Înţelesul originar al cuvântului „ministru” este acela de sclav, servitor, persoană care slujeşte pe altul, sau care serveşte la masă etc. Ceva-ceva din acest înţeles originar ar trebui să se păstreze şi astăzi, miniştrii ar trebui să fie persoane în slujba cetăţenilor, a binelui public ... ar trebui, spun, dar, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Prim-ministrul Boc şi guvernul pe care îl conduce nu sunt deloc în slujba cetăţenilor, ci împotriva lor.
Fireşte, o astfel de afirmaţie poate părea absurdă: cum poate fi un guvern legitim – teoretic, guvernul Boc este legitim – al unei ţări, oricare ar fi ea, să fie împotriva acelei ţări si a poporului ei? Oare guvernul nu este o componentă a ţării, oare acţionând împotriva intereselor propriilor cetăţeni, guvernul nu acţionează, de fapt, împotriva sieşi?
Teoretic, aşa este, în practică, însă, lucrurile stau diferit. Extrem de diferit. Guvernul Boc are câteva principii pe care le aplică cu o consecvenţă ce poate fi numită la fel de bine şi îndărătnicie. Iar unul dintre aceste principii este acela de a acţiona împotriva oamenilor, a cetăţenilor, chiar atunci când nu e, de fapt, nevoie. Sunt tot mai multe voci care afirmă, mai mult sau mai puţin întemeiat, că România nu avea nevoie să reduce salariile şi să măreascăTVA-ul, sau să se împrumute extern. Mai mult, aceste măsuri – în afară de faptul că au chinuit poporul – au îngreunat foarte mult şi situaţia economică a ţării.
Astăzi, un om a încercat să se sinucidă în Palatul Parlamentului, chiar în momentul în care premierul Boc se pregătea să-şi înceapă discursul. Când un om ajunge să-şi rişte viaţa pentru a atrage atenţia asupra unei probleme, înseamnă că problema e reală şi serioasă. Cu atât mai mult cu cât momentul precede o mare sărbătoare creştină. În aceste clipe, oamenii se caută unii pe alţii pentru a petrece clipe frumoase împreună, nu se gândesc la sinucidere sau la proteste. Aşa este, dar când foamea nu mai înconjoară, ci dă de-a dreptul, când societatea în mijlocul căreia trăieşti nu îţi mai îngăduie ţie, să trăieşti normal, să ai, de exemplu, un copil, pentru nu ai cu ce să îl întreţii, atunci lucrurile se schimbă. Atunci chiar că e o mare problemă. Şi, să remarcăm, este vorba de un individ cât se poate de normal, cu poftă şi putere de muncă, şi, pe de-asupra, şi angajat! Păi, dacă cei care, de bine, de rău, au un serviciu, nu mai sunt capabili să facă faţă cheltuielilor ocazionate de creşterea şi educarea unui copil, care e situaţia celor care nu au un loc de muncă sau sunt incapabili să muncească?
Faţă de această situaţie, prim-ministrul Boc nu a găsit cu cale să spună altceva decat că „nu aceasta este soluţia la problemele pe care le avem” – cine are probleme? Ei sau noi ... pentru că, o ştim prea-bine: „ei cu ei, noi cu noi”, nimic nu e în comun, cu atât mai mult problemele.
Da, de data asta, Boc are dreptate. Nu aceasta este soluţia. Soluţia este plecarea imediată a preşedintelui Băsescu şi a premierului Boc. Este singura soluţie care evită confruntările violente. Dar, pentru puterea portocalie, e de neacceptat. Pentru că ei ştiu să calce pe cadavre. Toţi - sau, mă rog, aproape toţi - cei care se află, în acest moment, pe o „funcţie”, indiferent care ar fi aceea, ştiu să calce pe cadavre, şi au făcut-o deja.
Am scris „aproape toţi” fiindcă nu vreau să jignesc pe nimeni. Dacă ştiţi, dacă aveţi cunostinţă de o persoană aflată pe „funcţie” şi care nu a călcat pe cadavre, spuneţi-mi numele ei, şi spuneţi-l tuturor, fiindcă o astfel de persoană merită să fie cunoscută. Dar nu, nu cred că există aşa ceva.
Mă întreb: ce fel de om e Boc, ce fel de oameni sunt ceilalţi miniştri, ce fel de oameni sunt cei care sustin această putere? Poţi să asişti nepăsător la agonia unei persoane pe care tu însuţi ai adus-o în această stare? Poţi să vezi cum se scurge viaţa din corpul unui bărbat încă tânăr, încă în putere, de care copiii săi şi noi toţi avem atâta nevoie, şi asta doar din motivul că acel om a avut ghinionul să locuiască într-o ţară condusă de nişte nemernici?
Băsescu a şi spus foarte răspicat că statul – cu care el se confundă – nu e responsabil de toţi cetăţenii săi. Deci, el poate. Şi Boc poate, şi toţi portocalii pot. Nu însă şi oamenii. Dar ei, ei nu sunt oameni. Nu, nu sunt oameni, fiindcă orice om ar fi gândit şi ar fi spus aşa:
Aşa ar gândi un om, dar nu şi ei. Fiindcă EI NU SUNT OAMENI.
Şi acum, întreb: noi ce facem? Chiar avem de gând să ne stingem încet, în tăcere, ca nişte lumânări lipsite de aer? Sau ne vom arunca şi noi, în gol, precum omul de azi? Poate că ei chiar asta şi vor. Să nu comentăm, să nu ne revoltăm, să murim, pur şi simplu, discret şi meschin. Dar noi, noi ce vrem?
Fireşte, o astfel de afirmaţie poate părea absurdă: cum poate fi un guvern legitim – teoretic, guvernul Boc este legitim – al unei ţări, oricare ar fi ea, să fie împotriva acelei ţări si a poporului ei? Oare guvernul nu este o componentă a ţării, oare acţionând împotriva intereselor propriilor cetăţeni, guvernul nu acţionează, de fapt, împotriva sieşi?
Teoretic, aşa este, în practică, însă, lucrurile stau diferit. Extrem de diferit. Guvernul Boc are câteva principii pe care le aplică cu o consecvenţă ce poate fi numită la fel de bine şi îndărătnicie. Iar unul dintre aceste principii este acela de a acţiona împotriva oamenilor, a cetăţenilor, chiar atunci când nu e, de fapt, nevoie. Sunt tot mai multe voci care afirmă, mai mult sau mai puţin întemeiat, că România nu avea nevoie să reduce salariile şi să măreascăTVA-ul, sau să se împrumute extern. Mai mult, aceste măsuri – în afară de faptul că au chinuit poporul – au îngreunat foarte mult şi situaţia economică a ţării.
Astăzi, un om a încercat să se sinucidă în Palatul Parlamentului, chiar în momentul în care premierul Boc se pregătea să-şi înceapă discursul. Când un om ajunge să-şi rişte viaţa pentru a atrage atenţia asupra unei probleme, înseamnă că problema e reală şi serioasă. Cu atât mai mult cu cât momentul precede o mare sărbătoare creştină. În aceste clipe, oamenii se caută unii pe alţii pentru a petrece clipe frumoase împreună, nu se gândesc la sinucidere sau la proteste. Aşa este, dar când foamea nu mai înconjoară, ci dă de-a dreptul, când societatea în mijlocul căreia trăieşti nu îţi mai îngăduie ţie, să trăieşti normal, să ai, de exemplu, un copil, pentru nu ai cu ce să îl întreţii, atunci lucrurile se schimbă. Atunci chiar că e o mare problemă. Şi, să remarcăm, este vorba de un individ cât se poate de normal, cu poftă şi putere de muncă, şi, pe de-asupra, şi angajat! Păi, dacă cei care, de bine, de rău, au un serviciu, nu mai sunt capabili să facă faţă cheltuielilor ocazionate de creşterea şi educarea unui copil, care e situaţia celor care nu au un loc de muncă sau sunt incapabili să muncească?
Faţă de această situaţie, prim-ministrul Boc nu a găsit cu cale să spună altceva decat că „nu aceasta este soluţia la problemele pe care le avem” – cine are probleme? Ei sau noi ... pentru că, o ştim prea-bine: „ei cu ei, noi cu noi”, nimic nu e în comun, cu atât mai mult problemele.
Da, de data asta, Boc are dreptate. Nu aceasta este soluţia. Soluţia este plecarea imediată a preşedintelui Băsescu şi a premierului Boc. Este singura soluţie care evită confruntările violente. Dar, pentru puterea portocalie, e de neacceptat. Pentru că ei ştiu să calce pe cadavre. Toţi - sau, mă rog, aproape toţi - cei care se află, în acest moment, pe o „funcţie”, indiferent care ar fi aceea, ştiu să calce pe cadavre, şi au făcut-o deja.
Am scris „aproape toţi” fiindcă nu vreau să jignesc pe nimeni. Dacă ştiţi, dacă aveţi cunostinţă de o persoană aflată pe „funcţie” şi care nu a călcat pe cadavre, spuneţi-mi numele ei, şi spuneţi-l tuturor, fiindcă o astfel de persoană merită să fie cunoscută. Dar nu, nu cred că există aşa ceva.
Mă întreb: ce fel de om e Boc, ce fel de oameni sunt ceilalţi miniştri, ce fel de oameni sunt cei care sustin această putere? Poţi să asişti nepăsător la agonia unei persoane pe care tu însuţi ai adus-o în această stare? Poţi să vezi cum se scurge viaţa din corpul unui bărbat încă tânăr, încă în putere, de care copiii săi şi noi toţi avem atâta nevoie, şi asta doar din motivul că acel om a avut ghinionul să locuiască într-o ţară condusă de nişte nemernici?
Băsescu a şi spus foarte răspicat că statul – cu care el se confundă – nu e responsabil de toţi cetăţenii săi. Deci, el poate. Şi Boc poate, şi toţi portocalii pot. Nu însă şi oamenii. Dar ei, ei nu sunt oameni. Nu, nu sunt oameni, fiindcă orice om ar fi gândit şi ar fi spus aşa:
Pentru ce ocup, oare, această funcţie? Pentru a nenoroci şi omorî oamenii, pentru a-i înfometa, pentru a-i aduce la disperare? Asta presupune, oare, slujba mea? Şi chiar dacă asta înseamnă, cine mă obligă, oare, să fac asta? Rămân eu însumi pe drumuri, muritor de foame, dacă nu fac asta? Chiar nu mă pot descurca? Chiar trebuie să mint, să fur, să ucid? Sunt obligat să fac asta? Cine mă poate obliga?
Aşa ar gândi un om, dar nu şi ei. Fiindcă EI NU SUNT OAMENI.
Şi acum, întreb: noi ce facem? Chiar avem de gând să ne stingem încet, în tăcere, ca nişte lumânări lipsite de aer? Sau ne vom arunca şi noi, în gol, precum omul de azi? Poate că ei chiar asta şi vor. Să nu comentăm, să nu ne revoltăm, să murim, pur şi simplu, discret şi meschin. Dar noi, noi ce vrem?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu