Într-o societate normală, adică o societate în care cetăţenii sunt cetăţeni, şi legile sunt legi, o societate în care există principii şi, culmea, sunt şi respectate, într-o astfel de societate, dacă un guvern ar fi îndrăznit să ignore, cu bună ştiinţă, o lege, tot poporul ar fi fost, în secunda următoare, în stradă, cerând un guvern responsabil. Fiindcă, prin definiţie, guvernul unei ţări, oricare ar fi aceea, este puterea executivă, adică exact acea putere în a cărei responsabilitate cade aplicarea legilor, executarea lor. Cum poate un guvern să ignore, sau să încalce o lege? Răspunsul e că nu poate, iar dacă, totuşi, face acest lucru, atunci nu e guvern. E altceva, e un grup organizat, e ce vreţi dumneavoastră, dar guvern NU ESTE. Punct.
Şi tocmai de aceea, într-o astfel de ţară, cetăţenii, care sunt cetăţeni, ar ieşi nu pentru a cere demisia guvernului, ci un guvern. Fiindcă, am spus-o, un guvern care nu aplică legea nu e guvern, şi, prin urmare, nu poate fi demis. Eventual, poate fi neutralizat, dar nu demis, asta-i altceva. Asta ar fi, în opinia mea, normalitatea.
Care e situaţia la noi? La noi, guvernul, aşa-zisul guvern nu numai că nu aplică legile, dar nu se supune nici măcar hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii! Mai mult, promovează propriile hotărâri prin care anulează astfel de hotărâri!
Şi-atunci, este România o ţară normală? Nu, nu spun „stat de drept”, spun „ţară normală”, atât.
Dar, cum să fie Romania o ţară normală, de vreme ce nu are guvern, de vreme ce nu e guvernată! Da, nu are guvern! Ceea ce numim, de obicei, guvernul României, Boc al nu-ştiu-câtelea, nu e guvern. Nu aplică legile, nu respectă hotărârile judecătoreşti, deci nu e guvern. E doar un grup infracţional, şi nimic mai mult. E, în mod clar, în afara legii.
Dar, acesta nu e singurul motiv pentru care România nu este o ţară normală. E doar un motiv, şi, poate, cel mai puţin important. Un alt motiv, mult mai important, este acela cu privire la cetăţenii care nu sunt cetăţeni. Sunt bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, sunt locuitori, sunt cum vreţi şi ce vreţi, dar nu cetăţeni, nu oameni ai cetăţii, cu gândire, cu atitudini şi cu principii proprii. Nu, e vorba de o masă amorfă, un fel de pastă fără contur, o mlaştină din care, din când in când, mai apar chipuri omeneşti: o Cristiana Anghel, un Adrian Sobaru etc., figuri exemplare, dar singulare, al căror rost nu pare a fi altul decât acela de a ne aduce aminte, într-un chip nu tocmai politicos, că, de mult, înainte de a ne dizolva cu totul în rahatul ăsta nenorocit, am avut, poate, şi noi, nişte trăsături omeneşti, o minte personală, atitudini specifice, şi aşa mai departe. Dar, prinşi de vârtejul vieţii cotidiene, am renunţat, azi la un gram de integritate, mâine la altul, până când am ajuns ceea ce suntem, fiinţe mâzgoase, gelatinoase, plutind vag în interiorul unui fluviu de incertitudini şi nerealizări. Răul ne-a invadat, ne-a schimonosit, ne-a obosit, ne-a ucis principiile, ne-a transformat în nişte nevertebrate abulice, preocupate exclusiv de umplerea sau golirea unor orificii.
Iese sau nu România din criză? Dar, mai întâi ce e România? Ce e România, în acest moment? E ţara care ar putea asigura hrana unei populaţii de patru ori mai mare, dar abia reuşeşte să-şi hrănească jumătate dintre locuitori. E ţara care s-a vândut cu totul străinilor, care şi-a concesionat aproape în întregime bogăţiile solului şi subsolului, şi care s-a şi îndatorat până peste puterile ei. E ţara în care se închid spitalele şi pacienţii sunt alungaţi unde-or vedea cu ochii. E ţara care unde şcoala şi profesorii nu mai înseamnă absolut nimic, şi unde peste trei sferturi dintre elevi şi absolvenţi sunt analfabeţi ştiinţific. E ţara a cărei echipă de fotbal reuşeşte, încă, pe teren propriu, să revină spectaculos de la 0-1, şi chiar să învingă, ori de câte ori joacă cu o echipă ca Luxemburgul. Şi, mai ales, e un fluviu leneş, mustind de cadavrele a milioane de conştiinţe moarte. Fluviul ăsta trebuie să iasă din criză? Nu, aşa ceva nu va ieşi din criză niciodată!
Pentru a putea spera, vreodată, la ieşirea din criză, România trebuie, încet-încet, să redevină o ţară normală. Adică un teritoriu populat şi de cetăţeni, nu doar de locuitori. Pentru a ieşi din criză, România nu are nevoie de super-programe politice şi economice, nu are nevoie, nici măcar, de nu-ştiu-ce împrumuturi, nu are nevoie, nici măcar de prea multă inteligenţă, şi – culmea! - nici de prea multă muncă. În super-programe şi în împrumuturi externe nu cred, dar, cu siguranţă, inteligenţa şi munca pe brânci ne-ar scoate mai repede din criză, dar aceste lucruri nu sunt esenţiale! Esenţiale sunt corectitudinea, onestitatea, principialitatea. Să nu se mai fure mai mult decat se produce! Unde sunt miliardele împrumutate de la FMI? Ce investiţii au fost realizate cu ele? Cum au fost folosite ele pentru „repornirea motoarelor economiei”?
Corectitudinea, onestitatea, principialitatea sunt trăsături caracteristice OAMENILOR. Acelor fiinţe bipede care şi-au câştigat dreptul de a-şi scrie numele cu majuscule. Dar acesta nu e un drept înnăscut! Dreptul de a fi OM se obţine cu multă caznă, cu nenumărate eforturi, şi are în spate foarte multă educaţie. Nu orice fel de educaţie, ci din aceea bazată pe integritatate. Orice alt tip de educaţie e nenecesară şi chiar dăunătoare! Poate de asta, ministrul Funeriu se străduieşte, din răsputeri, să îngroape sistemul educaţional românesc, sau, oricum, să-l focalizeze pe altceva, pe orice altceva, decât pe integritate! Pe competenţe ... Păi, competenţe are şi hoţul care îţi sparge locuinţa, sau, mai nou, îţi clonează cardul ... da, îţi trebuie nişte competenţe pentru a putea face aşa ceva, nu oricine o poate face, oricând şi oricum. Dar integritatea? Unde e locul integrităţii în sistemul educaţional românesc? Nicăieri, din păcate. În învăţământul românesc nu e loc pentru aşa ceva. Şi, în România, în general ... cu câteva excepţii asemenea celor pe care le-am menţionat anterior.
Soluţia? Un sistem şi un ideal educaţional bazate pe integritate. Asta nu se poate face prin reformarea sistemului actual: acesta trebuie desfiinţat, pur şi simplu. Apoi, exersarea strictă a integrităţii personale, şi a calităţii de cetăţean, timp de cel puţin o generaţie – asta nu durează mai puţin două decenii, in cea mai optimistă evaluare. Şi, după asta, putem să sperăm, altfel nu.
Sunt prea optimist?
By the way, a venit primăvara, pomii s-au umplut de flori şi mugurii stau să pleznească. La fel se întâmplă şi cu minţile odihnite din politica românească, şi, despre asta puteţi citi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu