Istoria zilei (21)

Chiar dacă nu ar fi avut altceva decât vocea, tot ar fi putut frânge inimi. Aşa, are şi un corp superb, iar chipul îi este de o frumuseţe atemporală.

Aşa o caracteriza prietenul ei, marele scriitor Ernest Hemingway.

Cândva, era, cu adevărat celebră. Azi, e aproape uitată.

Maria Magdalene Dietrich von Losch, cunoscută, mai ales, sub numele de Marlene Dietrich (sau Lili Marleen) – căci despre ea este vorba - s-a născut în 27 decembrie 1901, într-un cartier mărginaş al Berlinului. Ca fiică de ofiţer prusac, a beneficiat de o educaţie severă, în spiritul epocii. Decesul tatălui ei, survenit la vârsta de de zece ani a viitoarei artiste, nu schimbă cu nimic situaţia, deoarece mama se se recăsătoreşte rapid, tot cu un ofiţer. Între anii 1906-1918, urmează cursurile Şcolii de fete Auguste Victoria, din Berlin, studiind, de asemenea, în paralel, pianul şi vioara. În anul 1921, este admisă la Şcoala de dramă Max Reinhardt, reuşind, astfel , să obţină primele sale roluri pe scene şi în filme.



În 1924, se căsătoreşte Rudolf Sieber, asistent de regie şi, în acelaşi an, naşte unicul său copil, o fetiţă pe nume Maria. După circa cinci ani, mariajul celor doi se destramă, deşi, formal, continuă să rămână căsătoriţi mai bine de jumătate de veac, până la decesul lui Sieber.

Până în 1929, când îl cunoaşte pe Josef von Sterberg, joacă în peste o duzină de filme mute şi în numeroase spectacole de cabaret. Remarcată de Sternberg pentru rolul unei cântăreţe de cabaret, Marlene Dietrich are o interpretare magistrală în filmul „Îngerul albastru” (1930), ecranizare a unui roman de Thomas Mann. Filmul înregistrează un succes enorm, ceea ce face ca, toată viaţa ei, Marlene Dietrich se fie asociată cu „îngerul albastru”, lucru pe care ea îl refuză constant, şi pe bună dreptate: denumirea de „îngerul albastru” nu se referă, de fapt, la personajul principal al filmului, ci la un local.

Pentru Marlene, Josef von Sternberg devine un fel de Pygmalion. Sub influenţa sa, Marlene se schimbă radical, din toate punctele de vedere. Fire independentă, puternică, Marlene se lasă, totuşi, dominată de Josef von Sternberg, pe care, însă, nu îl poate iubi, desi acesta o iubeşte cu pasiune. După succesul „Îngerului”, cei doi pleacă la Hollywood, unde vor realiza împreună şase filme, care vor consacra definitiv „mitul Marlene Dietrich”, Între acesta „Marocco”, în care partenerul Marlenei este Gary Cooper, „Venus blondă” şi „Shanghai Express”. Fetiţa Marlenei, Maria, rămâne în îngrijirea soţului ei.

În această perioadă, Marlene pretinde şi primeşte onorarii imense pentru filmele sale. Totuşi, ultimul din cele şase filme se soldează cu un esec şi, ca urmare, cuplul Dietrich-Sternberg se destramă.

În anul 1933, aflată în concediu în ţara natală, aude pentru prima dată vocea lui Hitler la radio, chiar pe vasul cu care traversase oceanul. Oripilată de comportamentul celorlalţi pasageri, care începuseră să agite steagurile naziste şi să scandeze „Heil Hitler”, Marlene se reîntoarce de îndată în ţara de adopţie, Statele Unite, a cărei cetăţenie o solicită şi o dobândeşte în 1937.

În ţara sa natală, succesul de care se bucură în Statele Unite nu trece neobservat. În anul 1939, Hitler trimite un curier la reşedinţa acesteia pentru a-i propune să joace într-un film de promovare a partidului nazist. În urma refuzului categoric al acesteia, Hitler o declară trădătoare şi ordonă distrugerea tuturor filmelor ei. În replică, Marlene Dietrich renunţă la cetăţenia germană şi începe o înverşunată campanie antinazistă. Primeşte şi sprijină refugiaţi europeni - mai ales actori şi regizori - care refuzaseră să colaboreze cu naziştii. Susţine moralul trupelor americane în campaniile din Africa, Italia şi Franta. După război, contribuţia ei va fi recunoscută şi recompensată cu diverse onoruri, atât de guvernul american, cât şi de cel francez şi israrelian.

După încheierea războiului, primeşte din ce în ce mai puține roluri în filme, şi din ce în ce mai puțin importante. Ultimul ei film este „Procesul de la Nürenberg” (1961), în regia lui Stanley Kramer. Dar, se concentrează, din ce în ce mai mult asupra carierei de cântăreaţă, efectuând turnee lungi si obositoare în toată lumea.

În anul 1966, părăseşte definitiv Statele Unite, mutându-se la Paris.



A fost dintotdeauna o persoană incomodă, directă, de o cultură si inteligenţă rar întâlnite, şi a strălucit, mai ales, în roluri de femeie libertină. Aceasta, şi modul în care i-a fost zugrăvită deseori viaţa, amestecându-se, deseori, realitatea şi ficţiunea, au condus, probabil, la situaţia în care, de-a lungul carierei sale nu a primit nici măcar un premiu important pentru vreunul din rolurile sale nemuritoare.

Frumuseţea sa ieşită din comun, atât de diferită de idealul anorectic şi depersonalizat al zilelor noastre, au transformat-o într-o obsesie a milioane de bărbaţi. Prin viaţa şi prin patul ei au trecut multi „frumoşi” ai Hollywoodului, precum Gary Cooper, James Stewart, John Wayne,Yul Brynner, Raf Vallone şi alţii, dar şi Joseph P. Kennedy sr., tatăl preşedintelui J.F.Kennedy, J.F.Kennedy însuşi, şi încă un membru al său, Joseph P. Kennedy jr., mezinul familiei. A fost îndrăgostită, se pare, de scriitorul Erich Maria Remarque, dar acesta era impotent din cauza alcoolului. De asemenea, a nutrit o dragoste platonică şi pentru celebrul scriitor Ernest Hemingway, cu care a corespondat până la sinuciderea acestuia, în 1961.

Pe Jean Gabin l-a iubit cu o pasiune nebună. Pasional şi extrem de gelos, acesta nu ezita să o molesteze ori de cate ori avea ocazia. În cele din urmă, deoarece Marlene continua se refuze să divorţeze de Sieber, Jean Gabin o va părăsi şi se va însura cu o altă femeie.

Marlene are, de asemenea, numeroase alte aventuri, mai lungi sau mai scurte, cu bărbaţi mai puţin cunoscuţi, dar care au jucat un rol important în viaţa ei, precum dirijorul Burt Bacharach sau Louis Bozon, un animator francez de radio şi televiziune etc.

În ciuda acestui număr impresionant de cuceriri masculine, sau poate tocmai de aceea, orientarea sexuală a Marlenei Dietrich a fost un subiect deosebit de picant al publicaţiilor de scandal ale epocii. Marlene a contestat întotdeauna aceste insinuări, acţionând constant în judecată toate publicaţiile care o acuzau de lesbianism. Cu toate acestea, „gura lumii” nu a putut fi închisă şi astăzi opinia prevalente a istoricilor artistici tinde să fie aceea că Marlene Dietrich a fost, totuşi, bisexuală.

La începutul anilor '70, actriţa începe să aibă probleme de sănătate si financiarece mai rar în public şi tinde să se izoleze. Apare pentru ultima oară pe o scenă de music-hall la sfârşitul anului 1975, la Sidney, când are un accident în urma căruia îşi rupe piciorul. În anul următor, 1976, îi moare soţul, la ferma din California, pe care, în anii de glorie, i-o cumpărase chiar Marlene. Imobilizata într-un scaun cu rotile, nu ajunge la despărţirea de cel care, cel puţin în acte, îi fusese soţ mai bine de jumătate de veac. Tot în acel an moare şi Jean Gabin, adevărata ei dragoste, iar Marlene spune cu tristeţe: „Sunt vaduvă pentru a doua oara".

Doi ani mai tarziu, are o oportunitate uriaşă de a-si relansa cariera artistică. Primeşte o ofertă „cu multe zerouri” pentru a juca în filmul „Doar un gigolo", al lui David Hemmings. Era, înse, prea târziu. Cade în baie şi suferă o fractură destul de serioasă la şold. Renunţă definitiv la viaţa artistică şi îşi îneacă amarul în alcool. Dar, niciodată nu depăşeşte o anumită măsură.

Se stinge, singură şi uitată de oameni şi, poate şi de Dummezeu, în apartamentul ei parizian, în 6 mai 1992, la peste 90 de ani, din cauza unei insuficienţe renale. Este înmormântată în oraşul natal, Berlin. Sicriul ei a fost acoperit cu trei drapele naţionale: francez, în timpul staţionării în Franţa şi al serviciului divin de la catedrala „La Madeleine”, american, în timpul transportului, şi german, la înmormântare.

În 2002, cu ocazia celei de-a şaizecea ediţii a Festivalului de film de la Berlin – sau „berlinala”, cum i se mai spune -, Marlene Dietrich a fost omagiată postum, la comemorarea a zece ani de la deces. Cu această ocazie, a fost inaugurat şi Bulevardul Celebrităţilor din acest oraş – o replică a vestitului Walk of Fame – Marlene Dietrich fiind prima persoană care a primit o stea pe acesta.

În clasamentul organizat de Entertainment Weekly, Marlene Dietrich este considerată ca al 43-lea cel mai important artist de film din toate timpurile. În clasamentul AFI 50 Greatest Screen Legends a fost nominalizată pe locul 9. Revista Empire a desemnat-o, în 1995, pe locul 60 între cele mai sexy stele din istoria filmului.



Câteva dintre cele mai cunoscute (şi comentate) citate semnate Marlene Dietrich (no comment):

O ţară fără bordeluri e ca o casă fără baie.
În Europa, nu contează dacă suntem bărbaţi sau femei, facem dragoste cu cine ne place.
Nu sunt o actriţă, sunt o personalitate.
N-am luat niciodată în serios cariera mea.
Dacă există Dumnezeu, e nebun.
Picioarele (mele) nu sunt atât de frumoase. Dar ştiu ce să fac cu ele.
În America, sexul este o obsesie, în alte părţi o realitate.
Gary Cooper nu e nici inteligent, nici cult. La fel ca alţi actori, el a fost ales pentru fizicul său, care, la urma urmei, a fost mai important decât un creier activ.
Am făcut un copil şi câţiva oameni fericiţi, atât.
Latinii sunt tandri şi entuziaşti. În Brazilia, ei aruncă cu flori în tine, în Argentina se aruncă ei înşişi.