Veşti proaste: vine criza. Adevărata criză (1)

Astăzi vom face un mic exerciţiu de imaginaţie: cu ajutorul mărturiilor bunicilor şi străbunicilor noştri, al cărţilor de istorie, al filmelor şi al altor mărturii, vom încerca să reconstituim viaţa oamenilor de acum două, trei sau cinci sute de ani, când nimeni nu auzise încă de industrie şi nimeni nu putea să şi-o imagineze. Poate că şi acum există în lume, şi chiar în ţara noastră, comunităţi aflate într-un astfel de stagiu de dezvoltare, astfel că sarcina noastră nu e chiar aşa de grea.

Ei, cum trăiau oamenii în acele vremuri? Majoritatea celor care trăiau în câmpie cultivau pământul, ceea ce înseamnă că aveau de lucru de dimineaţă până seara, în fiecare zi. Cine a trăit la ţară, sau are rude acolo, are habar despre ce înseamnă cultivarea pământului, mai ales în condiţiile în care nu ai la dispoziţie maşinile şi utilajele corespunzătoare: muncă grea, îndelungată, profit redus etc. Iar faptul că într-o zi, de exemplu, condiţiile meteo sau alţi factori nu permit ieşirea în câmp, sau nu e nevoie de aşa ceva, asta nu echivalează cu o zi de odihnă pentru agricultor, fiindcă, pe lângă munca în câmp, mai sunt o mie şi unul de lucruri de făcut până a ajunge acolo.

Nici crescătorii de animale nu aveau o viaţă mai tihnită şi mai îmbelşugată. Mai mult, nu prea exista cultivator de pământ care să nu crească şi câteva animale.

Alţii se ocupau cu meşteşugurile. Erau, adică, olari, fierari, tâmplari, şi aşa mai departe. Nici aceştia nu aveau prea mult timp liber şi nu duceau o viaţă prea relaxată.

Apoi, veneau negustorii şi cârciumarii. Pe vremea aia, nu se inventaseră hypermaketurile şi, de regulă, negustorul se ocupa de afacere cu întreaga sa familie, si nu avea nicio clipă liberă, ba, de multe ori, se vedea nevoit şi să angajeze câte un băiat de prăvălie.

Vraci, popi, învăţători, zapcii, şi aşa mai departe, vor fi fost, dar erau puţini şi nereprezentativi pentru marea masă a populaţiei.

Până la urmă, ce putem reţine despre acele vremuri? Mai multe lucruri, iar dintre acestea, unul din cele mai importante mi se pare acesta: nu existau şomeri şi, evident, nici ajutor de şomaj. Orice om, care dorea acest lucru, avea de lucru până peste cap. A, că erau şi atunci fel de fel de aristocraţi care-şi petreceau zilele şi nopţile numai în ospeţe şi lenevie, asta e altceva. Eu am spus doar atât: orice om apt de muncă şi doritor de a munci, găsea imediat de lucru ... ceea ce nu se întâmplă, din păcate, în zilele noastre.

Ei, nici pensii nu existau atunci. Fiecare om îşi purta singur de grijă până închidea ochii. Pentru că asigurările, aproape toate tipurile de asigurări: de şomaj, de sănătate, sistemul de pensii etc., au apărut mult mai târziu, în plină epocă industrială. E drept, asigurările comerciale apăruseră ceva mai devreme, dar nu despre asta vorbim.

În epoca despre care vorbim, activităţile comerciale erau destul de reduse, cel puţin în comparaţie cu ceea ce se întamplă astăzi. Totuşi, şi atunci, ca şi acum, existau mărfuri, iar aceste mărfuri aveau un preţ. Numai că structura acestui preţ era alta. Cea mai mare parte a preţului era reprezentată, atunci, de ceea ce se numeşte astăzi „muncă vie”. E vorba de munca nemijlocită a lucrătorului. Astfel, o cămaşă, o ie, era foarte scumpă – şi este şi acum foarte scumpă, dacă este produsă, într-adevăr, manual - nu fiindcă materia primă ar fi costat o avere, ci fiindcă, pentru a o produce, au fost necesare multe ore şi zile de muncă.

În zilele noastre, lucrurile se prezintă cu totul altfel. Nimeni nu mai ţese o cămaşă într-o lună întreagă. Acum, acest lucru este complet automatizat, şi maşini uriaşe produc mii de metri în fiecare zi. Nici nu mai există termen de comparaţie cu ceea ce se întâmpla odinioară.

Revoluţia industrială a debutat cu două mari minciuni, care au avut, însă, un rol important în dezvoltarea societăţii umane, şi anume:

Cea dintâi minciună se referă la posibilitatea satisfacerii trebuinţelor materiale, pentru toate fiinţele omeneşti ... nu, nu toate trebuinţele materiale, dar măcar cele bazale: mâncare, îmbrăcăminte, adăpost etc. Ei bine, nu, acest deziderat nu a fost îndeplinit niciodată: din păcate, chiar în acest moment, există o persoană sau mai multe care mor, pur şi simplu, de foame, de sete, de frig sau din cauza lipsei unui adăpost. 

A doua mare minciună se referă la timpul de lucru şi, implicit, la o anumită dimensiune a calităţii vieţii. Revoluţia industrială a promis reducerea timpului de lucru, astfel încât oamenii să se poată dedica mai mult familiei, problemelor personale, odihnei, relaxării sau distracţiei. Din păcate, însă, nu numai că nu s-a întâmplat aşa, dar s-a ajuns, practic, în situaţia în care oamenii au ajuns să moară din exces de muncă. Nu, nu e vorba de accidente de muncă, ci, pur şi simplu, de ceea ce am spus: deces din cauza excesului de muncă! În ţări precum Japonia, acest lucru este, deja, ceva obişnuit, au apărut şi la noi câteva cazuri, iar tendinţele sunt îngrijorătoare. Nu mai spun că niciodată, în cursul istoriei umane, nu au fost atâtea cazuri de familii destrămate, de persoane care aleg voluntar celibatul, care nu îşi mai asumă nicio răspundere în legătură cu întemeierea unei familii, niciodată nu a existat o rată atât de mică a natalităţii, mai cu seamă în rândul persoanelor care trăiesc, efectiv, în societatea industrială sau postindustrială.

Revoluţia industrială s-a bazat, şi se bazează în continuare, pe un consum exagerat de resurse naturale, şi cu deosebire, resurse naturale neregenerabile. Revoluţia industrială a generat societatea industrială, care a evoluat (?!) şi s-a dezvoltat ca societate de consum.

Pentru a putea realiza aceste lucruri, ţările unde a avut loc revoluţia industrială şi-au consumat, mai întâi, sălbatic, propriile resurse, apoi au mers de au colonizat alte ţări şi alte teritorii de unde au putut obţine resursele atât de necesare dezvoltării societăţii industriale.

Situaţia nu s-a schimbat defel nici când fostele colonii şi-au dobândit independenţa, ele continuând să rămână dependente economic de fostele metropole.

Economia mondială actuală este, într-adevăr, una a abundenţei. Că, încă se mai moare de foame, e altceva, dar hypermarketurile sunt pline ochi şi puţini îşi imaginează că ele s-ar putea goli vreodată. Dar, vai, acest lucru nu e doar foarte probabil, e aproape sigur în viitorii câţiva ani, sau, în cel mai bun caz, în viitoarele câteva decenii în care omenirea va trebui să dea piept cu Marea Criză.

Toată lumea ştie că, în hypermarketuri nu există nici anotimpuri, şi nici zone de climă etc. Vrea muşchii mei să am struguri la masa pascală, mă duc la hypermarket şi cumpăr struguri, e simplu, nu? Dar, de unde struguri în aprilie, când toată lumea ştie că, în mod normal, înainte de 1 iulie nu se poate discuta, sub nicio formă, de aşa ceva, poate doar de aguridă, iar unele specii de struguri se coc chiar în octombrie sau mai târziu? Cum, de unde? De la hypermarket, fireşte, fiindcă acolo e locul unde orice este posibil.

Da, orice este posibil, numai că acel ciorchine este compus aproape 100% din petrol. Cum aşa?

Simplu. În primul rând, că el nu este recoltat din podgoria din faţa hypermarketului, ci e adus de undeva, de la mii de kilometri depărtare, şi nu prin teleportare, ci cu un mijloc de transport care funcţionează pe bază de produse petroliere. Da? Apoi, pentru obţinerea efectivă a strugurelui, a fost nevoie de anumite lucrări, efectuate de maşini funcţionând tot pe bază de petrol. Pentru asigurarea tratamentelor specifice, s-au folosit produse chimice care fie au rezultat în urma prelucrării petrolului, fie au fost obţinute prin consumul unor combustibili de origine petrolieră. Şi aşa mai departe.

Acum e clar de ce tot ceea ce mâncăm, în primul rând ceea ce mâncăm, fiindcă, se ştie: „goliciunea ocoleşte, dar foamea dă de-a dreptul” e 100% petrol? Nu, nu 100%, ci 200%. De ce 200%?

Existenţa petrolului ieftin a favorizat apariţia acestei industrii alimentare atât de nenorocite. De ce spun „nenorocite”? Nu mă refer la calitatea evident execrabilă a produselor acestei industrii, pentru sănătate, pentru tot. Mă refer la faptul că super-abundenţa de produse alimentare ieftine – nu contează caracterul lor „neecologic” sau alte aspecte - a distrus definitiv agricultura ţărilor sărace, şi cu aceasta şi şansa lor de redresare economică. Şi acum începem să intuim, cred, de ce România, o ţară cu un potenţial agricol însemnat, nu realizează decât o parte din necesarul de produse agroalimentare necesare, fiind nevoită să importe, în timp ce jumătate din terenul său zace nelucrat. Vreţi să ştiţi de ce? Nu fiindcă românul e leneş sau prost din fire, ci pentru că, pur şi simplu, nu rentează. Agricultura românească nu prea poate să facă faţă concurenţei. 

În alte ţări, şi, mă refer, în primul rând, la acele ţări unde foametea este endemică, acele ţări care sunt dependente de sprijin extern – da’ parcă noi nu cum suntem? – acolo, agricultura a fost distrusă în proporţie de 100%. 

Existenţa petrolului ieftin a creat multe anomalii economice şi multe obiceiuri nesănătoase. Astfel, insule izolate, exotice, au devenit destinaţii turistice comune, iar asta s-a datorat posibilităţii de a transporta ieftin, la mare distanţă, atât turiştii, cât şi alte obiecte, cum ar fi alimentele necesare turiştilor. 

Această perioadă este, însă, pe cale să se termine. Cantitatea de petrol de pe Terra este limitată şi petrolul este neregenerabil.

Şi-atunci, ce e de făcut? Nu s-au căutat soluţii? Ba da, s-au căutat, şi s-au şi găsit. Iată câteva astfel de soluţii:

1. Producţia de energie electrică prin hidrocentrale – e cea mai bună alternativă. Din păcate, doar un procent destul de limitat al cererii de energie electrică la nivel mondial poate fi obţinută prin intemediul hidrocentralelor.

2. Utilizarea energiei termale, a celei eoliene, energia furnizată de maree, de vulcani, şi alte surse de energie „verde”. Mai mult în stadiul de proiect decât în cel de implementare. Necesităţile omenirii sunt cu mult mai mari decât ceea ce ar putea fi obţinut astfel.

3. Centralele nucleare nu sunt nici ieftine, şi cu atât mai puţin „ecologice”. Ceea ce s-a petrecut recent la Fukushima sugerează doar într-o mică parte ceea ce s-ar putea întâmpla dacă omenirea ar adopta o astfel de soluţie.

4. Biocombustibilii sunt, de asemenea, o poveste frumoasă bună de adormit copiii. Pentru a obţine biocombustibili într-o cantitate suficientă pentru a susţine în continuare producţia agroalimentară în parametrii de astăzi ar cam trebui să sacrificăm toate terenurile agricole actuale, şi atunci unde mai facem producţie?

În concluzie, omenirea nu are încă o alternativă viabilă consumului de petrol.

Ei, şi cum stăm cu petrolul? Stăm prost, dar nu catastrofal. Probabil, o fracţiune destul de mică din rezervele de petrol ale Terrei a fost deja consumată. Undeva la 25%, sau 30%, sau 40%. Dar, nu, nu 50%, ci mai puţin, mult mai puţin. Astea sunt estimările: mai mult, mult mai mult de 50% din tot petrolul de care dispune/ a dispus omenirea nu a fost consumat încă, şi, poate, nici nu a fost identificat. Numai şisturile petrolifere din Canada ar conţine suficient petrol cât ar consuma omenirea în 30-50 de ani de-acum încolo. Şi-atunci, care-i problema?

Aceea că zăcămintele de petrol actuale, şi cele care urmează a mai fi descoperite, sunt din ce în ce mai greu exploatabile, cu costuri materiale şi ecologice din ce în ce mai mari, iar unele din ele nu sunt, pur şi simplu, exploatabile cu actualele tehnologii. Astfel că prognozele indică o creştere accentuată a barilului de petrol pe termen mediu şi lung. Cu toate consecinţele care decurg de aici.

Asta nu înseamnă, fireşte, că, dacă astăzi preţul barilului de petrol este cât este, peste o zi, sau o săptămână, sau un an, nu ar putea fi mai ieftin. Ba da, ar putea fi mai ieftin, dar, repet, pe termen mediu şi lung tendinţa nu poate fi alta decât aceea de creştere accentuată.

Cuvântul „criză” are nenumărate accepţii, dar nu me voi referi decât la două dintre ele.

1. De vreo trei-patru ani se tot vorbeşte de „criză”: criză-n sus, criză-n jos, falimente, disponibilizări, reduceri de salarii, de pensii, finanţare externă etc. Nu numai la noi, ci (aproape) peste tot. Aiurea, până acum nu a fost vorba de nicio criză. Sau, ca să fim cinstiţi, a fost vorba de o „crizuţă”. Concret: atunci când o comunitate, o regiune, o ţară, are posibilitatea de a asigura fiecărui membru al ei, un trai decent, asta însemnând, de fapt, asigurarea, din punct de vedere material, a nevoilor si necesităţilor bazale: hrană, îmbrăcăminte, adăpost (plus educaţie şi sănătate), dar n-o face, nu putem vorbi de o reală criză economică, ci de o altfel de criză: o criză morală, sau politică, sau de organizare, sau altceva, dar nu de o reală criză economică. Iar ceea ce am trăit noi până acum, şi trăim şi în continuare NU este o criză economică reală. A, că mor oameni de foame, sau în faţa spitalelor din care au fost aruncaţi, e altceva. Dar, repet, România nu are, în acest moment, o problemă economică reală!

2. Când, însă, indiferent ce ar face o comunitate, o regiune, o ţară, nu poate, nu are cum să asigure subzistenţa tuturor membrilor săi, atunci, da, vorbim de o criză cât se poate de concretă şi de reală. Şi ce înseamnă, de fapt, imposibilitatea subzistenţei tuturor membrilor unei comunităţi? Păi, ce să însemne: revolte, revoluţii, războaie, terorism, anarhism, şi aşa mai departe. Hai să nu fim ipocriţi, nu putem pretinde unui om să-şi accepte moartea fără să încerce să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a supravieţui, chiar dacă asta înseamnă, în cele din urmă, crimă. Asta este, asta urmează, e bine să ştim măcar la ce să ne aşteptăm.

Dar, oare, această perspectivă este inevitabilă? Oare oamenii nu pot face nimic pentru a o evita?

Teoretic, da, se poate, practic, însă, nu. Nu, nu se poate face nimic. Guverne precum cel al României îşi imping ţările spre această perspectivă. Cu inconştienţă sau nu, nu mai are importanţă. Importantă e doar direcţia în care ne îndreptăm, hăul în care avem toate şansele să ne ptrăbuşim.

Tot ceea ce am prezentat este cunoscut şi analizat la nivelul cel mai înalt. Toţi factorii mondiali de putere cunosc această perspectivă. Şi, de ce nu se iau măsuri? Ba se iau măsuri, dar fiecare ţară sau grup de ţări cât de cât independente ia măsurile pe care le consideră cele mai adecvate. Nu, nu e vorba de România, România nu ia niciun fel de măsuri, nici n-are cum, fiindcă, în mod evident, România nu e câtuşi de puţin independentă. Pentru România, sunt alţii care iau măsuri. Şi, evident, nu în favoarea României. La urma-urmei, de ce-ar face-o?

Voi continua această temă în câteva episoade. Intenţionez să arăt de ce abordările libertarianiste de tipul celor preconizate de unul ca Dragoş Aligică (pe un Mihai Giurgea nu-l pot include decât la categoria „pamfletari minori”, şi asta cu multă, foarte multă îngăduinţă) sunt nu doar falimentare, ci şi extrem de nocive, în acestă perioadă. Doresc să demonstrez, de asemenea, de ce abordările distributiste, deşi conţin multe idei valoroase şi benefice, nu reprezintă altceva decât o tentativă disprerată de menţinere a vechii ordini şi sunt la fel de falimentare. Voi arăta, de asemenea, cum o ţară precum China, iniţial cotată fără nicio şansă într-o astfel de confruntare, se pregăteşte cu o deosebită grijă pentru aceasta şi, chiar în condiţiile unei presupuse defecţiuni a Rusiei, este perfect pregătită să-şi asume rolul de unică superputere mondială. Nu cred în varianta unui război „cald” şi voi menţiona informaţiile care mă determină să cred astal de altfel, un război „cald” ar duce la sfârşitul speciei umane, şi asta nu-şi permit nici prezumtivii perdanţi. Vreau să arăt, de asemenea, de ce, în ciuda aparenţelor, România va avea un cuvânt greu de spus în viitoarea arhitectură a comunităţii internaţionale, în viitorul echilibru de forţe – asta dacă nu va fi trădată de propriul guvern şi de propriul popor. Şi, cel mai important, doresc să demonstrez cum actualul model socio-economic va fi abandonat şi omenirea se va îndrepta spre un cu totul alt model – asta dacă va dori şi va reuşi să supravieţuiască.

UPDATE: Încet-încet, deschid şi alţii ochii: poftim, citiţi aici.