Despre testul PISA şi alte trăznăi

Testul PISA realizează o evaluare multicriterială a performanţelor elevilor cu vârsta de aproximativ 15 ani, pe trei domenii: reading, mathematics şi sciences. Dar „reading” nu este, pur şi simplu, „citire”, nici măcar „lectură”, ci este vorba de ceva mult mai complex. E vorba de capacitatea de a înţelege, integra şi interpreta conţinutul unor texte, de a dobândi, prin lectură, noi cunoştinţe şi de a le operaţionaliza, în ultimă înstanţă de capacitatea de a învăţa. „Mathematics” şi „sciences” sunt mai apropiate de ceea ce noi numim, în mod curent, matematică şi ştiinţe, dar abordarea este total diferită de ceea ce conţin manualele şi curricula românească. Nu este o abordare „superioară”, dar se pune foarte mult accent pe realizarea de conexiuni şi raţionament logic. 

În cadrul testului PISA se realizează o evaluare a performanţelor elevilor din diferite ţări, de pe toate continentele, mai puţin Africa. O singură ţară este multi-evaluată, şi anume China. La testul PISA din 2009, China a fost evaluată pe zone, de nu mai puţin de patru ori, şi anume: Shanghai, Hong Kong, Taipei şi Macao. Dintru început, trebuie să precizăm că e vorba de patru zone destul de diferite, şi de aceea şi rezultatele sunt diferite. Astfel, Shanghai este cel mai mare şi cel mai industrializat oraş al Chinei comuniste continentale. Oraşul a cunoscut o dezvoltare impetuoasă în ultimele decenii şi este comparabil, din toate punctele de vedere, inclusiv cel al al calităţii vieţii, cu orice altă metropolă, de pe orice alt meridian. Are o populaţie stabilă de circa 22 de milioane de locuitori, deci, din acest punct de vedere este perfect comparabil cu o ţară precum România. Shanghai este, de asemenea, primul oraş chinezesc care a implementat învăţământul obligatoriu cu durata de 9 ani. Hong Kong este o fostă colonie engleză, retrocedată Chinei în 1997. În prezent, Hong Kongul este una din cele două regiuni administrative speciale din cadrul Republicii Populare Chineze. Uniunea cu China este mai mult sau mai puţin formală, guvernul central de la Beijing dispunând de competenţe limitate. Practic, Hong Kongul este integrat Chinei doar în ceea ce priveşte apărarea şi relaţiile externe. Altfel, Hong Kongul are un regim politic şi economic capitalist, caracterizat de o fiscalitate redusă şi o implicare extrem de redusă a statului în economie. Are monedă proprie şi reprezintă unul dintre giganţii economici ai planetei. Până la reforma din 2009, sistemul educaţional din Hong Kong a păstrat influenţa şi tradiţiile englezeşti din perioada colonială. Taipeiul este capitala Taiwanului şi cel mai mare oraş de pe insulă. Cu aproape 7 milioane de locuitori în aria sa metropolitană, Taipeiul este unul din cele mai importante oraşe din Asia. În urma revoluţiei comuniste din 1949, Kuomintangul (Partidul Naționalist Chinez) a fost înlăturat de la putere pe tot teritoriul Chinei, cu o excepţie: Taiwanul. Circa 2 milioane de oameni: militanţi politici, militari, dar şi oameni de afaceri, elite intelectuale etc. au luat, în perioada respectivă, drumul „Insulei Frumoase”, unde s-a constituit, de facto, o altă ţară, cu o altă identitate. Oficial, denumirea Taiwanului este „Republica China”, guvernul din Taipei considerându-se singurul reprezentant legitim al poporului chinez şi revendicând posesiunea tuturor teritoriilor acestei ţări. În conformitate cu principiul „o singură ţară, mai multe sisteme”, guvernul de la Beijing consideră Taiwanul ca o provincie a Chinei, cu un ridicat grad de autonomie, dar nu o entitate politică si statală diferită. Ca şi Hong Kongul, Taiwanul are propria sa monedă, dolarul taiwanez. În fine, Macao (Aomen) este, o fostă colonie portugheză, retrocedată Chinei în 1999, şi organizată, ca şi Hong Kongul, ca o regiune administrativă specială a Chinei şi având, de asemenea, un regim politic şi economic capitalist. Dar, deşi situate la o distanţă geografică foarte mică – cca. 70 de km. – asemănările dintre Hong Kong şi Macao se cam opresc aici. Macao este un oraş mic, cu circa 400.000 de locuitori şi cu o economie bazată pe turism si jocuri de noroc. Influenţele coloniale sunt vizibile la tot pasul, şi nu numai în arhitectură. Stilul de viaţă este total diferit de cel din marea metropolă cu care se învecinează iar aceasta contribuie, probabil, la obţinerea unei performanţe remarcabile: Macao este lider mondial în ceea ce priveşte speranţa de viaţă (84,41 ani, cu peste un deceniu mai mult decât în România).

La testul din 2009, elevii din Shanghai au obţinut cele mai ridicate performanţe la toate cele trei domenii, la o diferenţă detaşată de urmăritori. Iată, de altfel, cum arată podiumul, la fiecare din cele trei domenii: a) la „reading”: Shanghai 556, Coreea 539, Finlanda 536 (România 424); b) la „mathematics”: Shanghai 600, Singapore 562, Hong Kong 555 (România 427); c) la „science”: Shanghai 575, Finlanda 554, Hong Kong 549 (România 428). Ce ar fi de comentat cu privire la aceste rezultate?

1. În primul rând, că România nu există, din punct de vedere al performanţei academice a elevilor săi. Mai cu seamă dacă ne gândim că sistemul educaţional românesc este, orice s-ar spune, unul orientat spre obţinerea performanţei individuale, şi mai puţin spre deloc spre obţinerea performanţei colective, cum este, de exemplu, sistemul finlandez. În alte cuvinte, avem câteva picături de excelenţă, elevi cu performanţe remarcabile (şi pe care, cu probabilitate de peste 90%, îi pierdem, fiindcă aleg să studieze şi să lucreze în alte ţări), şi un ocean de ignoranţă şi prostie. 

2. În al doilea rând, remarcăm că Finlanda rămâne, în continuare, o mare putere în domeniul educaţiei, dar nu chiar aşa de super-extra-nemaipomenit cum i se face reclamă. Diferenţele negative faţă de Shanghai sunt consistente: 21 de puncte la „science”, 23 de puncte la „reading” şi nu mai puţin de 59 la „mathematics”. În aceste condiţii, trebuie să ne întrebăm serios dacă, într-adevăr, sistemul educaţional finlandez este cel mai performant şi de demn de urmat de oricine doreşte să obţină un progres semnificativ în acest domeniu. Cu atât mai mult cu cât există unele informaţii cu privire la faptul că performanţele finlandezilor nu sunt aşa de „cusher” (concret, mă refer la ceea ce pretind autoarele cărţii „Superlearning”, anume că Finlanda este prima şi, deocamdată, singura ţară din lume care a adoptat prin politică de stat, adică prin lege, tehnicile şi recomandările, nu tocmai ortodoxe, conţinute în lucrarea amintită; probabil voi reveni).

3. Pe baza rezultatelor agregate pe toate cele trei domenii evaluate, clasamentul primelor zece naţiuni arată astfel: 1. Shanghai; 2. Coreea; 3. Finlanda; 4. Hong Kong; 5. Singapore; 6. Canada; 7. Noua Zeelandă; 8. Japonia; 9. Australia; 10. Olanda. Din primele cinci, patru reprezintă Asia (China în dublu exemplar), şi una singură Europa.

4. Care sunt rezultatele Portugaliei? Dar, de ce mă interesează rezultatele Portugaliei? Findcă Portugalia se află, în acest moment, într-o criză economică profundă. Cu guvernul socialist al premierului socialist Socrates demis de curând şi cu un deficit enorm, Portugalia se vede nevoită să solicite un împrumut extern uriaş, de circa 80 de miliarde de euro. Portugalia este o ţară mult mai mică şi mai slab populată decât România, se înţelege că îi va fi mult mai greu să ramburseze acest împrumut decât ne va fi nouă să returnăm cele 20 de miliarde pe care le-am luat anul trecut.

Şi ce dacă? Ce legătură este între aceste date? Vorbeam de educaţie, nu?

Da, despre educaţie vorbeam. Şi despre faptul că Portugalia este recunoscută ca fiind una din ţările cu cel mai slab sistem educaţional din Europa. De fapt, din multe puncte de vedere, Portugalia e mai aproape de America Latină sau Africa decât de Germania, Suedia sau Olanda. 

Şi despre faptul că slăbiciunea sistemului său educaţional a fost identificată ca un principal factor al problemelor cu care se confruntă această ţară. Cum aşa?

Simplificat, situaţia ar putea fi prezentată astfel: foarte mulţi portughezi au ignorat educaţia, considerând că pentru a îndeplini o muncă precum aceea de „muncitor la bandă” nu e nevoie de prea multă calificare, iar veniturile sunt suficiente pentru o viaţă decentă. Numai că, odată cu venirea crizei, o mare parte din firmele care ofereau locuri de muncă persoanelor necalificate sau cu foarte puţină calificare s-au relocat în ţări unde acest tip de forţă de muncă există din belşug şi este foarte ieftin. Fiind lipsite de o educaţie adecvată, persoanele respective nu s-au putut reintegra în muncă. Aşadar, există cerere de forţă de muncă, dar, preponderent pentru specialişti şi persoane cu înaltă calificare, în timp ce marea majoritate a populaţiei este subcalificată! Aşa să fie? Posibil.

Dar, cum stă, totuşi, Portugalia faţă de România? Iată cum: la „reading”, Portugalia a obţinut 489 de puncte, faţă de o medie de 493 de puncte la nivelul OECD. E chiar aşa de rău? Prin comparaţie, România a obţinut 424 de puncte. În urma Portugaliei, din Europa, sunt ţări precum Austria, Italia, Cehia, Slovacia sau Croaţia, în urma României e doar Albania. La „mathematics”, Portugalia a obţinut 487 de puncte, faţă de 496 – media OECD, lăsând în urmă ţări precum Austria, Italia, Spania sau altele, în timp ce România, cu cele 427 de puncte obţinute, nu depăşeşte decât Albania. Şi la „science”lucrurile stau similar: Portugalia are 493 de puncte (501 – media OECD) şi depăşăşte Italia, Grecia, Slovacia sau Croaţia, în timp ce România obţine doar 428 de puncte. 

Forma de organizare a învăţământului portughez este, ca şi în România, una mixtă, de stat şi particulară. În Portugalia există multe şcoli particulare, de nivel elementar, mediu sau superior, şi unele dintre acestea (cum ar fi universităţile catolice din Lisabona şi Porto) sunt instituţii de elită. Multe şcoli particulare sunt apreciate ca fiind printre cele mai bune din ţară, dar şi printre cele mai rele. Există un puternic curent negativ de opinie în rândul angajatorilor şi al simplilor cetăţeni cu privire la multe dintre şcolile private. Acesta sunt acuzate că au ca principal criteriu de admitere capacitatea de a plăti taxele şcolare, şi nicidecum competenţele elevului, şi că, de fapt, oferă doar facilităţi pentru elevi de a obţine note şi calificative superioare, atâta timp cât plătesc. De-a lungul timpului, o serie de universităţi particulare (Universidade Moderna -1998, Universidade Independente – 2007, Universidade Internacional – 2009) au fost protagonistele unor scandaluri legate de calitatea extrem de redusă a proceselor didactice desfăşurate în aceste universităţi).

Una peste alta, dacă nivelul educaţiei din Portugalia este unul extrem de prost, şi dacă acesta este principalul motiv al dificultăţilor economice prin care trece ţara, atunci cum este nivelul învăţământului românesc şi la ce trebuie să ne aşteptăm noi? 

Nu, la originea crizei prin care trece Portugalia stau mai mulţi factori, nu doar precaritatea sistemului său educaţional. Ceea ce nu înseamnă că Portugalia are un sistem educaţional performant, dimpotrivă. Dar, în comparaţie cu cel al României, este destul de bun. Sau, mai bine zis, sistemul educaţional românesc este unul catastrofal.

Şi, dacă ar fi să facem, cât mai este timp, o reformă educaţională, spre ce model să ne îndreptăm: spre cel finlandez, sau spre cel chinezesc? Asta în ipoteza că avem resursele financiare care să ne permită să implementăm oricare dintre cele două sisteme. Avem sau nu aceste resurse?

Despre ce presupune, în esenţă, sistemul educaţional chinezesc am scris aici: muncă pe brânci, disciplină severă, distracţii ioc. Este un sistem educaţional extrem de dur, dar foarte eficient. Cât de eficient, vedem acum. Şi urmează să mai vedem încă. 

Off-topic şi off-logic, ce ziceţi: religia face parte din curriculumul şcolilor din Shanghai sau nu?

Despre gândirea asiatică citiţi şi aici:

Update: Se pare că Portugalia a fost forţată să contracteze uriaşul împrumut în urma căruia îşi va pierde suveranitatea! Poate că ar trebui să-i mulţumim lui Băsescu: ne-a îndatorat cu „doar” douăzeci de miliarde. Şi uite ce bine o ducem!