Azilul Băsescu

Ne-am obişnuit ca, atunci când ne trezim, să dăm cu ochii de zidul scorojit al blocului vecin.

Ne-am obişnuit să plătim o grămadă de bani pentru privilegiul de a tremura în locuinţe ori de câte ori cad doi fulgi de nea.

Ne-am obişnuit cu oraşele noastre posomorâte, cu străzile lor cenuşii şi murdare.
Ne-am obişnuit cu urâtul, cu kitsch-ul, cu proasta creştere, cu obrăznicia, cu lipsa de igienă. Ne-am obişnuit cu cerşetorii, cu spălătorii de parbrize, cu câinii comunitari.

Ne-am obişnuit cu boschetarii şi şuţii.

Ne-am obişnuit să vorbim de mii de kilometri de autostrăzi moderne, dar să mergem pe aceleaşi străzi mizerabile, cu aceleaşi cratere rânjinde, şi unde singura lege care se aplică este prioritatea de şmecher.

Ne-am obişnuit cu gândul că numele România rimează cu: prostia, mârlănia, şmecheria, hoţia, lenevia, dar nu rimează deloc cu speranţa, entuziasmul, responsabilitatea, competenţa, respectul, buna cuviinţă.

Ne-am obişnuit să minţim şi să fim minţiţi.

Ne-am obişnuit să furăm şi să fim furaţi.

Ne-am obişnuit să înjurăm şi să fim înjuraţi.

Ne-am obişnuit cu chiulul si nemunca : cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte. Ne-am învăţat să facem haz de necaz, să luăm la mişto pe toţi şi pe toate.

Ne-am obişnuit cu feţele pământii, lipsite de speranţă şi încredere, bolnăvicioase, ale oamenilor pe care îi întâlnim pe stradă, în metrou, la serviciu. Şi noi purtăm astfel de faţă, şi noi începem să purtăm stigmatul deznădejdii, al resemnării, lipsa de expresie a celui pe cale să-şi piardă minţile, sau agresivitatea şi nesimţirea celui pentru care reperele morale nu există. Ne-am obişnuit să fim foarte atenţi la capra vecinului şi, la nevoie, să o otrăvim dacă se încăpăţânează să nu moară.

Ne-am obişnuit să fim obiectivi şi critici.

Ştim că expresiile pe care le utilizăm sunt reflectarea personalităţii noastre şi, cu cât cuvântul e mai apăsat şi înjurătura mai vârtoasă, cu atât avem o personalitate mai conturată. Referinţa, din trei în trei cuvinte, la o anumită parte anatomică mai puţin expusă vederii, este obligatorie, altfel lumea ar putea crede că nu avem. Ne formulăm criticile în cuvinte simple, dar pline de miez şi puternic moralizatoare:



Ne-am obişnuit să mimăm. Mimăm buna-cuviinţă, educaţia, competenţa, buna-credinţă, mimăm tot ceea ce am putea mima, ca să ne fie bine. Ne facem că ne pasă. Adevărul e că ni se rupe …

Gândirea e un viciu, inteligenţa un păcat. Suntem curaţi şi sinceri doar atunci când ascultăm sfaturile altora mai isteţi ca noi:



Nu mai gândim, o face Guţă pentru noi. De ce am face-o? Văzând, simţind, gândind, suferim. Dacă nu mai vedem mizeria din jurul nostru, e ca şi când nu ar mai exista. Când nu mai gândim, orice înjurătură o putem considera declaraţie de dragoste.

Dar, ne-văzând, ne-simţind, ne-gândind, mai trăim noi, oare ? Sau, suntem, oare, ţinuţi în viaţă de aparate ? De aparatul de partid, de cel propagandistic, de alte aparate …

Cum toate acestea trebuiau să poarte un nume, le-am spus azilul Băsescu.

Când intri într-un azil, o faci cu conştiinţa clară că, de acolo nu mai ai cum să ieşi. Într-un azil intri nu ca să „te faci bine”, ci ca să îţi trăieşti puţin „mai bine” ultimele clipe, ultimii ani. Sau, aparent mai bine.

În 2004, Băsescu ne promitea că vom trăi mai bine. Trăim, oare, mai bine? Nu, dar nu ne mai pasă. Suntem anesteziaţi, suntem sedaţi, am devenit, deja, roboţii, androizii pe care orice dictator şi-i doreşte.

În azilul Băsescu se lasă seara, în curând se va da stingerea. Unii mai joacă sau mai mănâncă grătare, de „bucuria realegerii”, alţii se pregătesc să iasă în stradă, câte unul mai înebuneşte, altul se sinucide, asta e viaţa. Somn uşor, România!
Nu, nu somn uşor, România! România, trezeşte-te, nu somn uşor!

Eu am decis: nu voi dormi! România mea nu e azilul Băsescu. Dacă va fi să înebunesc, va fi de nesomn, nu de prea multă adormire. Dacă tu vrei să dormi, e treaba ta, dar eu o să îţi strig, în permanenţă, în ureche: NU. Nu lui Băsescu, nu impocriziei, nu demagogiei, nu populismului, nu sărăcirii, nu somnului raţiunii. Şi cine ştie, poate că, într-o zi, vei dori să spui şi tu aceleaşi lucruri.