Despre altfel de jocuri

Ceea ce numim „destin” este rezultatul combinaţiei unei multitudini de factori, mai mult sau mai puţin controlabili. Fataliştii, adepţi ai dictonului „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, consideră că factorii necontrolabili sunt primordiali şi, prin urmare omul este puţin sau deloc capabil să îşi controleze destinul. O asemenea poziţie este contrazisă de realitatea cotidiană, şi deci inacceptabilă. De asemenea, acceptarea unei asemenea poziţii este alegerea noastră, deci o tot manifestare a liberului nostru arbitru, ori acest lucru este o contradicţie logică. Aşadar, singura variantă acceptabilă este aceea că destinul nostru este, până la urmă, condiţionat mai mult de alegerile pe care, la un moment sau altul le facem, şi care pot fi bune, adecvate, sau proaste, inadecvate.

Termenii de „bun” şi „rău” sunt extrem de subiectivi şi imposibil de definit. Cu toate acestea, asumându-ne această imprecizie, vom continua să vorbim despre „bine” şi „rău”, în virtutea faptului că, în situaţii concrete, punctuale, oamenii au capacitatea de a distinge binele de rău, chiar în situaţia în care le este imposibil să le definească.

Într-o postare anterioară, Omul fără noroc, am încercat să evidenţiez ideea că, în general, destinul nostru este rezultanta deciziilor noastre, şi că există oameni ale căror decizii se dovedesc a fi, aproape invariabil, greşite. Ce anume îi face pe aceşti oameni să ia mereu decizii greşite?

Răspunsul la această întrebare este pe cât de important, pe atât de dificil. Fireşte, putem spune că persoanele care iau mai mereu decizii eronate sunt lipsite de „inteligenţă”, dar, în acest fel, nu reuşim în niciun fel să rezolvăm problema, atâta timp cât nu ştim ce este „inteligenţa”. În plus, între inteligenţa de tip academic, aceea care ne permite să obţinem rezultate şcolare bune, şi capacitatea de a lua decizii bune există o corelaţie foarte slabă.

Ca fiinţe raţionale, avem capacitatea de a rezolva probleme şi de a învăţa. Rezolvarea problemelor este o activitate complexă, care presupune aproape întotdeauna raportarea la o experienţă anterioară, la un context asemănător. Creierul nostru este capabil de corelaţii şi analogii. Această capacitate îi permite să nu „reinventeze” roata ori de câte ori se confruntă cu o problemă, ci să reutilizeze soluţiile unor alte probleme, pe baza experienţei.

Când vorbesc de „experienţă” nu mă refer doar la „experienţa personală”. De altfel, se şi spune că proştii sunt cei incapabili să înveţe ceva, iar oamenii foarte inteligenţi sunt cei care învaţă, mai ales, din experienţa altora, în timp ce oamenii „obişnuiţi” sunt cei care învaţă aproape în exclusivitate din experienţa proprie. Aceasta este doar o vorbă, deoarece cine „învaţă” să ia droguri nu este, în mod necesar, o persoană extrem de inteligentă, deşi „învaţă” din experienţa altora.

Din punct de vedere behaviourist, deciziile noastre sunt condiţionate de efectul pozitiv sau negativ al deciziilor anterioare. La baza behaviourismului sta teoria reflexului condiţionat, elaborată în urma arhicunoscutelor experienţe ale lui Pavlov, efectuate pe câini de laborator. Astfel, după un anumit semnal luminos, acustic sau de altă natură, câinii primesc hrană. O informaţie procesată de creier, de tipul „urmează să mănânc” este însoţită de o amplificare a salivaţiei. După un număr de repetări ale experienţei, câinii „învaţă” să saliveze de îndată ce primesc stimulul respectiv. Acest lucru se produce şi atunci când, în mod excepţional, câinii nu mai primesc hrană după recepţionarea stimulului. În timp, dacă stimulul nu mai este însoţit de distribuirea hranei, acesta diminuează până la dispariţie, iar diminuarea este cu atât mai rapidă cu cât condiţionarea a fost mai slabă, adică în funcţie de numărul experienţelor anterioare.

Teoria reflexului condiţionat poate fi studiată în diverse situaţii reale. Astfel, de exemplu, am văzut o situaţie în care un atacant s-a oprit din acţiune dintr-o acţiune ofensivă atunci când a auzit un zgomot din tribune, pe care l-a confundat cu fluierul arbitrului. Astfel de cazuri sunt frecvente, dar, evident, ele nu constituie o explicaţie satisfăcătoare a comportamentului uman.

Teoria behaviouristă este, în esenţă, foarte simplă. Ea presupune existenţa unei cauzalităţi de tipul: a) acţiune „adecvată” => recompensă, valorizare socială => repetarea şi stabilizarea acţiunii => comportament adecvat şi b) acţiune „inadecvată” => devalorizare socială, pedeapsă => reducerea frecvenţei acţiunilor „inadecvate” => „corectarea” comportamentului.

În practică avem, însă, şi situaţii de genul: acţiune „inadecvată” => devalorizare socială, pedeapsă, constrângere, blam => repetarea, stabilizarea şi amplificarea acţiunii => comportament „negativ” stabil.

Să fie, oare, vorba, de un „rău” originar al fiinţei umane? Şi dacă este aşa, de ce la unele persoane, acest „rău” se manifestă extrem de vizibil, în timp ce la altele nu?

Unii psihologi consideră că, de faptul, modul în care luăm deciziile este influenţat, în mod decisiv, de un „program de viaţă” care este scris, întipărit în mintea noastră în primii ani de viaţă, de către mediul nostru de viaţă, în speţă de adulţii semnificativi. Acest program funcţionează sub forma aşa-ziselor „porunci parentale”, care, de cele mai multe ori, reprezintă nişte interdicţii.

Una din cele mai frecvente „porunci parentale” este cea care sună astfel: „străduieşte-te cât poţi de mult”. Cred că marea majoritate a părinţilor ar considera această „poruncă” perfect acceptabilă şi, prin urmare s-ar declara extrem de mulţumiţi dacă fiul/fiica lor ar urma aproape orbeşte această poruncă. În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Să mă explic.

Voi exemplifica acest lucru printr-o glumă. Un om îi solicită unui prieten psihiatru un test, o probă, în urma căruia acesta din urmă ar putea stabili dacă un pacient este sau nu nebun.

- O, este foarte simplu, răspunde psihiatrul. De exemplu, îi cer pacientului să golească o cadă de baie, având la dispoziţie o lingură şi o găleată.

- Da, este foarte clar că numai un nebun ar alege să facă acest lucru cu ajutorul lingurii. Alegerea corectă este, evident, găleata.

- Nu, alegerea corectă este să ridici dopul şi să lasi apa să curgă.

Personal, nu cred că o astfel de probă este edificatoare. Omul care ar alege găleata nu este, în mod necesar, nebun. El acţionează doar sub imperiul poruncii care îi spune că trebuie să îşi dea silinţa. Soluţia de a da drumul apei este inacceptabilă, apa curge singură, ori porunca îi cere să lucreze, să se străduiască, nu se lase lucrurile să se producă de la sine. Un om aflat sub influenţa poruncii „străduieşte-te cât mai mult” va evita, din principiu, soluţiile foarte simple, chiar dacă acestea sunt evidente. În proiectarea unui demers, de orice natură, el va căuta să îl raţionalizeze cât mai mult, să îl intelectualizeze, să elimine toate erorile care s-ar putea strecura etc. Un astfel de om va fi, eventual, „competent”, dar lipsit de spontaneitate şi artificial, prin urmare nesigur, ezitant, neconvingător.

De obicei, „străduieşte-te” înseamnă „nu reuşi”. Aceasta pentru că, de fapt, nu reuşita, succesul este obiectivul principal, ci „strădania”. Un astfel de om, ajuns în „pericolul” de a reuşi, va face tot posibilul să eşueze, pentru că un eventual succes ar pune capăt strădaniei. Ce rost are să te mai „străduieşti” atâta timp cât obiectivul fundamental a fost atins?

Poate că mă înşel, dar, dintre cei doi candidaţi principali la funcţia de preşedinte, Mircea Geoană mi s-a părut captiv acestei porunci. Sincer, nu îmi pot explica altfel succesiunea de gafe incredibile care au dus, în final, la pierderea preşedinţiei, şi, foarte probabil, nu numai. Înclin să cred că Mircea Geoană este astfel construit încât să piardă în faţa oricui, mai puţin a unui contracandidat „programat” similar.

Pentru fiecare dintre noi este extrem de important să recunoaştem „codul sursă” al programului parental şi, în cazul în care unele „linii de cod” nu sunt necesare, să le înlocuim cu altele, mai adecvate, sau să renunţăm complet la ele. În general, nu suntem capabili să facem acest lucru din interior, este nevoie de intervenţia unei persoane din exterior, care să ne facă o „restructurare cognitivă”, ceea ce înseamnă schimbarea profundă a setului nostru de valori şi a sistemului de „porunci” şi „permisiuni”.

Realizarea persoanei nu se poate realiza decât în condiţiile unei interacţiuni de calitate cu cei din jur. Dar, conform programului parental propriu, fiecare din noi ne pierdem timpul cu nenumărate „jocuri”. Jocurile despre care vorbesc sunt jocuri psihologice şi nu au nimic cu jocurile copilăriei sau cu aşa-numitele jocuri din teoria cercetărilor operaţionale. Totuşi, în termenii acestei discipline, jocurile psihologice nu sunt niciodată „cu sumă nulă”. De regulă, în cadrul jocurilor psihologice, unul dintre participanţi pierde cu certitudine, la o etapă ulterioară a jocului, rolurile inversându-se, astfel încât, la sfârşitul jocului, fiecare participant îşi primeşte „recompensa”, care, după caz, poate merge de la o uşoară indispoziţie până la pierderea averii, nebunie, închisoare sau moarte etc.
Ce ziceţi, vă interesează să jucaţi un „joc”, la o „tombolă” cu „premii” de natura celor de mai sus? Nu cred că ar exista fie şi un singur individ sănătos la cap care ar răspunde „da”, cu toate acestea, fiecare dintre noi, repet, îşi petrece cea mai mare parte a vieţii jucând astfel de jocuri.

Nu numai indivizii sunt angrenaţi în astfel de jocuri. Viaţa oferă numeroase exemple în care comunităţi întregi, organizaţii sunt angrenate în astfel de îndeletniciri. Să luăm, de exemplu, jocul „al meu e mai bun”. Nu are importanţă ce este acel „al meu”. Între două fetiţe de şase ani, poate fi păpuşa fiecăreia dintre ele. Jocul s-ar putea încheia, în cel mai rău caz, cu o păruială benignă şi cu distrugerea ambelor păpuşi. În cazul în care protagoniştii sunt două state sau blocuri militare, iar obiectul disputei nu e o jucărie, ci o valoare precum „religia”, „drepturile omului” sau altele asemenea, „recompensa” ar putea însemna milioane de victime omeneşti, distrugeri materiale etc.

În orice joc psihologic intervin trei personaje simple sau colective, numite Victima, Călăul (sau Agresorul) şi Salvatorul. Rolurile nu sunt „bătute în cuie”, un joc are, de regulă atâtea runde câte sunt necesare pentru ca fiecare personaj să fie „recompensat” după „cum se cuvine”, şi, de la o rundă la alta, personajele îşi pot schimba rolurile. Astfel, Salvatorul poate deveni oricând o Victimă, Victima poate deveni Călău, si aşa mai departe.

Teoria jocurilor psihologice este o parte a ceea ce se numeşte „analiză tranzacţională”. Creatorul acestei noi discipline ştiinţifice este psihologul canadian Eric Berne (Berstein).

Eu consider studiul analizei tranzacţionale ca fiind fundamental în formarea oricărei persoane. Analiza tranzacţională prezintă o serie de avantaje indiscutabile, printre care acela că este extrem de uşor de înţeles şi, de asemenea, uşor de aplicat. Este o ştiinţă aplicativă, care oferă soluţii la multe dintre problemele vieţii.

„Marţienii”, adică persoanele iniţiate în analiza tranzacţională şi care au ajuns, deja, la stadiul aplicativ al acestei ştiinţe, dobândesc capacitatea de a rezolva mult mai satisfăcător problemele cotidiene. Acest lucru nu înseamnă, evident, că ei sunt scutiţi de probleme, însă capacitatea de a recunoaşte jocurile psihologice şi de a evita participarea la ele, sau de a se implica benefic şi atât cât este necesar, le schimbă, evident, perspectiva vieţii şi, implicit, ceea ce numim „destin”
Spuneam mai sus că distingem jocuri individuale, în care fiecare personaj este un individ, dar şi jocuri colective, în care personajele sunt colective. În acest din urmă caz, situaţia este mult mai complexă, deoarece decizia participării la joc, adoptarea unui anumit rol în cadrul acestuia etc., sunt efectuate de o singură persoană, sau de un număr oricum restrâns, în numele tuturor membrilor grupului, ceea ce crează nenumărate jocuri secundare.

Consider că iniţierea în analiză tranzacţională a unui număr cât mai mare de oameni, pe lângă faptul că ar contribui la rezolvarea problemelor acestora, ar contribui la o creştere generală a calităţii vieţii, deoarece multe dintre deciziile pe care le luăm fiecare în parte îi implice, într-un fel sau altul, şi pe ceilalţi.

Există mulţi tranzacţionalişti, care au scris numeroase cărţi si articole, există seminarii de formare etc. Fiecare om îşi alege ceea ce este potrivit pentru el. Un bun început ar putea fi reprezentat de citirea cărţii „Jocuri pentru adulţi”, scrisă chiar de întemeietorul analizei tranzacţionale, Eric Berne. Cartea poate fi downloadată (în română) de aici: