Istoria zilei (18)

Ieri a fost ziua naţională a României. O zi urâtă şi rece, în care a plouat întruna. O ploaie rece, sâcâitoare, amestecată, din timp în timp, cu lapoviţă. Aş fi vrut să scriu despre asta, ce să scriu? „Inima omului suferă când plouă”, spune unul dintre eroii mei literari preferaţi, Zorba. Şi, fiindcă tot se nimeri ca autorul lui Zorba, scriitorul grec Nikos Kazantzakis, să se fi născut într-o zi de 2 decembrie a anului 1883, scriu despre asta.

Ei cred despre mine că sunt un savant, un intelectual, un „lucrător cu condeiul”. Dar nu, eu nu sunt niciunul dintre aceştia. Când scriu, degetele mele nu se acoperă cu cerneală, ci cu sânge. Cred că nu sunt nimic mai mult decât atât: un suflet neînfricat.(autocaracterizare făcută în 1950)

Toţi străbunii mei dinspre mamă au fost ţărani, aplecaţi asupra ţărânii, lipiţi de ţărână, cu mâinile, cu picioarele şi cu mintea pline de ţărână. Iubeau pemantul şi în el îşi puneau toată nădejdea. Neam de neam, se făcuseră de-acum una cu pământul: în vremurile de secetă se uscau de sete, iar când începeau primele ploi de toamnă, oasele lor trosneau şi se umflau aidoma trestiilor. Şi când tăiau brazde adânci în pântecele pământului, simţeau iarăşi, din piept şi până-n coapse, noaptea în care făcuseră prima oare dragoste cu nevestele lor.

Când am citit prima oară aceste cuvinte – ele provin din romanul autobiografic Raport către el Greco – am trăit, alături de autorul lor, bucuria scrisului. Fiindcă, din întâmplare sau nu, nu cu mult timp înainte, citisem Paideuma lui Leo Frobenius, o lucrare, de altfel, extrem de valoroasă, documentată, inspirată etc, într-un cuvât excelentă, dar scrisă, totuşi, de un om de ştiinţă, nu de un scriitor. Studiind diferite culturi africane, etnograful german evidenţiază o realitate aparent surprinzătoare, în contradicţie cu ceea ce se credea, la acel moment, despre descoperirea agriculturii. Cu privire la aceasta, sunt două poveşti „oficiale”. Cea din cărţile de istorie spune că, văzând nomazii cum sămânţa pusă în pământ germinează şi dă roade, s-au gândit că, făcând ei acest lucru, vor avea mâncare din belşug în jurul lor, ceea ce îi va scuti de efortul de a colinda lumea-n lung şi-n lat, permiţându-le să se sedentarizeze. Ceea ce, de altfel au şi făcut, dând naştere, astfel, primelor civilizaţii agrare şi primelor aşezări şi popoare stabile: Ur, Uruk, Babilon, Sumer, mai târziu şi Egiptul etc. Evident, ca orice poveste, şi aceasta poate fi „frumoasă” – eu nu găsesc – dar, de fapt, e o mare gogomănie. Cea de-a doua variantă e tot o gogomănie, dar cu ciucuri. Ea pretinde, nici mai mult, nici mai puţin, că agricultura a fost dată omului ca un „cadou otrăvit” de către însuşi Big Brother aka Dumnezeu, ca pedeapsă pentru neascultarea sa în ceea ce priveşte pomul cunoaşterii binelui şi răului. Nu, realitatea observată de Frobenius a fost alta, şi anume că, la începuturi, agricultura a apărut ca un ritual. Este vorba de retrăirea simbolică a actului sexual. Plugul este un simbol falic, rolul său este acela de a zgâria, sparge, despica pământul, ţărâna – care este, fireşte, un principiu feminin – şi de a depune sămânţa. În culturile antice, pământul, holda, ogorul sunt simbolizate aproape întodeauna de zeiţe precum Geea (Gaia), dar şi Demeter şi Ariadna, la greci, Tellus, Diana şi Ceres, la romani, Bendis, la daci, Ilamatecuhtli şi Toci, la azteci, Astarte, la canaaniţi, Damkina, la mesopotamieni, Atargatis, la sirieni, Prithivi mata (Parvati), la hinduşi, Uke-Mochi şi Ama-no-Uzume, la japonezi, Freya, la scandinavi etc. Creştinismul apărut şi dezvoltat la o distanţă de cel puţin trei milenii de la inventarea agriculturii industriale, ignoră adevăratele origini ale agriculturii. Pe parcursul a câteva zeci de pagini excelent documentate, este dezvoltată o argumentaţie excelentă a faptului că începuturile agriculturii nu au nicio legătură cu producţia industrială de alimente, ci cu un ritual păgân al împerecherii şi fertilităţii. Oricât de greu ne-ar veni să credem acum, vreme de milenii, oamenii au practicat agricultura, în primul rând, ca ritual şi, abia apoi, ca activitate economică. Scriitura lui Frobenius e pertinentă, riguroasă, dar stilul este livresc, oarecum lipsit de sevă, pe când cuvintele lui Kazantzakis debordează de energie şi vitalitate. Aproape cu siguranţă, Kazantzakis nu l-a cunoscut pe Frobenius şi nu a avut habar de cercetările acestuia. Dar, pentru a spune acelaşi lucru ca şi Frobenius, Kazantzakis nu avea nevoie să studieze, el simte. El este, până la urmă, descendentul unui întreg şir de ţărani adevăraţi, care nu au uitat nicio clipă adevăratele sensuri şi origini ale agriculturii.

Scriitorul s-a născut în oraşul grec Iraklion, cel mai mare oraş din Creta. Pe vremea aceea, Creta aparţinea otomanilor. În 1906 a absolvit Şcoala de Drept din Atena şi a continuat studiile la Paris (1907-1909). În timpul războaielor balcanice a luptat ca voluntar în armata greacă. După aceea, a călătorit în mai multe ţări europene şi asiatice, publicandu-şi impresiile de călătorie. Mai mult filosof decât scriitor, a fost profund influenţat de Nietzsche şi Bergson, de creştinism, marxism şi budism.

A debutat în 1906 cu volumul de versuri „Voluptate şi moarte“. A urmat un volum de poezie: „Comedie“ (1909), şi o drama: „Meşterul constructor“ (1910).

În 1927, a publicat volumul „Exerciţii spirituale“ (Askitiki), tradus în engleză în 1960, sub titlul „Salvatorii lui Dumnezeu. În 1938, după un efort de 13 ani, publică poemul epic Odiseea, epopee modernă, care continuă antica poveste a lui Homer. Poemul lui Kazantzakis are24 de cânturi, compuse din 33.333 de versuri.

Adevărata faimă avea se o cunoască abia spre apusul vieţii sale. În această perioadă a publicat, printre altele, „Alexis Zorba” (Vios kai politeia tou Alexi Zorba) - 1947, „Libertate sau moarte” (O Kapetan Mihalis) - 1953, „Ultima ispită a lui Hristos” (Teleutaios o peirasmos), „Hristos răstignit a doua oară” (O Hristos ksanastauronetai), „Sodoma şi Gomora”, toate în 1955, „Francisc al meu din Asissi” (1956) şi ultima sa carte, autobiografia „Raport către Greco” (Anafora ston Greco), apărută postum. Dintre acestea, Ultima ispită a lui Hristos, a fost considerată atât de „eretică” şi „infamantă” la apariţia ei, în 1955, încât a provocat reacţii „medievale” ale celor două mari biserici creştine: catolicii au interzis-o, iar Biserica Ortodoxă Greacă, l-a excomunicat!

În 28 iunie 1956, la Viena, a fost recompensat cu Premiul International pentru Pace.

A murit în 1957 în Germania, la Freiburg. A fost înmormântat, până la urmă, în insula sa natală, Creta, într-un vechi fort veneţian. O piatră tombală din piatră albă, pe care nu e scris nici măcar numele, ci doar un citat din marele scriitor pe avers: „nu sper nimic, nu mi-e frică de nimic, sunt liber” şi, pe revers, pe o placă din metal cuvîntul „pace” cioplit în cîteva limbi, între care greacă şi ebraică la engleză, precum şi o cruce simplă alcătuită din două lemne de catarg legate între ele cu sfoară marinărească, acesta e tot mormântul marelui scriitor, extrem de simplu şi măreţ în acelaşi timp.

*

Multe dintre cărţile sale au fost ecranizate. Astfel, pe baza romanului Hristos răstignit a doua oară, Jules Dassin a realizat, în 1957, filmul Celui qui gologan mourir (Cel care trebuie să moară) (1957), care a fost prezentat şi la festivalul de la Cannes, în acelaşi an. În acest film, Melina Merkouri realizează un rol memorabil.

Cel mai celebru film realizat după una din cărţile sale rămâne, totuşi Zorba grecul, produs de
20th Century Fox şi regizat de Mihalis Cacoyiannis. Potrivit romanului, un englez primeşte o moştenire în Creta. Ajuns aici pentru a intra în posesia moştenirii, englezul îl întâlneşte pe Zorba, un personaj foarte interesant, pe care îl angajează în vederea realizării unei exploatări miniere. Până la urmă, acest lucru nu se va realiza, practic, niciodată, el fiind, de fapt, un pretext pentru întregul fir epic al poveştii.

Produs de Universal Pictures si regizat de celebrul regizor Martin Scorsese în 1988, filmul Ultima ispită a lui Iisus (1988) se bazează pe romanul omonim, din 1955. Iisus din Nazaret (interpretat de William Dafoe) este preocupat să înţeleagă ceea ce vrea Dumnezeu de la el şi să reziste ispitelor. Face faţă unui set de încercări, dar pentru ca să îşi îndeplinească integral misiunea, el descoperă că trebuie să trebuie să reuşească să supravieţuiască în pielea unui om obişnuit şi să facă numai bine, ceea ce pare extrem de dificil, dacă nu imposibil.

Cine a fost, până la urmă, Kazantzakis?

Un agent bolşevic, prieten cu Stalin şi mare mason, apostolul Satanei sau mai stiu eu ce, aşa cum mai susţin şi astăzi unii clerici habotnici? Sau, poate, un trădător şi un transfug care şi-a bătut joc de ţara şi poporul său, aşa cum susţineau diplomaţii greci care făceau lobby asupra Comitetului Nobel, pentru ca nu cumva acesta să îi acorde, din greşeală, premiul.

Eu, să nu râzi, jupâne, mi-l închipui pe Dumnezeu ca pe mine. Doar că mai mare, mai puternic, mai într-o ureche. Şi, pe deasupra, nemuritor. Şade pe blăniţe moi de miel, şi baraca lui e cerul. Nu e din bidoane vechi de benzină, ca a noastra, ci din nori. În mana dreaptă ţine nu o spadă sau un cântar – astea-s unelte pentru măcelari şi băcani -, ţine un burete gros îmbibat cu apă, ca un nor de ploaie. La dreapta lui e Raiul, la stânga (!?) Iadul. Când un suflet, serăcuţul, vine la el, gol goluţ, că şi-a pierdut trupul, tremurând, Dumnezeu îl priveşte zâmbind în barbă, dar făcând pe muma-padurii. Şi începe interogatoriul. Sufletul se aruncă la piciorele lui Dumnezeu. Şi iată-l apucându-se să-şi înşire păcatele. E un şir lung şi nu se mai isprăveşte. Dumnezeu e sătul de ele până-n gât. Cască de plictiseală. Şi fap! O dată cu buretele şi şterge toate păcatele. Pentru că, trebuie să ştii, jupâne, Dumnezeu e-un mare boier, şi nobleţea asta înseamnă: sa ierţi! (…)

Şi iadul există, zise el, voi merge in iad, şi asta-i pricina. Nu pentru că am furat, am ucis sau m-am culcat cu femeile altora. Nu, nu! Asta nu-i nimic. Bunul Dumnezeu iartă toate astea. Dar voi merge in iad pentru că, în noaptea aceea, o muiere mă aştepta în patul ei şi nu m-am dus. (Alexis Zorba)

Aşadar, a fost Kazantzakis communist şi mason? Poate că da, poate că nu. Dacă a fost într-adevăr comunist – deşi eu personal îl văd, mai degrabă, anarhist – mai este, oare, acest lucru relevant acum? Aşa a fost istoria, au fost şi alţi intelectuali renumiţi: Andre Gide, Romain Rolland, sau chiar bunul său prieten Panait Istrati, care s-au lăsat seduşi, la un moment dat, de ideile comuniste, iar alţii au aderat la fascism. Ceea ce contează e, până la urmă, opera, iar aceasta nu poate fi decât a unui geniu.

Cine a fost Kazantzakis? Un mare îndrăgostit de viaţă. Un foarte mare îndrăgostit de viaţă.

O fi cineva care să nu fi văzut filmul Zorba? Şi dacă o fi, şi dacă nu, eu tot vă dăruiesc secvenţa finală, în care dansul lui Zorba pe sirtakiul lui Theodorakis este … nu am cuvinte să-l descriu.

Şi dacă acestă scurtă secvenţă v-a convins, şi dacă nu, citiţi-i cărţile. Sunt fabuloase!