Mama Sida are aproape 50 de ani. De fapt, o cheamă Persida, dar toate vecinele din bloc îi spun aşa. De ce, nu ştiu, fiindcă mama Sida nu a avut niciodată copii. A fost vreo zece ani măritată, dar a divorţat. Mama Sida a fost vreo douăzeci de ani secretară, dar acum vreo trei ani a fost concediată şi de atunci nu şi-a mai găsit loc de muncă. Cel puţin, nu în meseria ei. La vârsta ei, n-o mai angajează nimeni. Că nu prea ştie cu calculatorul şi nici nu mai e aşa tânără. A stat cât a stat în şomaj, apoi a mai lucrat pe ici, pe colo, a mai spălat scări de bloc, a mai supravegheat nişte copii, o vreme a cusut şi goblenuri, chestii din astea. Dar nimic stabil. Acu’, cu criza asta, şi-a cam luat gândul de la angajare, mai ales că e şi cam bolnavă. Asta este.
Când au divorţat, ea şi cu bărbatu-său au vândut apartamentul în care locuiseră şi au împărţit banii. Vreo zece mii de euro fiecare, că nu era cine ştie ce. Da’ acum nu l-ar lua nici cu cincizeci de mii.
Apoi, s-a mutat cu maică-sa, în garsonieră. Că e bătrână şi bolnavă, s-o ajute.
O vreme au dus-o cum au dus-o, dar acum o duc greu. Mama e bolnavă şi pensia se duce numai pe medicamente şi întreţinere, de mâncare nu mai rămân bani.
Mama Sida merge zilnic în piaţă. Mai târguieşte ceva, un cartof, o ceapă, să aibă de-o supă. E greu, foarte greu.
Azi, mama Sida e, ca de obicei, în piaţă. A ajuns la taraba lui uica Boe. Uica Boe e un sârb zdravăn, de vreo şaizeci de ani. Stă într-o comună din apropiere. Uica Boe are o grădină mare, vreo şaizeci de ari, şi se ocupă foarte bine de ea. După revoluţie, s-a lăsat de serviciu, a lucrat vreo trei ani prin Serbia, şi-a luat tractor, şi-a făcut sere şi solarii, mă rog. Câştigă binişor şi-acum, deşi hypermarketurile astea i-au cam dat în cap. Toată vara e pe piaţă. Vinde roşii, ardei, ceapă, cartofi şi câte şi mai câte. Tot ce vinde e din gospodăria lui. Sau din câmp, că mai are vreo cinşpe hectare şi-n câmp. Produse bune, ecologice, dar nu prea se mai caută. Adevărul e că sârbul are marfă bună, şi cine ştie, tot de la el cumpără. Şi mama Sida ştie, dar nu prea mai cumpără, că nu prea mai are bani. Înainte, punea şi la borcan, să aibă pe iarnă, dar, de vreo doi ani, a renunţat. Că nu prea mai are bani şi-apoi, cât mănâncă două femei ?
Uica Boe are ardei. Frumoşi ardei. Sunt primii pe anul ăsta, şi sârbul e foarte fălos. E primul pe piaţă cu ardei. Naturali, ecologici, calitate garantată.
Mamei Sida îi cam fac cu ochii ardeii lui uica Boe.
- Cât sunt ardeii ?
- Cât să fie, trei lei, o nimica toată.
- Kilogramul ?
- Ce kilogram, mamaie, bucata, că-s trufandale. Kilogramul vreo treizeci, că intră vreo zece bucăţi. Dar, dacă vrei la kilogram, fac reducere, douăş’cinci, e bine?
Mama Sida a luat un ardei în mână. Îl mângâie ca pe-un pisoi. Mişcările sunt fine, delicate. Tare mult trebuie să-i placă ardeiul ăla.
- Da’ eu nu vreau decât unul, de-o supă.
- Trei lei.
Mama Sida continuă să mângâie ardeiul.
- Scump, tare scump. Cu un leu nu-l dai ?
- Un leu? Vino să munceşti la mine, că-ţi dau un sac.
Mama Sida oftează adânc. Ce ştiu ţăranii ăştia?
Acum, mama Sida strânge ardeiul de parcă ar fi para unui tensiometru. Îl strânge şi îl destrânge. Ardeiul s-a fleşcăit cu totul.
- Un leu jumate, hai. Iau doi, să ştii. Doi ardei cu trei lei, merge?
Sârbul e neînduplecat.
- Unul, trei lei. Doi, şase lei. Douăş’cinci kilu.
- Da’ … nu-i prea mare.
- Aşa e el, că e trufanda. Mai încolo or fi şi mai mari. Dar, acum sunt mici. Aşa-s primii ardei.
- Hai, omule, un leu jumate, că nici nu-i prea tare.
Sârbul se enervează.
- Vrei să cumperi, cumperi, nu vrei, nu cumperi. Lasă-l, că-l ia altul.
- Cine să-l mai ia, aşa de mic, şi moale, cum e? Hai că eu îţi dau un leu … hai, un leu jumate.
- Dă-l încoace.
Boe îi ia femeii ardeiul din mână. Îl ia, îl rupe şi îl aruncă în cutia de carton de lângă tarabă, care ţine loc de coş de gunoi.
- Nu ţi-l dau şi gata. Nici c-un leu, nici c-un leu juma. Mai bine îl arunc. Că n-ai muncit cu mine. Şi încă ceva. Nu-ş ce vrei, dar ăsta-i ardei, pricepi? Piparcă. Ăsta nu creşte şi nu se-ntăreşte dacă-l strângi în palme. Da’ am şi marfă din aia de care vrei tu. D-aia de creşte şi se-ntăreşte. Şi-i gratis, vrei să vezi ?
- Pfui, fire-ai al dracu’ de nesimţit. Eu am venit să cumpăr şi tu mă-njuri. Marfă din aia să-i dai lu’ mă-ta, nu mie.
Sârbul s-a mai înmuiat, parcă. Nu că-i pare rău, dar s-au strâns nişte gură-cască şi parcă s-a ruşinat. Sau nu, nu ştiu. Ia un ardei, cel mai mare şi mai frumos, şi i-l întinde :
- Ia, femeie, că nu mă-mbogăţesc din doi ardei. Ia-l şi du-te cu Dumnezeu, să nu te mai văd săptămâna asta pe-aici.
Mama Sida ezită o clipă, apoi înşfacă ardeiul, îl vâră în poşetă şi pe-aici ţi-e drumul.
Când au divorţat, ea şi cu bărbatu-său au vândut apartamentul în care locuiseră şi au împărţit banii. Vreo zece mii de euro fiecare, că nu era cine ştie ce. Da’ acum nu l-ar lua nici cu cincizeci de mii.
Apoi, s-a mutat cu maică-sa, în garsonieră. Că e bătrână şi bolnavă, s-o ajute.
O vreme au dus-o cum au dus-o, dar acum o duc greu. Mama e bolnavă şi pensia se duce numai pe medicamente şi întreţinere, de mâncare nu mai rămân bani.
Mama Sida merge zilnic în piaţă. Mai târguieşte ceva, un cartof, o ceapă, să aibă de-o supă. E greu, foarte greu.
Azi, mama Sida e, ca de obicei, în piaţă. A ajuns la taraba lui uica Boe. Uica Boe e un sârb zdravăn, de vreo şaizeci de ani. Stă într-o comună din apropiere. Uica Boe are o grădină mare, vreo şaizeci de ari, şi se ocupă foarte bine de ea. După revoluţie, s-a lăsat de serviciu, a lucrat vreo trei ani prin Serbia, şi-a luat tractor, şi-a făcut sere şi solarii, mă rog. Câştigă binişor şi-acum, deşi hypermarketurile astea i-au cam dat în cap. Toată vara e pe piaţă. Vinde roşii, ardei, ceapă, cartofi şi câte şi mai câte. Tot ce vinde e din gospodăria lui. Sau din câmp, că mai are vreo cinşpe hectare şi-n câmp. Produse bune, ecologice, dar nu prea se mai caută. Adevărul e că sârbul are marfă bună, şi cine ştie, tot de la el cumpără. Şi mama Sida ştie, dar nu prea mai cumpără, că nu prea mai are bani. Înainte, punea şi la borcan, să aibă pe iarnă, dar, de vreo doi ani, a renunţat. Că nu prea mai are bani şi-apoi, cât mănâncă două femei ?
Uica Boe are ardei. Frumoşi ardei. Sunt primii pe anul ăsta, şi sârbul e foarte fălos. E primul pe piaţă cu ardei. Naturali, ecologici, calitate garantată.
Mamei Sida îi cam fac cu ochii ardeii lui uica Boe.
- Cât sunt ardeii ?
- Cât să fie, trei lei, o nimica toată.
- Kilogramul ?
- Ce kilogram, mamaie, bucata, că-s trufandale. Kilogramul vreo treizeci, că intră vreo zece bucăţi. Dar, dacă vrei la kilogram, fac reducere, douăş’cinci, e bine?
Mama Sida a luat un ardei în mână. Îl mângâie ca pe-un pisoi. Mişcările sunt fine, delicate. Tare mult trebuie să-i placă ardeiul ăla.
- Da’ eu nu vreau decât unul, de-o supă.
- Trei lei.
Mama Sida continuă să mângâie ardeiul.
- Scump, tare scump. Cu un leu nu-l dai ?
- Un leu? Vino să munceşti la mine, că-ţi dau un sac.
Mama Sida oftează adânc. Ce ştiu ţăranii ăştia?
Acum, mama Sida strânge ardeiul de parcă ar fi para unui tensiometru. Îl strânge şi îl destrânge. Ardeiul s-a fleşcăit cu totul.
- Un leu jumate, hai. Iau doi, să ştii. Doi ardei cu trei lei, merge?
Sârbul e neînduplecat.
- Unul, trei lei. Doi, şase lei. Douăş’cinci kilu.
- Da’ … nu-i prea mare.
- Aşa e el, că e trufanda. Mai încolo or fi şi mai mari. Dar, acum sunt mici. Aşa-s primii ardei.
- Hai, omule, un leu jumate, că nici nu-i prea tare.
Sârbul se enervează.
- Vrei să cumperi, cumperi, nu vrei, nu cumperi. Lasă-l, că-l ia altul.
- Cine să-l mai ia, aşa de mic, şi moale, cum e? Hai că eu îţi dau un leu … hai, un leu jumate.
- Dă-l încoace.
Boe îi ia femeii ardeiul din mână. Îl ia, îl rupe şi îl aruncă în cutia de carton de lângă tarabă, care ţine loc de coş de gunoi.
- Nu ţi-l dau şi gata. Nici c-un leu, nici c-un leu juma. Mai bine îl arunc. Că n-ai muncit cu mine. Şi încă ceva. Nu-ş ce vrei, dar ăsta-i ardei, pricepi? Piparcă. Ăsta nu creşte şi nu se-ntăreşte dacă-l strângi în palme. Da’ am şi marfă din aia de care vrei tu. D-aia de creşte şi se-ntăreşte. Şi-i gratis, vrei să vezi ?
- Pfui, fire-ai al dracu’ de nesimţit. Eu am venit să cumpăr şi tu mă-njuri. Marfă din aia să-i dai lu’ mă-ta, nu mie.
Sârbul s-a mai înmuiat, parcă. Nu că-i pare rău, dar s-au strâns nişte gură-cască şi parcă s-a ruşinat. Sau nu, nu ştiu. Ia un ardei, cel mai mare şi mai frumos, şi i-l întinde :
- Ia, femeie, că nu mă-mbogăţesc din doi ardei. Ia-l şi du-te cu Dumnezeu, să nu te mai văd săptămâna asta pe-aici.
Mama Sida ezită o clipă, apoi înşfacă ardeiul, îl vâră în poşetă şi pe-aici ţi-e drumul.
*
* ......... *
* ......... *
Moriţ are vreo optzeci de ani. Vinde tot felul de nimicuri, vechituri, lucruri de nimic. Din casă, de la vecini, dracu’ ştie de unde. Haine vechi, ceasuri, încălţăminte, diverse. Puţini oameni ajung la taraba lui Moriţ şi şi mai puţini sunt interesaţi de ceva.
Azi i-a mers tare rău lui Moriţ. N-a vândut nimic. Îl bate gândul să se-ntoarcă acasă. Când, iată, apare mama Sida. Se uită la marfă şi-ncepe să răscolească. Haine vechi, pantofi scâlciaţi, de toate are ovreiul. Ar lua ceva, nici ea nu ştie ce, sau nu ar lua nimic. Doar aşa, să răscoalească. Să vadă ce-a mai adus ovreiul. Aiurea, e-aceeaşi marfă dintotdeauna. A mai văzut boarfele astea de-o sută de ori. Moriţ e plictisit, poate şi puţin nervos. S-ar duce acasă, că e miezul zilei. Dar, nu poţi să goneşti clientul aşa. Nu, e-mpotriva firii. Ce fel de precupeţ ovrei e ăla care-şi alungă clienţii? Deodată, lui Moriţ îi vine o idee. Alege un nimic, o eşarfă. O fi fost cândva la modă, acum e veche şi demodată. Şi-apoi, pe gâtul mamei Sida se potriveşte ca o blană pe-o broască. N-are-a face. Alege eşarfa şi i-o arată mamei Sida.
- Ia uite-aici. E frumoasă.
- E … dar cât costă.
- Azi nu costă nimic. E pe gratis. Am hotărât aşa, în fiecare zi, să dau ceva gratis unui client fidel. Şi, cum tu eşti un client fidel, ţi-o dau ţie. E bine?
Mama Sida ia eşarfa, şi-o petrece în jurul gâtului, dar nu se dă plecată. Moriţ se plictiseşte.
- Ce mai vrei?
- Da’ pentru mama nu ai nimic? E bolnavă, stă la pat, altfel ar fi şi ea cu mine.
- Ba, da, uite, papucii ăştia. Au fost ai nevesti-mii. Cinci lei e bine? Că-s de lână adevărată, cu talpă de piele. E pomană curată.
- Da’ … nu-i tot gratis?
- Gratis a fost eşarfa. Ăştia-s pe bani.
- Da’ dacă venea şi mama?
- Măi femeie, eu dau în fiecare zi ceva unui client fidel. Azi ţi-am dat ţie eşarfa. Dacă venea maică-ta, tot îi ceream bani. E clar?
- Am … înţeles. Da’ mâine dacă vin, pot să-i iau?
- Ce să iei?
- Papucii.
- Poţi să-i iei şi-acum. Costă cinci lei.
- Nu, ziceam dacă-i primesc gratis.
- Nu, nu-i primeşti. Ai primit eşarfa, gata. Altceva nu mai primeşti. Nici azi, nici mâine, niciodată. Şi nici mama … că nu-i client fidel. A cumpărat ceva vreodată? Nici n-o cunosc. E clar?
Femeia tot nu pare convinsă. Oftează şi continuă să răscolească vechiturile.
- Auzi, ştii ce? Nu vrei să-mi dai, totuşi, papucii? Sunt aşa de frumoşi …Uite, îţi dau eşarfa înapoi.
- Nu.
- De ce?
- Pentru că … uite. Dacă ar fi fost s-o vând, ţi-aş fi cerut trei lei pe eşarfă. Dar papucii sunt cinci. Nu se potriveşte, înţelegi.
Femeia oftează din nou, dar nu se dă plecată. Continuă să răscolească marfa evreului. Moriţ e din ce în ce mai nervos. Aşteaptă, aşteaptă, până la urmă zice :
- Bine, dă eşarfa şi ţine papucii.
Femeia dă repede eşarfa şi înşfacă papucii. Îi vâră şi pe ăştia în poşetă, peste ardei. Dar, de plecat, tot nu pleacă.
- Ei, ce mai vrei ?
- Nu mai vreau nimic, dar mă uitam aşa.
Moriţ ia eşarfa şi i-o întinde femeii:
- Uite, ia-o şi pe asta, că mă duc şi eu acasă. Ia-o şi să fii sănătoasă. Strâng că trebuie să plec.
Cu o mişcare absentă, mama Sida ia eşarfa şi şi-o pune pe umeri. Dar, de plecat tot nu pleacă. Ovreiul îşi înghesuie marfa în două geamantane mari. Mama Sida îl priveşte şi se gândeşte … La ce se gândeşte mama Sida?
- Ce-i, femeie? Strâng, plec. Vrei să-mi mai spui ceva?
- Da … adică nu. Nu, nu vreau să-ţi spun nimic. Plec şi eu.
Dar, de plecat, tot nu pleacă.
- Ei, hai, spune, mai vrei ceva?
- Nu … adică da. Voiam doar să te întreb … da’ mi-e ruşine. Ei, aşa-s eu, mai curioasă. Voiam să te-ntreb … câştigi bine cu negoţul ăsta?
- Ei, câştig … Aşa şi-aşa. Dar, ce să fac? Sunt singur, mă plictisesc. Şi mai vin aici, mai vorbesc cu unu’, cu altu’. Asta este.
- Da … bine. Da’ … ce voiam să te-ntreb… Mâine vii din nou, nu? Tot aici…
Azi i-a mers tare rău lui Moriţ. N-a vândut nimic. Îl bate gândul să se-ntoarcă acasă. Când, iată, apare mama Sida. Se uită la marfă şi-ncepe să răscolească. Haine vechi, pantofi scâlciaţi, de toate are ovreiul. Ar lua ceva, nici ea nu ştie ce, sau nu ar lua nimic. Doar aşa, să răscoalească. Să vadă ce-a mai adus ovreiul. Aiurea, e-aceeaşi marfă dintotdeauna. A mai văzut boarfele astea de-o sută de ori. Moriţ e plictisit, poate şi puţin nervos. S-ar duce acasă, că e miezul zilei. Dar, nu poţi să goneşti clientul aşa. Nu, e-mpotriva firii. Ce fel de precupeţ ovrei e ăla care-şi alungă clienţii? Deodată, lui Moriţ îi vine o idee. Alege un nimic, o eşarfă. O fi fost cândva la modă, acum e veche şi demodată. Şi-apoi, pe gâtul mamei Sida se potriveşte ca o blană pe-o broască. N-are-a face. Alege eşarfa şi i-o arată mamei Sida.
- Ia uite-aici. E frumoasă.
- E … dar cât costă.
- Azi nu costă nimic. E pe gratis. Am hotărât aşa, în fiecare zi, să dau ceva gratis unui client fidel. Şi, cum tu eşti un client fidel, ţi-o dau ţie. E bine?
Mama Sida ia eşarfa, şi-o petrece în jurul gâtului, dar nu se dă plecată. Moriţ se plictiseşte.
- Ce mai vrei?
- Da’ pentru mama nu ai nimic? E bolnavă, stă la pat, altfel ar fi şi ea cu mine.
- Ba, da, uite, papucii ăştia. Au fost ai nevesti-mii. Cinci lei e bine? Că-s de lână adevărată, cu talpă de piele. E pomană curată.
- Da’ … nu-i tot gratis?
- Gratis a fost eşarfa. Ăştia-s pe bani.
- Da’ dacă venea şi mama?
- Măi femeie, eu dau în fiecare zi ceva unui client fidel. Azi ţi-am dat ţie eşarfa. Dacă venea maică-ta, tot îi ceream bani. E clar?
- Am … înţeles. Da’ mâine dacă vin, pot să-i iau?
- Ce să iei?
- Papucii.
- Poţi să-i iei şi-acum. Costă cinci lei.
- Nu, ziceam dacă-i primesc gratis.
- Nu, nu-i primeşti. Ai primit eşarfa, gata. Altceva nu mai primeşti. Nici azi, nici mâine, niciodată. Şi nici mama … că nu-i client fidel. A cumpărat ceva vreodată? Nici n-o cunosc. E clar?
Femeia tot nu pare convinsă. Oftează şi continuă să răscolească vechiturile.
- Auzi, ştii ce? Nu vrei să-mi dai, totuşi, papucii? Sunt aşa de frumoşi …Uite, îţi dau eşarfa înapoi.
- Nu.
- De ce?
- Pentru că … uite. Dacă ar fi fost s-o vând, ţi-aş fi cerut trei lei pe eşarfă. Dar papucii sunt cinci. Nu se potriveşte, înţelegi.
Femeia oftează din nou, dar nu se dă plecată. Continuă să răscolească marfa evreului. Moriţ e din ce în ce mai nervos. Aşteaptă, aşteaptă, până la urmă zice :
- Bine, dă eşarfa şi ţine papucii.
Femeia dă repede eşarfa şi înşfacă papucii. Îi vâră şi pe ăştia în poşetă, peste ardei. Dar, de plecat, tot nu pleacă.
- Ei, ce mai vrei ?
- Nu mai vreau nimic, dar mă uitam aşa.
Moriţ ia eşarfa şi i-o întinde femeii:
- Uite, ia-o şi pe asta, că mă duc şi eu acasă. Ia-o şi să fii sănătoasă. Strâng că trebuie să plec.
Cu o mişcare absentă, mama Sida ia eşarfa şi şi-o pune pe umeri. Dar, de plecat tot nu pleacă. Ovreiul îşi înghesuie marfa în două geamantane mari. Mama Sida îl priveşte şi se gândeşte … La ce se gândeşte mama Sida?
- Ce-i, femeie? Strâng, plec. Vrei să-mi mai spui ceva?
- Da … adică nu. Nu, nu vreau să-ţi spun nimic. Plec şi eu.
Dar, de plecat, tot nu pleacă.
- Ei, hai, spune, mai vrei ceva?
- Nu … adică da. Voiam doar să te întreb … da’ mi-e ruşine. Ei, aşa-s eu, mai curioasă. Voiam să te-ntreb … câştigi bine cu negoţul ăsta?
- Ei, câştig … Aşa şi-aşa. Dar, ce să fac? Sunt singur, mă plictisesc. Şi mai vin aici, mai vorbesc cu unu’, cu altu’. Asta este.
- Da … bine. Da’ … ce voiam să te-ntreb… Mâine vii din nou, nu? Tot aici…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu