Civilizaţia umană este intim legată de cee ce numim muzică, adică o modalitate de îmbinare savantă a sunetelor într-un mod plăcut (pentru unii) sau mai puţin plăcut (pentru alţii). În întreaga istorie a speciei umane nu a existat nicio cultură „mută”.
Credem, îndeobşte, că ascultăm/recepţionăm muzica doar cu organul auzului, recte urechea! Nimic mai fals. Când ascultăm muzică, o facem cu întregul nostru corp, şi cu sufletul deopotrivă.
Din străvechime, oamenii au putut să-şi dea seama de efectele muzicii asupra noastră. Lucrurile sunt şi au rămas aşa dintotdeauna, genurile muzicale s-au mai schimbat, dar efectele au rămas aceleaşi.
În mod concret, atunci când au nevoie de curaj, de determinare, de forţă fizică, oamenii ascultă un marş militar sau un cântec războinic, gen haka-haka. O astfel de muzică ne energizează, ne face mai curajoşi, mai determinaţi etc. Vă puteţi imagina o armată care pleacă la luptă sub impresia unei doine de jale sau a unei romanţe?
Fiecare tip şi gen muzical se adresează unui anumit sentiment şi unei anumite părţi a corpului. Aşa cum marşurile militare se asociază, în mod natural, pieptului şi curajului, muzica bizantină se adresează frunţii şi gâtului, şi unui anume sentiment de comuniune spirituală, tangoul este legat de inimă, ca organ şi de bucurie, tandreţe, poftă de viaţă ca sentiment.
Cu ce anume se asociază manelele? Nu ştiu, cu ceva foarte jos. Aş zice cu sexul, dar nu, iată ce asociez eu cu sexul:
Şi atunci? Nu ştiu, tot cu sexul, dar cu un anumit tip de sex, cu sexul „murdar”, imoral, păcătos, ilegal, nu ştiu ... Sexul dezlegat de orice „romantism”, sexul pe bani, sexul pervers, cam cu asta ...
Nu ascult manele, dar le aud. Le aud peste tot, în pieţe, în intersecţii etc. Şi, orice manea mă duce cu gândul la mizerie, promiscuitate, sordiditate, vulgarite, lipsă de igienă, boală ... mă rog, şi atunci, cam acolo îi „încadrez” şi pe manelişti: nişte persoane vulgare, mizerabile etc., cu care nu vreau să am de-a face deloc.
Da ... să lăsăm asta. Pentru că ieri s-au împlinit doi ani de la moartea lui Ivan Rebroff, să ascultăm câteva melodii în inegalabila sa interpretare:
Credem, îndeobşte, că ascultăm/recepţionăm muzica doar cu organul auzului, recte urechea! Nimic mai fals. Când ascultăm muzică, o facem cu întregul nostru corp, şi cu sufletul deopotrivă.
Din străvechime, oamenii au putut să-şi dea seama de efectele muzicii asupra noastră. Lucrurile sunt şi au rămas aşa dintotdeauna, genurile muzicale s-au mai schimbat, dar efectele au rămas aceleaşi.
În mod concret, atunci când au nevoie de curaj, de determinare, de forţă fizică, oamenii ascultă un marş militar sau un cântec războinic, gen haka-haka. O astfel de muzică ne energizează, ne face mai curajoşi, mai determinaţi etc. Vă puteţi imagina o armată care pleacă la luptă sub impresia unei doine de jale sau a unei romanţe?
Fiecare tip şi gen muzical se adresează unui anumit sentiment şi unei anumite părţi a corpului. Aşa cum marşurile militare se asociază, în mod natural, pieptului şi curajului, muzica bizantină se adresează frunţii şi gâtului, şi unui anume sentiment de comuniune spirituală, tangoul este legat de inimă, ca organ şi de bucurie, tandreţe, poftă de viaţă ca sentiment.
Cu ce anume se asociază manelele? Nu ştiu, cu ceva foarte jos. Aş zice cu sexul, dar nu, iată ce asociez eu cu sexul:
Şi atunci? Nu ştiu, tot cu sexul, dar cu un anumit tip de sex, cu sexul „murdar”, imoral, păcătos, ilegal, nu ştiu ... Sexul dezlegat de orice „romantism”, sexul pe bani, sexul pervers, cam cu asta ...
Nu ascult manele, dar le aud. Le aud peste tot, în pieţe, în intersecţii etc. Şi, orice manea mă duce cu gândul la mizerie, promiscuitate, sordiditate, vulgarite, lipsă de igienă, boală ... mă rog, şi atunci, cam acolo îi „încadrez” şi pe manelişti: nişte persoane vulgare, mizerabile etc., cu care nu vreau să am de-a face deloc.
Da ... să lăsăm asta. Pentru că ieri s-au împlinit doi ani de la moartea lui Ivan Rebroff, să ascultăm câteva melodii în inegalabila sa interpretare:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu