Sobh beheir. Amintiri din cea mai frumoasă excursie la care nu am participat

„Un om prin lume trece. El nu e musulman,
Nici infidel nu este, nu crede-n legi şi zei,
Nu neagă, nu afirmă, dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.

Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele,
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate,
Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate.

Mă dojeniţi că veşnic sunt beat, ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi, şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea,
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt.”

Pe Omar Khayaām l-am cunoscut, cred, în liceu. Personalitatea sa magnifică m-a fascinat din prima clipă. Arogant şi modest, extrem de profund şi fluşturatic, în acelaşi timp, Omar Khayaām nu avea cum să nu fie seducător. Matematician de geniu, astronom, medic, filosof, dar şi poet şi artist, îndrăgostit de viaţă şi atât de uman, atât de perfect în imperfecţiunea sa asumată!

„Dă-mi cupa şi ulciorul. Să bem, fermecătoare
Făptură plămădită din rouă şi eter!
Câte făpturi ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?”

„Pe drumul cunoştinţei, spre fascinanta Meccă,
Vor toţi se meragă. Unii îl cată ceas de ceas.
Că l-au aflat zic alţii. Dar într-o zi un glas
Are să strige: « Nu-i drum şi nici potecă »

În vălmăsagul vieţii, acei sunt fericiţi
Cei ce cred că stiu toate, şi cei ce totul neagă.
Şi eu am vrut săimi fie cunoaşterea întreagă,
Şi-azi pizmuiesc pe orbii în cale întâlniţi”

„Pe-un înţelept bătrân l-am întrebat:
« Ce ştii despre acei care-au plecat ? »
« N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată.
E tot ce ştiu. Ia cupa şi-o bea toată ! »”

„Ivirea mea n-aduse niciun adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună adâncul sens al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi- acum, ce sens, plecarea?”

„Vreau beat să fiu într-una, şi-aş vrea să dorm mereu,
Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău.
Durerea, bucuria, la fel sunt pentru mine,
Că zâmbetu-i solia tristeţii care vine.”

„N-aş fi venit aicea de-aş fi putut alege,
Şi chiar dac-aş fi liber, spuneţi-mi, unde-aş merge?
Să nu te naşti mai bine-i, dar cum se evităm....
Acum, însă, că suntem, de ce să mai plecăm?”

„Mi-ai spart ulciorul, Doamne, şi vinul cel curat
În iarbă sângerează. Ce-mi mai rămâne-n loc?
Tu mi-ai închis si drumul spre ultimul noroc.
Ucide-mă, dar află: Tu eşti acum cel beat!”

„Beau vin şi mi se spune, de unul şi de altul:
« Să nu mai bei, căci vinul duşman este de moarte
Al lui Allah. » Atunci – zic eu – pentru Prea-Naltul,
Voi bea păgânul sânge. E-un act de pietate.”

„Întorsu-ne-am, prieteni, la vechiu-ne desfrâu,
Am renunţat la ceruri, la rugi şi cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, tu ai se vezi, Părinte,
Cum curge în gâturi vinul ca apa dintr-un rau.”

„O gură parfumată arginţii mi i-a stors,
Şi-ncrederea-Ţi în mine a năruit-o vinul.
Urmează Raiul? Iadul? Mi-aştept senin destinul,
Căci iadul cine-l ştie? Din cer cine s-a-ntors?”

„O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghiţitură face cât şaptezeci de rugi.
Afar’ de vin nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci.”

„Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine să nu ieşi,
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ’nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că, poate, te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi,
Nădejdile, ascunse să-ţi stea de lumea toată,
În zâmbet să te fereci de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.”

Înainte de toate, Omar Khayaām este un Om. Gândirea sa, excepţional de profundă şi actuală, nu este îmbâcsită de dogmatismul niciunei religii sau filosofii sterile. Omar Khayaām nu este nici sceptic, nici mizantrop, el ştie se se bucure din plin de ceea ce viaţa îi oferă. Într-o lume bântuită de intoleranţă şi prejudecăţi, Omar Khayaām este intolerant doar la lipsa de toleranţă.Cuvintele sale prefigurează o societate modernă, eliberată de fantasmele bigotismului şi ale unei aşa-zise rigurozităţi morale plină de ipocrizie. Mai presus de toate, Omar Khayaām este poetul dragostei de viaţă. Nu găsesc nimic trist sau pesimist în cuvintele sale, poetul îşi asumă integral rolul de om imperfect într-o societate imperfectă. Omar Khayaām este un înţelept, care în cuvinte mesteşugite ştie perfect să-şi exprime aprecierea faţă de adevăratele valori.

„Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat se-i cauţi. Să fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei,
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.”

Omar Khayaām nu-şi aparţine sieşi şi nici măcar patriei sale, nici măcar religiei sale. Omar Khayaām este un îndumnezeit, el aparţine patrimoniului cultural şi spiritual al întregii omeniri, nu al celei în care a trăit, nici celei viitoare, ci unei omeniri ideale, al unei omeniri în care au loc doar cei aleşi, care au reuşit să transceadă dincolo de sensurile şi limitările comune, celor care s-au înălţat dincolo de bine şi de rău, cei care au refăcut unitatea originară a Universului. Omar Khayaām poate fi citit cu buzele, dar nu poate fi înţeles decât cu sufletul şi cu mintea reunite, iar această înţelegere nu este înţelegere, ci împărtăşire. Iar vinul, beţia, desfrâul nu sunt păcate ale unei firi slabe şi înclinată spre păcat, ci supremul vehicul către o lume superioară.

„Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată,
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare,
Căci, în afara cupei, Khayaām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.”

Nenumărate cupe am ciocnit cu marele poet, în timp ce acesta îmi declama versurile sale. În lumea lui Khayaām pătruns-am cu toată forţa imaginaţiei mele. Dar, totul s-a petrecut exclusiv în mintea mea. Buzele mele nu au simţit gustul sfântului sânge din cupa poetului ...

Cred că mi-am dorit dintotdeauna să păşesc pe urma paşilor marelui poet. Să-mi sune în urechi minunatele cântece ale unei lumi care nu există, să mă las pătruns de nepământeştile arome acestui lichid minunat, numit convenţional vin. Vin iranian.

În viaţa mea, am gustat multe vinuri deosebite. Mi-am umplut gura cu aromele molatice ale Lacrimii lui Ovidiu, plăsmuită din durerea celui exilat pe ţărmul frigurosului Pont Euxin. M-am luptat cu vigurosul vin de Porto, dulce dar aspru, însufleţit ca un flamenco şi, la urmă, ucigător precum iubirea neîmpărtăşită a Marianei Alcoforado, am trăit exuberanţa iberică a vinului de Malaga, un vin şăgalnic, vioi o zarzuelă şi îmbietor ca o prostituată maură, m-am bucurat ca un copil, în ritm de tarantelă siciliană, cu cel de Marsala, am jucat la nunta din Cana Galileii şi am lăudat oraşul de aur, cu ajutorul vinului Carmel, dar niciodată, pe limba mea nu a ajuns vreo picătură de vin iranian. Şi, oricât aş dori, nu cred să ajung să gust un astfel de vin, printre altele şi din cauză că, după ştiinţa mea, în Iran nu există viţă-de-vie.

Cum, m-am întrebat, în ţara lui Omar Khayaām nu există viţă-de-vie? Tocmai în ţara celui care a cântat vinul ca nimeni altul, nu există viţă-de-vie şi, implicit, nici vin? Dar, cum e posibil?

Mă aflu pe un teren alunecos. Nu sunt convins că, într-adevăr, nu există viţă-de-vie în Iran. Dacă informaţiile mele sunt inexacte, s-ar putea să-mi spună cineva adevărul. Sau, poate că nu.

Din câte ştiu, Coranul interzice consumul băuturilor alcoolice. Ok, şi Biblia face, oarecum acelaşi lucru, numai că puţin mai nuanţat. Nu consumul de vin este cel incriminat, ci abuzul. Când, de Paşte, creştinul bea vin, acela nu e doar vin, ci e şi sângele Mântuitorului. Dar, totuşi, e vin, dar consumul vinului, într-o astfel de împrejurare, nu e un păcat, dimpotrivă, cred, păcatul ar consta tocmai în refuzul de a-l bea. Tot aşa, Coranul admite consumul băuturilor alcoolice în anumite împrejurări, să le spunem excepţionale. Dar nu, puterea religioasă din Iran a luat o măsură radicală. Aceea a stârpi toate viile.

Dacă ar fi şi numai atât, şi nu aş putea fi, sub nicio formă, de acord, cu acest fanatism religios. Dar, sunt mult mai multe.

O, mi-am dorit mult să văd Iranul ... probabil că nu o să-l văd niciodată. Dar, poate că e mai bine aşa, fiindcă, mă gandesc, Iranul de astăzi e cu totul altceva decât cel din fantezia mea. Şi, probabil, aş fi dezamăgit. Foarte dezamăgit.

Iranul de odinioară e fascinant. Ceea ce nu au reuşit Darius şi Xerxex, a reuşit Roxana. În faţa ei, cel mai mare cuceritor al lumii s-a recunoscut învins. Iranul de altădată e Iranul lui Omar Khayaām şi al Şaherazadei. O lume de poveste. Dar Iranul de astăzi, ce ştiu despre el? Mai nimic, şi cred că puţini oameni ştiu, într-adevăr, ceva despre Iranul zilelor noastre. Ştiu că e o ţară destul de mare, mult mai mare decât România, şi cu mult mai mulţi locuitori. Ştiu că este o ţară islamică, fundamentalist-islamică. Ştiu că are bogate resurse de petrol. Şi mai ştiu că e condusă de un dictator, Mahmoud Ahmadinejad, fost primar al capitalei Teheran. În iunie 2009, în Iran au avut loc alegeri prezidenţiale. Rezultatul acestor alegeri a fost favorabil lui Ahmadinejad, care a fost reconfirmat pentru un al doilea mandat. A urmat o lună de proteste violente, dar rezultatul a rămas neschimbat. În decembrie, protestele au fost reluate. Au fost şi contraproteste. Cam asta e tot. Puţin, nu?

Dar, ce fel de ţară este acum, Iranul. Ce fel de oameni sunt locuitorii săi? Sunt ei, oare nişte primitivi care nu ştiu să scrie şi să citească, şi care pot fi cumpăraţi cu un kilogram de ulei, fie şi de măsline?

Probabil nu mulţi dintre concetăţenii mei ar putea să răspundă acestor întrebări. În ochii multora dintre noi, Iranul e o ţară îndepărtată, foarte îndepărtată, şi nu numai în sens geografic. Iranul nu e în Europa, nici în America, şi prea puţin importă ce se întâmplă acolo. Trebuie că e o ţară foarte primitivă şi, fireşte, soarta unei asemenea ţări nu poate fi alta decât aceea de a fi condusă de un primitiv.

Dar, nu e aşa. Nu e deloc aşa. Iranul de azi e o ţară modernă, din multe puncte de vedere, mult mai modernă decât ţara noastră. Locuitorii săi nu sunt, în niciun caz, analfabeţi, într-o proporţie covârşitoare. Cu câţiva ani în urmă, echipa Iranului a câştigat locul I la olimpiada internaţională de informatică. În plus, Iranul este ţara cu cele mai multe bloguri la mia de locuitori, sau, mă rog, dacă s-o fi schimbat cu ceva ierarhia, oricum una din cele mai „internetizate” ţări, iertaţi-mi barbarismul.

Hm ... suprinzător, dar, care-i problema? Este o problemă, o mare problemă. Iranul este ţara lui Omar Khayaām, cel care, în veacul al XI-lea, gândea aşa cum gândea. După zece secole de „progres” neîntrerupt, Iranul a devenit ţara lui Ahmadinejad. Oare cum a fost posibil acest lucru?

Revolta tinerilor – cei care l-au contestat pe Ahmadinejad au fost, în majoritate, tineri, studenţi – a avut o culoare. O, nu, nu violet, nu vă gândiţi. Culoarea revoltei iraniene a fost verde, precum steagul Profetului. Au fost mulţi oameni arestaţi, bătuţi. A fost şi o victimă, o fată frumoasă ca o zi de vară iraniană.

Ceea ce s-a întâmplat în Iran mă pune serios pe gânduri. Din punctul meu de vedere, sinceritatea şi cele mai bune intenţii sunt arme mult prea slabe în lupta cu un dictator precum Ahmadinejad. Sau Chavez. Sau Băsescu. Sau, cum s-o numi. Nu, în mod clar, doar cu astfel de arme nu se poate obţine victoria.

Comunicarea e totul. Dar, despre ce comunicare vorbim? Despre comunicarea pe Internet? Internetul e o invenţie minunată, şi, bineînţeles, a fost utilizat de protestatari. Dar, nu e suficient! Nu e câtuşi de puţin suficient!

Ce e de făcut? De „coborât” între oameni. Nu mă refer la „activul” de partid, la ultraşii portocalii. Nu, mă refer la oamenii simpli, la cei care nu au foloase directe evidente, din partea unui partid sau a altuia, din partea unui regim sau a altuia. Unii din ei sunt atât de scârbiţi încât au jurat să nu mai voteze niciodată. Oamenii aceştia trebuie, într-adevăr, convinşi. Oamenii aceştia sunt adevărata forţă. Oamenii aceştia trebuie câştigaţi.

Ok, aşteptăm data de 2 aprilie când, după părerea mea, nu se va întâmpla (mai) nimic, şi mai vedem ce e de făcut.