În acel an, preşedinte al Statelor Unite a devenit democratul Woodrow Wilson.
Am dat acest exemplu pentru a arăta că păţania lui Geoană au trăit-o şi alţii. Poate că Hughes nu a ţopăit ca Geoană, dar asta e, deja, altă poveste.
Am folosit această introducere pentru a spune câteva cuvinte despre sistemul electoral american.
În primul rând, voi remarca faptul că a rămas, practic, neschimbat, din 1789, anul în care a fost adoptată Constituţia Americană; de fapt, Constituţia Americană a suferit doar modificări minore de-a lungul celor peste două secole de existenţă.
Constatăm, apoi, că această Constituţie prevede posibilitatea câştigării a maximum două mandate de preşedinte al Statelor Unite. Această prevedere a fost suspendată o singură dată, în cazul lui Franklin Delano Roosevelt, care a fost ales de patru ori preşedinte.
Sistemul de vot în Statele Unite este cel plurinominal, o varianta destul de asemanatoare cu uninominalul.În uninominal, partidele câştigă, în primul rând, colegii, şi nu voturi. Nu are nicio importanţă dace ai câştigat colegiul cu 99,99% sau cu 50,01% din voturi. Iar în cazul uninominalului într-un tur, în funcţie de circumstanţe, pot fi suficiente şi 25%. Fiecare colegiu înseamnă un parlamentar, deci un vot pentru partidul din care face parte parlamentarul, asta dacă ignorăm migraţia postelectorală. În sistemul plurinominal, fiecare stat e un colegiu, dar, în funcţie de dimensiunea sa, aduce mai multe sau mai puţine voturi candidatului prezidenţial care îl câştigă. Practic, e ca şi când toţi cetăţenii unui stat ar vota cu acelaşi candidat. De aceea au fost atât de importante, în 2000, cele 500 de voturi din Florida, care au decis în favoarea lui G.W.Bush.
Nicăieri în Constituţia Statelor Unite nu se face referire la un sistem bipartid, dar, prin modul în care se desfăşoară alegerile, se ajunge, de facto, la un astfel de sistem. Daniel Ogden şi Arthur Peterson, doi dintre primii specialişti în campanii electorale, spuneau imediat după alegerile din 1964: „Nicio lege nu impune această restricţie, dar numai un partid politic poate dobândi controlul puterii executive. Cei aflaţi în opoziţie faţă de candidatul fruntaş sunt siliţi să se unească spre a sprijini candidatul cu şansa imediat următoare. Cine sprijină candidatul unui al treilea partid îşi risipeşte votul, fiindcă al treilea nu are absolut nicio şansă.” De exemplu, în 1992, Bill Clinton câştiga preşedinţia Statelor Unite cu voturile al 370 de mari electori (43% din votul popular), contracandidatul său George Bush avea 168 de mari electori (38% din votul popular), în timp ce Ross Perot, cu 19% din votul popular nu s-a bucurat de nici măcar un mare elector.
Trecând oceanul, constatăm că, măcar din punct de vedere constituţional, România este o republică semiprezidenţială. Faptic, ea a devenit nu o republică prezidenţială, cum încearcă unii să sugereze, ci o republică bananieră. Dar, asta e o altă poveste. Vorbim de ceea ce scrie în Constituţie. Alegerea preşedintelui României se face prin vot direct. În alte cuvinte, este un uninominal cu o singură circumscripţie mare, România. Din punctul meu de vedere, acest lucru este corect, dar coalizarea candidaţilor cu a doua, respectiv a treia şansă împotriva candidatului cu prima şansă nu ar trebui se mire pe nimeni, ea ar trebui să devină aproape o cutumă.
Vorbim acum despre alegerile locale şi cele parlamentare. În 2008, când votul pentru preşedinţii Consiliilor Judeţene s-a dat, pentru prima oară, în sistem uninominal şi încă într-un singur tur, momentul a surprins total PSD şi, mai cu seamă, PNL, care nu şi-a adjudecat nici măcar un fotoliu de preşedinte deşi, la votul popular a câştigat destul de multe voturi, aproape 20%. Dacă, în acel moment, PSD şi PNL ar fi negociat o susţinere reciprocă la preşedinţia Consiliilor Judeţene, este foarte probabil că această coaliţie nu ar fi pierdut mai mult de cinci-şase fotolii, aici intrând şi acele judeţe care sunt câştigate din start de UDMR. Dar, nu a fost aşa. Ulterior, mulţi dintre preşedinţii astfel aleşi s-au confruntat frecvent cu majorităţi ostile, ceea ce nu e chiar firesc. Sistemul de vot uninominal sau plurinominal duce, inevitabil, la dispariţia celui de-al treilea partid. Poate că, pentru o ţară ca Statele Unite, acest lucru este normal, ei aşa s-au „născut”, pentru ei democraţia se reduce la alternanţa celor două mari partide si a reprezentanţilor acestora. Dar, ei sunt o „adunătură de minorităţi”, nu o naţiune europeană. Dispersia minorităţilor este mult mai omogenă şi pericolul bantustanizării nu există. Da, există nişte nebuni care militează, de exemplu, pentru secesiunea Texasului, dar ... să fim serioşi. Respectiva organizaţie nu există din punct de vedere politic.
Pentru noi, nu cred că este o perspectivă de dorit. Din multe motive. Primul dintre ele: cele mai importante curente politice europene nu ar mai fi reprezentate în România. Practic, acest lucru ar reprezenta o decuplare de la spaţiul politic european. Doi: colegiile din zona HarCov ar fi câştigate mereu de reprezentanţii maghiarilor. Acest lucru va duce, în cele din urmă, la enclavizarea şi bantustanizarea zonei şi la o eventuală secesiune. Trei: posibilitatea blatului. Noi, românii, suntem experţi la blaturi. Aproape sigur, românii vor avea de ales între doi candidaţi, sau doue partide care vor propune măsuri similare, si nu foarte benefice pentru populaţie. Al treilea candidat/partid nu ar avea nicio şansă. Pe cine să alegi, pe dracu’ sau pe tac’su? Patru: Tensiunile dintre partide se vor muta în interiorul partidelor, se va intensifica migraţia electorală, şi curente politice divergente vor trebui să coabiteze în rândul aceluiaşi partid. Concret: în cazul trecerii la unicameral ales printr-un uninominal „pur”, PSD şi PNL vor fi forţate să se unească. Ce ar putea rezulta? Un partid incert, fără ideologie specifică, aşa cum este şi PDL. Avem, oare, nevoie de aşa ceva?
Opinia mea este ce putem opta pentru orice formulă constituţională şi electorală, dar ea trebuie precedată de o conştietizare şi o dezbatere intensă. Acest lucru nu s-a făcut. Practic, referendumurile lui Băsescu nu reflectă, ci obnubilează voinţa poporului. În absenta informării şi a dezbaterii, rezultatul lor nu poate fi luat în seamă.
Am dat acest exemplu pentru a arăta că păţania lui Geoană au trăit-o şi alţii. Poate că Hughes nu a ţopăit ca Geoană, dar asta e, deja, altă poveste.
Am folosit această introducere pentru a spune câteva cuvinte despre sistemul electoral american.
În primul rând, voi remarca faptul că a rămas, practic, neschimbat, din 1789, anul în care a fost adoptată Constituţia Americană; de fapt, Constituţia Americană a suferit doar modificări minore de-a lungul celor peste două secole de existenţă.
Constatăm, apoi, că această Constituţie prevede posibilitatea câştigării a maximum două mandate de preşedinte al Statelor Unite. Această prevedere a fost suspendată o singură dată, în cazul lui Franklin Delano Roosevelt, care a fost ales de patru ori preşedinte.
Sistemul de vot în Statele Unite este cel plurinominal, o varianta destul de asemanatoare cu uninominalul.În uninominal, partidele câştigă, în primul rând, colegii, şi nu voturi. Nu are nicio importanţă dace ai câştigat colegiul cu 99,99% sau cu 50,01% din voturi. Iar în cazul uninominalului într-un tur, în funcţie de circumstanţe, pot fi suficiente şi 25%. Fiecare colegiu înseamnă un parlamentar, deci un vot pentru partidul din care face parte parlamentarul, asta dacă ignorăm migraţia postelectorală. În sistemul plurinominal, fiecare stat e un colegiu, dar, în funcţie de dimensiunea sa, aduce mai multe sau mai puţine voturi candidatului prezidenţial care îl câştigă. Practic, e ca şi când toţi cetăţenii unui stat ar vota cu acelaşi candidat. De aceea au fost atât de importante, în 2000, cele 500 de voturi din Florida, care au decis în favoarea lui G.W.Bush.
Nicăieri în Constituţia Statelor Unite nu se face referire la un sistem bipartid, dar, prin modul în care se desfăşoară alegerile, se ajunge, de facto, la un astfel de sistem. Daniel Ogden şi Arthur Peterson, doi dintre primii specialişti în campanii electorale, spuneau imediat după alegerile din 1964: „Nicio lege nu impune această restricţie, dar numai un partid politic poate dobândi controlul puterii executive. Cei aflaţi în opoziţie faţă de candidatul fruntaş sunt siliţi să se unească spre a sprijini candidatul cu şansa imediat următoare. Cine sprijină candidatul unui al treilea partid îşi risipeşte votul, fiindcă al treilea nu are absolut nicio şansă.” De exemplu, în 1992, Bill Clinton câştiga preşedinţia Statelor Unite cu voturile al 370 de mari electori (43% din votul popular), contracandidatul său George Bush avea 168 de mari electori (38% din votul popular), în timp ce Ross Perot, cu 19% din votul popular nu s-a bucurat de nici măcar un mare elector.
Trecând oceanul, constatăm că, măcar din punct de vedere constituţional, România este o republică semiprezidenţială. Faptic, ea a devenit nu o republică prezidenţială, cum încearcă unii să sugereze, ci o republică bananieră. Dar, asta e o altă poveste. Vorbim de ceea ce scrie în Constituţie. Alegerea preşedintelui României se face prin vot direct. În alte cuvinte, este un uninominal cu o singură circumscripţie mare, România. Din punctul meu de vedere, acest lucru este corect, dar coalizarea candidaţilor cu a doua, respectiv a treia şansă împotriva candidatului cu prima şansă nu ar trebui se mire pe nimeni, ea ar trebui să devină aproape o cutumă.
Vorbim acum despre alegerile locale şi cele parlamentare. În 2008, când votul pentru preşedinţii Consiliilor Judeţene s-a dat, pentru prima oară, în sistem uninominal şi încă într-un singur tur, momentul a surprins total PSD şi, mai cu seamă, PNL, care nu şi-a adjudecat nici măcar un fotoliu de preşedinte deşi, la votul popular a câştigat destul de multe voturi, aproape 20%. Dacă, în acel moment, PSD şi PNL ar fi negociat o susţinere reciprocă la preşedinţia Consiliilor Judeţene, este foarte probabil că această coaliţie nu ar fi pierdut mai mult de cinci-şase fotolii, aici intrând şi acele judeţe care sunt câştigate din start de UDMR. Dar, nu a fost aşa. Ulterior, mulţi dintre preşedinţii astfel aleşi s-au confruntat frecvent cu majorităţi ostile, ceea ce nu e chiar firesc. Sistemul de vot uninominal sau plurinominal duce, inevitabil, la dispariţia celui de-al treilea partid. Poate că, pentru o ţară ca Statele Unite, acest lucru este normal, ei aşa s-au „născut”, pentru ei democraţia se reduce la alternanţa celor două mari partide si a reprezentanţilor acestora. Dar, ei sunt o „adunătură de minorităţi”, nu o naţiune europeană. Dispersia minorităţilor este mult mai omogenă şi pericolul bantustanizării nu există. Da, există nişte nebuni care militează, de exemplu, pentru secesiunea Texasului, dar ... să fim serioşi. Respectiva organizaţie nu există din punct de vedere politic.
Pentru noi, nu cred că este o perspectivă de dorit. Din multe motive. Primul dintre ele: cele mai importante curente politice europene nu ar mai fi reprezentate în România. Practic, acest lucru ar reprezenta o decuplare de la spaţiul politic european. Doi: colegiile din zona HarCov ar fi câştigate mereu de reprezentanţii maghiarilor. Acest lucru va duce, în cele din urmă, la enclavizarea şi bantustanizarea zonei şi la o eventuală secesiune. Trei: posibilitatea blatului. Noi, românii, suntem experţi la blaturi. Aproape sigur, românii vor avea de ales între doi candidaţi, sau doue partide care vor propune măsuri similare, si nu foarte benefice pentru populaţie. Al treilea candidat/partid nu ar avea nicio şansă. Pe cine să alegi, pe dracu’ sau pe tac’su? Patru: Tensiunile dintre partide se vor muta în interiorul partidelor, se va intensifica migraţia electorală, şi curente politice divergente vor trebui să coabiteze în rândul aceluiaşi partid. Concret: în cazul trecerii la unicameral ales printr-un uninominal „pur”, PSD şi PNL vor fi forţate să se unească. Ce ar putea rezulta? Un partid incert, fără ideologie specifică, aşa cum este şi PDL. Avem, oare, nevoie de aşa ceva?
Opinia mea este ce putem opta pentru orice formulă constituţională şi electorală, dar ea trebuie precedată de o conştietizare şi o dezbatere intensă. Acest lucru nu s-a făcut. Practic, referendumurile lui Băsescu nu reflectă, ci obnubilează voinţa poporului. În absenta informării şi a dezbaterii, rezultatul lor nu poate fi luat în seamă.
Cu ce e deosebita ziua de 2 aprilie 2010?
RăspundețiȘtergerePentru E.C:
RăspundețiȘtergereIntra pe linkul asta:
http://www.facebook.com/#/group.php?gid=231824573790