi, din păcate, umplut cu nimic. 

Bătrâna se topeşte, pur şi simplu, din picioare, şi, în cele din urmă, se sfârşeşte, neputând supravieţui morţii „luminoaselor idealuri” pe care le slujise o viaţă întreagă.

Da, răz-gândirea nu e niciodată simplă, şi nici uşoară. A te răzgândi înseamnă, într-o măsură importantă, a te nega pe tine însuţi. Nu poţi, nu ai cum să spui: până ieri am crezut aşa, şi am făcut aşa, dar de azi cred cred exact pe dos, şi procedez în consecinţă. Nu, pur şi simplu nu ai cum ... nu, nu exclud posibilitatea răzgândirii, a „convertirii” sau „re-convertirii”, dar nu cred în „iluminarea” care vine pe neaşteptate, în „revelaţia” care are loc dintr-o dată. Dimpotrivă, răzgândirile sunt dureroase, profunde şi de lungă durată. O adevărată răzgândire nu poate fi mai puţin profundă decât gândirea care a precedat-o. Iar această perioadă, a îndoielilor şi sfâşierilor interioare, e o perioadă sumbră, în care individul se neagă pe sine, adesea până la extincţie.

Vă rog să mă înţelegeţi, am o scârbă profundă în legătură cu oportunismul politic. Nu pot să cred, nu voi crede niciodată în „revelaţia” politicianului care descoperă, brusc, că are cu totul alte idealuri politice, ideologice, etc., decât partidul din care face parte şi, ca urmare, trece de urgenţă în cealaltă „barcă”, neomiţând, însă, să solicite (şi să primească, bineînţeles), anumite privilegii, funcţii etc.

Adâncul dispreţ pe care îl nutresc faţă de toată această frunzăverzime care se oferă voluntar astăzi pentru „construirea” partidului şi ideologiei pe care a blamat-o până ieri ... dar ce-i de făcut? E ceva de făcut?

Eu cred că da. Eu cred că aceşti politicieni mizerabili, lipsiţi de orice urmă de onoare şi demnitate, lipsiţi, până la urmă, de orice trăsătură umană, ajung să ne reprezinte pentru că, până la urmă, nici noi nu suntem fundamental diferiţi de ei. Şi noi, cei care îi alegem, suntem la fel de oportunişti şi lipsiţi de demnitate ca ei. Doar că ei sunt ceva mai „orientaţi” şi mai norocoşi.

Ce e de făcut pentru a stopa acest mizerabil traseism politic?

În opinia mea, avem o singură posibilitate: SĂ NU-I VOTĂM. Să nu-i votăm, niciodată, în nicio împrejurare. Asta e singura soluţie.

Sigur, fiecare judeţ, şi fiecare localitate în parte are importanţa ei, economică, politică, socială, culturală etc. Sigur, e greu să admiţi „pierderea” unei localităţi sau a alteia ... dar faptul că o localitate are un anumit primar, şi nu altul, înseamnă, oare, că e „pierdută”?

Repet: partidele politice nu au, şi nu vor avea niciodată, suficiente mijloace pentru a interzice acest fenomen mizerabil. În schimb, cetăţenii au, dacă doresc, posibilitatea de a stopa acest fenomen. Cum? Simplu, cum am spus mai sus, NEVOTÂND traseiştii politici.

Ştiu că aceste cuvinte nu sunt pe placul agitatorilor politici ai partidului X sau Y, pentru care, perspectiva victoriei în faţa competitorilor justifică orice. Chiar orice?

Dacă, într-adevăr, marea majoritate a celor care candidează, acum, din partea unui partid, pentru un scaun pe care deja îl ocupă (sau, l-au ocupat, până nu de mult), dar din partea unui alt partid, vor fi reconfirmaţi, atunci România se află în faţa unui mare impas civic. Şi, sunt aproape convins că aşa se va întâmpla.

Iată de ce nu privesc cu niciun fel de speranţă şi optimism previzibila victorie a USL la proximele alegeri. USL îşi dovedeşte, încă de acum, determinarea de a continua aceleaşi politici criminale care au adus România în colapsul economic şi moral în care se află. Eu nu uit – şi ar trebui să nu o facă nimeni – că USL a colaborat foarte armonios cu PDL atunci când a fost vorba de legi profund antidemocratice, precum aceea de alegere a reprezentanţilor locali într-un singur tur de scrutin.

Cei care au jefuit această ţară, care au furat şi umilit poporul, trebuie să-şi primească neîntârziat pedeapsa, în această privinţă nu încape nicio îndoială. Dar, cine îşi imaginează că, odată cu regimul uselist, dreptatea, onoarea, corectitudinea şi alte bagatele din astea, vor curge la robinetul din baie, se înşeală amarnic. Vom asista, eventual, la înlocuirea unor ciocoi cu alţii, poate – sper – mai raţionali, dacă nu mai umani. Asta e tot ce îmi permit, acum, să sper, în legătură cu evenimentele din lunile următoare.

Incestul – o opinie raţională

De câteva zile, un nou subiect-bombă răvăşeşte societatea românească: incestul nu va mai sancţionat de noul Cod Penal.

Evident, românii nu sunt de acord cu aşa ceva. Cum să dezincriminezi incestul? Păi, dacă faci aşa ceva, nu ataci, oare, fundamentele morale ale societăţii, nu, distrugi, practic, ultima urmă de moralitate care mai există, nu deschizi larg porţile unor nenorociri şi mai mari, cum ar fi dezincriminarea pedofiliei, şi aşa mai departe? Oare ne-am pierdut ultimul strop de raţiune, morală şi bun-simţ?

Aşa să fie oare?

Se cuvine, cred, să remarcăm că alte naţiuni, pe care, pe drept cuvânt, le putem numi civilizate, sau, oricum, mai civilizate decât suntem noi, au făcut-o deja: au dezincriminat incestul. Şi nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Bine, trebuie să fii puţin naiv – asta pentru a nu folosi un cuvânt mult mai dur – pentru a-ţi putea imagina că, de îndată ce un lucru, o acţiune, o atitudine etc. nu mai este sancţionat/sancţionată în mod legal, atunci, brusc, oamenii vor alege, într-un număr cu adevărat semnificativ, să se dedea acelei activităţi.

E nevoie de exemple? Ok, să dăm şi exemple, sunt nenumărate.

De-a lungul timpului, diversele dictaturi politico-religioase au interzis/cenzurat fel de fel de lucrări, unele mai mult sau mai puţin filosofice, altele, pur şi simplu de divertisment. În ciuda acestei interdicţii, sau, poate tocmai din cauza ei, unele din lucrările respective au fost destul de intens citite, în perioada respectivă – tentaţia „fructului oprit”. Ulterior, după ridicarea interdicţiei, de multe ori, interesul pentru aceste lucrări a scăzut, uneori dramatic. 

Nu ştiu, eu îmi aduc aminte vremurile în care, pentru a putea citi o anumită carte, trebuia să ai o relaţie la librărie – nu, nu era o cenzură, o interdicţie explicită, dar, pur şi simplu, tirajele în care erau trase anumite cărţi erau mult, mult prea mici faţă de cerere, şi atunci oamenii îşi potoleau setea de lectură care cum putea. Astăzi ... ştim cu toţii ce e astăzi.

Cine sunt, oare, cei mai înverşunaţi opozanţi ai acestei modificări legislative?

Îndrăznesc să cred că, în „prima linie” se află militanţii cretini creştini. Argumentul lor suprem este, fireşte, cel teologic: „scriptura” interzice categoric astfel de fapte.

Din punctul meu de vedere, orice discuţie bazată pe astfel de argumente este complet inutilă: Biblia nu este, în sine, o dovadă, ci doar o pretenţie.

Pe de altă parte, oricine a citit, cât de cât atent, Biblia, constată că, şi în privinţa acestui aspect, textul respectiv este ilogic şi contradictoriu.

Astfel, de exemplu, bătrânul patriarh Avraam mărturiseşte:

„ Cu adevărat ea mi-e soră după tată, dar nu ştiu după mamă, iar acum mi-e soţie” (Facerea, 20-12)

Acest lucru este, de altfel, bine-cunoscut de către Dumnezeu, care nu are nimic împotrivă, cu excepţia numelui (!?):

„După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: « Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele.
Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da dine a un fiu ; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoarele ce se vor ridica dintr-însa. » „ (Facerea, 17-15, 17-16)

Acest lucru este perpetuat şi valorizat până în zilele noastre de preoţi, care în cadrul ceremoniei de căsătorie, adresează tinerei mirese îndemnul de a se „veseli precum Sarra”.

Sau, cum explică, oare, creştinii, faptul că singurii oameni creaţi de Dumnezeu sunt Adam şi Eva – aceasta din Adam, deci „puţin” rudă de sânge – iar noi, toţi ceilalţi, suntem descendenţii lor? E posibil acest lucru fără ceea ce se numeşte incest?

Să terminăm, totuşi, cu acest aşa-zis argument. Să trecem la lucruri mai serioase.

Copiii rezultaţi în urma unor legături incestuoase, sau descendenţii acestor copii, au şanse mult mai mari de a suferi de fel de fel de boli genetice, de a fi retardaţi, da a nu fi, într-un cuvânt, normali. Aşa, şi?

Dacă suntem aşa de preocupaţi de calitatea genetică a copiilor, se cuvine să remarcăm că relaţiile incestuoase sunt doar unul din factorii care o influenţează, în sens negativ. Fumatul, obiceiurile alimentare nesănătoase, eforturile fizice, emoţiile excesive, radiaţiile, drogurile, expunerea la diverse substanţe chimice, vârsta părinţilor, starea generală de sănătate etc., pot avea, de asemenea, un uriaş potenţial negativ, o influenţă mutagenă importantă. Ce facem într-o astfel de situaţie? Interzicem, prin lege, toţi factorii de risc? Castrăm femeile cu o stare de sănătate precară sau care prezintă astfel de riscuri? Le băgăm la închisoare?

Se cuvine apoi să remarcăm că legea ar urma să se refere exclusiv la actul incestuos, adicătelea la „hârjoneală”, şi nicidecum la concepţie. Acum, dacă indivizii ăia sunt nebuni şi concep un copil, în condiţiile existenţei riscurilor aferente ... asta este.

Şi totuşi, relaţiile de tip incestuos, neurmate de concepţie, sunt sau nu nocive? Şi, dacă da, cât de nocive?

În opinia mea, sunt nocive. Acum, cât de nocive, nu ştiu. Depinde de situaţie. Dar, motivul nocivităţii lor îl constituie suprapunerea de roluri.

Într-o legătură normală, iubiţii au, unul faţă de celălalt, rolul de iubit, şi-atât. Asumarea unor alte roluri, chiar secundare, este dificil de realizat, întrucât perturbă rolul fundamental, acela de iubiţi şi amanţi.

Suprapunerea unor roluri este un fenomen extrem de răspândit în cultura noastră, şi are, evident, consecinţe neplăcute. Să dăm câteva exemple:

A fi învăţătorul/profesorul (de la şcoală) al propriului copil nu este, câtuşi de puţin, o idee bună, si cei care cunosc astfel de situaţii îmi vor da, fără îndoială, dreptate. Relaţia părinte-copil interferează, într-un mod, cel mai adesea neplăcut, cu aceea profesor-elev, iar rezultatul este, în cel mai bun caz, o confuzie.

Nici a fi şeful (sau subordonatul) de la serviciu al unei rude apropiate, sau al propriului iubit, nu e o situaţie prea fericită. Etcetera.

Dar, dificultatea majoră a actualului Cod Penal, cu privire la incest, stă în dificultatea aplicării lui. Fiind vorba de o faptă penală, sancţionată cu ani grei de puşcărie, ea trebuie – teoretic – riguros dovedită. Şi cum se poate face, oare, dovada unei astfel de infracţiuni? Stând la curul omului, punându-i camere de luat vederi, sau cum? Pentru că – să ne înţelegem – e vorba de fapte săvârşite prin consimţământ reciproc , şi departe de ochii lumii. A, dacă ăia au ales să o facă prin parcuri, e cu totul altceva, dar noi vorbim de ceea ce face omul în casa lui. Cum probăm existenţa faptei în sine?

Răspunsul este, desigur, că aşa ceva e foarte, foarte greu de dovedit, dacă nu imposibil. Şi, în mod sigur, în loc să consumăm resurse valoroase ale societăţii pentru a demonstra - pentru a demonstra ce? că doi nebuni s-au „hârjonit”, în intimitatea lor, mai mult decât ar fi dispusă majoritatea dintre noi să acceptăm - ar fi mult mai util să le consumăm acolo unde este, cu adevărat nevoie de ele. De exemplu, în educaţie. Sau, pentru combaterea sărăciei. Sau ...

Dar nu, nu, nu! Educaţia noastră de oameni cu frica lui Dumnezeu, de buni creştini, nu ne permite să ne ocupăm de astfel de probleme. Problema foametei globale, de exemplu, ce importanţă are această problemă faţă de ceea ce face omul cu organul lui? Şi, evident, cu cine, de câte ori, cum şi în ce scop.

Eu consider că dezincriminarea incestului este un pas înainte în direcţia normalităţii.