Bravo, domnule Patriciu!

În ţara noastră, învăţarea matematicii are o îndelungată şi bogată tradiţie. Regulamentul Organic din anul 1829 este cel dintâi act legislativ cu privire la organizarea şi structurarea învăţământului public în Principatele Române. Treptele învăţământului public erau, în acea perioadă, în număr de patru, şi anume: începătoare, umanioarele, învăţăturile complementare şi cursurile speciale, acestea din urmă fiind precursoarele cursurilor universitare de mai târziu. Şcolile pentru cursuri speciale erau organizate pe trei secţii, dintre care una de matematici aplicate, ceea ce presupunea parcurgerea cursuri de calcul diferenţial şi integral, trigonometrie, mecanică etc. În 1835, în timpul domniei lui Mihai Vodă Sturdza, la Iaşi, au fost deschise porţile primei şcoli superioare româneşti din principate, anume Academia Mihăileană. Universitatea din Iaşi a fost înfiinţată în anul 1860, iar cea din Bucureşti, în 1864. Legea lui Cuza din 1864 introduce învăţământul obligatoriu de patru ani şi cel secundar de şapte ani. Actualele cicluri de câte patru ani: primar, gimnazial şi liceal au fost introduse prin legea din 1898, a lui Spiru Haret. Anul 1881 marchează apariţia Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele, care se va transforma în 1920 în Politehnică. Despre un învăţământ matematic de calitate în România putem vorbi, practic, doar după acest moment.

În 1894, tânărul inginer Ion Ionescu-Bizet a fost desemnat pentru a corecta lucrările candidaţilor la admiterea în Şcoala Naţională de Drumuri şi Şosele. Dezamăgit de nivelul foarte slab al pregătirii candidaţilor, Ion Ionescu-Bizet hotărăşte, împreună cu un grup de prieteni, toţi tineri şi entuziaşti: Vasile Cristescu, Victor Balaban, Mihail Roco şi Ion Zottu, să înfiinţeze o revistă în sprijinul elevilor de liceu care ar fi dorit să urmeze cursurile Şcolii de Poduri. În vederea realizării acestui deziderat, cei cinci prieteni au hotărât să contribuie fiecare, lunar, cu câte douăzeci de lei aur. Cum banii nu ajungeau, cei cinci au scris o „petiţie” pe care au trimis-o cunoştinţelor din toată ţara, prin care solicitau sprijin în vederea demarării proiectului. Fireşte, atunci ca şi acum, cei cinci „frumoşi nebuni” au primit, mai cu seamă, întrebări de genul: „ce distracţie ne poate procura o asemenea revistă” sau sfaturi de a se „astâmpăra”, bani mai puţin. Cei cinci nu numai că nu s-au „astâmpărat”, ci au reuşit să convingă încă cinci tineri ingineri, şi anume: Emanoil Davidescu, Mauriciu Kimbaum, Nicolae Niculescu, Tancred Constantinescu şi Andrei Ioachimescu, să se alăture proiectului.

Nimic nu putea stăvili entuziasmul, energia, buna credinţă, inteligenţa acestui grup de tineri, astfel că, în 15 septembrie 1895, după depăşirea cu succes a multe-multe obstacole, apărea, în Bucureşti, primul număr al Gazetei Matematice.

O vreme, revista a trăit doar din munca şi entuziasmul iniţiatorilor, al căror număr a sporit an de an. În primii ani de apariţie, pe editarea revistei, s-a reuşit şi publicarea a o serie de culegeri şi cărţi reunite, toate, în Biblioteca Gazetei Matematice. Încet-încet, Gazeta Matematică începea să devivă ceea ce azi s-ar numi un brand de succes (ah, ce barbarism...).

Înfiinţarea secţiei reale a liceului, urmare a legii lui Spiru Haret, din 1898, a reprezentat, pentru Gazeta Matematică, mai mult decât o „gură de oxigen”, a însemnat posibilitatea ca revista să fie tipărită în mii şi mii de exemplare, pentru un număr de elevi studioşi mereu în creştere.

Nu mai ştiu în ce clasă eram când i-am solicitat profesorului meu de matematică (despre care am mai scris în articolul Domnul T.) să îmi recomande o culegere „bună” de probleme de geometrie. Sunt mulţi ani de atunci, nu îmi mai aduc aminte exact cuvintele, dar cred că, după ce a amintit mai multe nume destul „exotice” pe vremea aceea – Hadamard, editura Mir etc. – a spus că, totuşi, cea mai bună culegere de probleme de geometrie scrisă în limba română a fost, este şi va ramâne cea a lui Ţiţeica, apărută în anul 1901. Evident, nu am reuşit să găsesc ediţia respectivă, dar am reuşit să găsesc o ediţie ulterioară şi confirm: cea mai bună culegere de probleme de geometrie în limba română este aceea a lui Gheorghe Ţiţeica şi orice elev care ar dori, într-adevăr, să studieze geometrie, ar trebui să lucreze din ea ... chiar dacă noii diriguitori ai învăţământului ar spune orice, inclusiv că studierea geometriei dăunează grav sănătăţii!

În 1903, profesorul Gheorghe Ţiţeica a fost primit în audienţă de regele Carol I. Urmare a acestei audienţe, şi a hotărârii redactorilor Gazetei din 31 august 1909, de modificare a statutului, revista a fost transformată în societate, iar această hotărâre a fost votată de Adunarea Deputaţilor la 5 aprilie 1910, de Senat în 27 noiembrie 1910, şi promulgată de regele Carol I la 18 decembrie 1910, prin decretul reagl nr. 3798.

Acesta este actul de naştere al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România – SSMR – care împlineşte, în acest an, un veac de existenţă.

De-a lungul îndelungatei lor existenţe, SSMR şi Gazeta Matematică şi-au îndeplinit cu credinţă şi prisosinţă principalul lor obiectiv, şi anume dezvoltarea şi ridicarea calităţii învăţământului matematic în ţara noastră. Practic, formarea, dezvoltarea, realizarea tuturor membrilor şolii româneşti de matematică, una din cele mai valoroase (încă!) din lume, a fost intim legată de o anumită perioadă de ucenicie la Gazeta Matematică.

Astfel, profesorul Ţiţeica, al cărui nume l-am mai evocat mai sus, a mulţumit, în discursul de primire în Academia Română, Gazetei Matematice, vorbind despre aceasta ca de „marele noroc” al existenţei sale şi precizând că, pentru desăvârşirea sa ştiintifică a plecat în străinătate cu o bursă nu de la stat – cum ar fi fost, probabil, normal – ci cu aceea, mult superioară, oferită de Gazeta Matematică, o bursă nu de bani, ci de muncă, energie şi entuziasm.

SSMR şi Gazeta Matematică au cunoscut, de-a lungul existenţei lor, numeroase momente mai mult sau mai puţin faste. Popularitatea Gazetei a ajuns, în scurt timp, atât de mare, încât, de exemplu, în timpul primului război mondial, ofiţerii şi soldaţii solicitau ca revista se le fie trimisă pe front, lucru care s-a şi întâmplat.

În anul 1959, profesorul Tiberiu Roman a reuşit să convingă autorităţile comuniste ale timpului asupra necesităţii înfiinţării unei competiţii internaţionale de matematică pentru elevi, lucru care s-a şi întâmplat. Astfel, prima Olimpiadă Internaţională de Matematică, la care, în afară de România, au mai participat alte şase ţări socialiste, a avut loc la Braşov, în 1959, ţara noastră găzduind, de asemenea şi ediţiile din 1960, 1968, 1978 şi 1999. Olimpiada Internaţională de Matematică s-a dovedit a fi un succes deosebit, la ultima sa ediţie, aniversară, din 2009, desfăşurată la Bremen, în Germania, participând peste 100 de ţări. În discursul de la festivitatea de deschidere a acestei olimpiade, cancelarul federal Angela Merkel a felicitat ţara noastră, în calitate de iniţiatoare a acestei competiţii, iar delegaţia României a defilat prima pe scena sălii de comferinţe respective, după modelul olimpiadelor sportive. Pe parcursul acestei jumătăţi de veac de existenţă a O.I.M., participarea României a fost una deosebit de susţinută şi de o calitate excepţională, majoritatea elevilor evidenţiaţi cu această ocazie contituindu-se într-o elită universitară şi a cercetării ştiinţifice, fiind o prezenţă activă în cele mai prestigioase universităţi din lume ... din păcate, nicio universitate românească nu figurează în topul acestor instituţii.

Prima mea întâlnire cu Gazeta Matematică s-a produs în clasa a V-a. Profesorul nostru ne-a prezentat revista şi mai mult de jumătate dintre elevi ne-am abonat imediat, deşi, în acea perioadă, revista se cam găsea şi la chioşcul de ziare, deoarece se trăgea în tiraje de peste 100.000 de exemplare. Costul revistei era unul derizoriu, de 2 lei, mai târziu, de 3,50 lei, la un salariu mediu mai mare decât cel de azi. Revista avea şi atunci dificultăţi, dar acestea se datorau, mai degrabă, numărului imens de exemplare care se editau şi difuzau.

Cu ocazia centenarului SSMR, aceasta a declarat anul 2010 ca fiind „anul învăţării matematicii în şcoala românească” – poate voi mai reveni asupra acestui subiect.

Gazeta Matematică a supravieţuit multor împrejurări istorice potrivnice. A traversat perioade istorice tulburi: două războaie mondiale, marea criză din ’33, „obsedantul deceniu” etc., dar niciodată nu a întâmpinat dificultăţi aşa de mai ca după 1989.

Gazeta Matematică nu este o publicaţie ca atâtea altele, care să obţină profit din publicitate economică sau politică, şi nici din alte surse, mai mult decât atât, se implică în organizarea de concursuri şi competiţii, a altor evenimente etc., ceea ce presupune, de asemenea, existenţa unor costuri care nu pot fi acoperite altfel decât din subvenţii şi sponsorizării.

În mod fals, mulţi consideră noţiunea de subvenţie ca una esenţialmente de stânga. Probabil, acesta este motivul din care toate guvernele post decembriste au desconsiderat acest aspect, deşi ... e o excepţie, care trebuie, totuşi, menţionată. În timpul mandatelor lui Ion Iliescu, preşedinţia, ca instituţie, s-a numărat printre sponsorii Gazetei Matematice. Dar guvernele, puterea, în general, au cam lăsat SSMR şi Gazeta Matematică de izbelişte, să se descurce cum pot.

Actuala putere nu face, evident, excepţie. Traian Băsescu a spus-o foarte clar: se consideră preşedintele unui popor format, în proporţie de 99%, din manelişti. Iar manelele sunt incompatibile cu învăţarea matematicii, cu învăţarea în general.

În teorie, educaţia este prioritate naţională. În practică, şcolile se închid, iar profesorii sunt lăsaţi pe drumuri. Celor care rămân li se diminuează lefurile. Nici elevii nu sunt uitaţi: cei din şcolile comasate trebuie să străbată distanţe mult mai mari pentru a ajunge la şcoală. Nu li se mai distribuie manuale. Şi altele, etc. De fapt, se urmăreşte altceva. Ce anume se urmăreşte? Păi, nu vede toată lumea? Să fie pusă şcoala, într-adevăr, „pe butuci”, să producă, în sfârşit, ceea ce solicită preşedintele. Adică, „numai tâmpiţi”.

Aceste deziderate s-ar realiza mult mai repede şi mai uşor dacă nu ar mai exista câte un dascăl mai „altfel”, care ar refuza să se „alinieze” suficienţei şi mediocrităţii. Sau, dacă nu ar mai exista indivizi dispuşi să „arunce bani pe fereastră”. Noroc că nu sunt prea mulţi!

Unul dintre aceştia merită, totusi, mai multă luare-aminte. E vorba de Dinu Patriciu, cel cu filmuleţul şi cu „să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu”. Dinu Patriciu este un „oligarh”, adică un individ care a făcut bani dupe revoluţie. Mulţi bani şi care, probabil, miros urât. S-a vorbit şi s-a scris mult despre Dinu Patriciu, că a făcut, că a desfăcut, că a furat etc. S-a vorbit şi s-a scris mult, dar, doar atât. Justiţia – în mâinile cui e justiţia, domnule preşedinte? – l-a lăsat liber. Dinu Patriciu este, cel puţin pană în acest moment, un om liber, spre deosebire, să zicem, de Mircia Gutău, primar sau fost primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, care este un infractor dovedit. Cel puţin aşa spune justiţia, care l-a trimis în detenţie. Şi cum tratăm noi aceşti doi oameni? Pe Dinu Patriciu îl acuzăm de toate relele pământului, poate mai puţin gripa porcină, iar pe Mircia Muntean în facem cetăţean de onoare. Onoarea cui?

Ok, deci Dinu Patriciu e, în primul rând, un om cu bani. Că a făcut aceşti bani în mod legal şi licit, sau în mod fraudulos şi non-etic, nu ştiu, nu mă pronunţ, nu am informaţiile necesare. Şi, la urma-urmei, nici nu mă interesează. Ceea ce mă interesează este că Dinu Patriciu este dispus să cedeze o picătură din averea sa pentru a ajuta educaţia şi învăţământul din România. Astfel, Dinu Patriciu este, de câţiva ani, prin fundaţia sa, principalul sponsor al Gazetei Matematice. Dinu Patriciu ajută nu doar învăţământul matematic, ci învăţământul, în general. Prin bursele „Dinu Patriciu”, sprijină activitatea elevilor şi studenţilor dornici şi capabili de performanţă ... mă rog, cred că toată lumea ştie acest lucru.

În România sunt mulţi oameni care au bani, poate nu atâţia de mulţi ca Patriciu ... oricum, nu asta contează. Probabil, unii au făcut aceşti bani în mod legal, alţii într-un mod mai puţin legal ... nici asta nu contează. Contează doar faptul că Dinu Patriciu a găsit de cuviinţă să întoarcă o parte din banii săi către şcoală, mai precis către performanţa şcolară, şi ei nu au făcut-o. Oricine investeşte în şcoală, în performanţa şcolară, este, cel din puţin acest punct de vedere, o persoană absolut onorabilă şi de lăudat. Nu e nicio problemă cu privire la nume. Dacă acea persoană este Bercea Mondialu, zic „bravo, Bercea Mondialu”, dacă e Adriean Videanu, zic „bravo, Adriean Videanu”, oricine ... Dar, cum aceştia, şi mulţi alţi oameni bogaţi investesc în cu totul altceva decât în educaţie, nu pot să le spun aşa ceva. Spun doar, bravo, domnule Patriciu! Faceţi ceva pentru şcoala românească, ceva ce aceşti nenorociţi care răspund la nume precum Băsescu, Boc, Videanu, Funeriu, Căşuneanu etc., nu fac şi nu vor face niciodată, indiferent câţi bani sau/şi putere politică ar avea. Nu o fac şi nu o vor face pentru că interesul PD-L nu este şi nu va fi niciodată acela ca tinerii României să înveţe matematică, să înveţe, în general, ceva, pentru ce orice om care e capabil să înveţe ceva şi o face, înseamnă un vot în minus pentru puterea oranj, în timp ce orice retardat care ascultă manele este votantul perfect al partidului al ciumei portocalii.

Încă o dată, pentru tot ceea ce faceţi pentru învăţământ şi educaţie de calitate, bravo, domnule Patriciu!

P.S. Dintr-o eroare absolut impardonabilă, am scris Mircia Muntean, în loc de Mircia Gutău. Eroarea a provenit din coincidenţa prenumelor: Mircia. În fine, asta este. Mircia Muntean e primarul Devei, şi şeful ăluia de şi-a trimis şoferul la master în locul său. Scuze tuturor cititorilor.