Vine criza, bine-mi pare ...

La sfârşitul anilor ’80, România oferea tabloul jalnic al unei economii autarhice, orientate ferm spre o producţie inferioară şi spre un export masiv, din punct de vedere cantitativ. Pe plan intern, viaţa românilor era grevată de tot felul de lipsuri materiale. Alimentele erau, în cea mai mare parte, raţionalizate, cartelate, şi chiar aşa, nu se găseau, erau greu de procurat, circulaţia automobilelor era restricţionată, cozile la benzină atingeau kilometri şi durau zile sau săptămâni, curentul se întrerupea în fiecare seară etc. Acesta a fost contextul socio-economic în care au avut loc evenimentele din decembrie 1989.
  

Condiţiile de viaţă nu erau, însă, uniforme peste tot. În unele oraşe, de exemplu în capitală, pâinea nu fusese cartelată, şi, de aceea, numeroşi ţărani din împrejurimi erau nevoiţi să vină în capitală pentru a se aproviziona cu pâine. Ce putea fi mai dureros şi mai absurd decât imaginea acelor oameni care umpleau trenurile de categorie inferioa ră, ba şi pe cele de categorie superioară, cu nenumăraţi saci cu pâine? Să trăieşti în Bărăgan, în grânarul ţării adică, şi să te duci la Bucureşti pentru a cumpăra, ca un sălbatic, nu o pâine, nu două, ci saci întregi, pentru toată familia, rude, vecini, şi, poate, şi pentru animale.
  

În acele condiţii îngrozitoare, zona de vest făcea o notă distinctă. În Timişoara nu se introdusese cartelarea, pâinea, carnea, zahărul, uleiul, untul, şi alte mărfuri alimentare se vindeau „la liber” şi, culmea, din când în când, nu tot timpul, se mai şi găseau. În plus, o altă sursă importantă de aprovizionare o constituia micul trafic din zona de frontieră, graţie căruia pătrundeau în ţară cantităţi însemnate de mărfuri industriale şi alimentare.
  

Şi da, era şi Comtimul. Ce era Comtimul?
  

Comtimul era un complex agroindustrial a cărui principală activitate consta în creşterea şi îngrăşarea porcilor. În zilele sale de glorie, Comtimul dădea de lucru, în mod direct, la vreo 15-20.000 de oameni, avea un efectiv de câteva milioane de capete, din care sacrifica zilnic câteva mii. Şi, în aceste condiţii, oricât de mari ar fi fost restricţiile sistemului, tot mai ajungea câte ceva şi în măcelăriile şi magazinele comerţului socialist.

După revoluţie, lucrurile au luat o întorsătură dramatică. Cea mai mare parte a producţiei Comtimului a fost orientată spre consumul intern. Şi astfel, timişorenii, şi nu numai ei, au putut afla că, în judeţul lor, exista, de multă vreme, acest combinat care avea o producţie impresionantă, şi care producea nenumărate sortimente de carne, mezeluri şi specialităţi, de o calitate deosebită. Apogeul a fost atins odată cu deschiderea unui imens magazin de prezentare, în zona centrală a Timişoarei. Era ceva nemaivăzut, iar oamenii, nu numai timişoreni, ci, mai ales, din „provincie”, veneau şi se aşezau frumos la cozi, care durau ore sau zile întregi, fie şi numai pentru a vedea „minunea” de la Timişoara. Reflexele de gândire ale perioadei anterioare şi-au spus cuvântul, şi, deşi magazinul era aprovizionat non-stop, totuşi, pentru ca marfa „să ajungă la toţi” au fost introduse anumite restricţii de cantitate şi/sau preţ. Restricţii lejere, dar, cum unii, mai ales cei din zone mai îndepărtate, se încăpăţânau să plece cu un porc întreg în portbagaj, stăteau de mai multe ori la coadă, sau, plăteau, pur şi simplu, pe unii care îşi făcuseră, pur şi simplu, un job din asta.
  

Directorul Comtimului a fost declarat un mic Dumnezeu local şi a fost numit prefect al judeţului. A fost primul prefect al judeţului Timiş, după revoluţie.
  

Încet-încet, lucrurile au început să se mai schimbe. Sau oamenii s-au obişnuit, sau varietatea s-a mai diminuat, sau calitatea, oricum, ceva s-a întâmplat, Comtimul a încetat să mai fie ce-a fost, a început să diminueze, să se stingă, şi, în cele din urmă, s-a închis complet. A dat faliment.
  

A dat faliment un complex agroindustrial care, în zilele de glorie, putea hrăni, dacă nu toată România, atunci, cu siguranţă, o mare parte a ei, şi nimeni nu a vărsat o lacrimă. Nu ştiu, o fi plâns cineva, n-o fi plâns, habar nu am. Între timp, apăruseră alte minuni la care timişorenii, şi nu numai ei, puteau căsca liniştiţi gura. De exemplu, Totalco. Ce a fost Totalco?
  

La începutul anilor ’90, nişte afacerişti – nu mă interesează cine şi cum – au achiziţionat, concesionat, închiriat – iarăşi nu mă interesează – nişte grajduri în comuna Giroc, din marginea Timişoarei, şi terenurile aferente. Pe aceste terenuri au construit o parcare gigantică, după standardele de atunci, iar grajdurile le-au transformat în magazine „cu de toate”. Totalco a fost, cred, primul mare complex comercial din România „de tip nou”. Da, am văzut Oborul, înainte de ’89, şi Oborul era mare, avea şi piaţă agricolă, dar era altceva, era comerţul ăla socialist, nu semăna deloc, dar deloc cu hypermarketurile de mai târziu, da, primul hypermarket, adevărat hypermarket din România a fost Totalco-ul de lângă Timişoara. Într-o epocă în care nu existau Metro, Carrefour, Real, primul hypermarket adevărat a fost Totalco.
  

În timp ce Comtimul se stingea încet-încet, în toată ţara se petreceau lucruri ciudate. Mii şi mii de hectare de teren arabil erau lăsate de izbelişte: România era o ţară în plină dezvoltare şi nu mai avea nevoie de aşa ceva. Minele erau închise: România se pregătea să intre în Europa şi era ruşinos să o facă cu o industrie minieră urâtă şi murdară. Mii şi mii de fabrici erau închise, şi milioane de oameni erau aruncaţi în şomaj sau pensionaţi: de ce să ne mai chinuim noi să producem nu-ştiu-ce, când putem cumpăra acel ceva, la juma’ de preţ, din magazin, de la chinezi? Dar ce contau toate astea? Economia duduia, şi românii trăiau din ce în ce mai bine. Credite cu buletinul, plasme, concedii în străinătate, un vis de prosperitate care creştea văzând cu ochii. Din ce?

Şi, deodată, totul s-a prăbuşit. Undeva, în lume, o firmă a dat faliment. Lehman Brothers se numea, şi era vorba despre o bancă. Sau o societate de investiţii. Sau o corporaţie de servicii financiare. Sau, ce-o fi fost. Oricum, Lehman Brothers nu a produs, niciodată, nimic, nici măcar o scobitoare sau un sac de talaş. Nimic, doar „servicii financiare”. Şi chestia asta avea să ne dea peste cap? Pe noi şi întreaga lume?

Nu, criza n-a venit, la noi, atunci când a falimentat Comtimul, nici când alţi producători importanţi au fost distruşi, eliminaţi, când industrii întregi au dispărut, pur şi simplu, ci când a dat faliment o bancă, o nu, o „corporaţie financiară” de aiurea ... da, dar ce corporaţie!
  

Prin 2008, semnele crizei erau mai mult decât evidente, dar politicienii noştri zâmbeau fericiţi, iar preşedintele promulga legea majorării salariilor profesorilor, cu 50%, acuzându-l pe Tăriceanu că e hoţ. Şi tot preşedintele ne asigura că, la noi nu va fi niciodată criză.
  

În mod normal, ar fi trebuit să aibă dreptate. Când ai un combinat care hrăneşte o întreagă ţară, când ai mii de întreprinderi industriale care produc, când lucrezi fiecare palmă de teren arabil, când eşti stăpânul propriilor capacităţi de producţie, când nu ai nicio datorie, atunci nu ai cum să intri în criză. Te doare-n cot de ce se întâmplă în America, în China, în Somalia, sau oriunde în lume. Ai ce-ţi trebuie în gospodăria ta, şi poţi da şi altora.
  

Numai că România nu mai avea nimic, în afară, poate de consum. Atunci, ce şi-a zis Băsescu: ia să omor şi consumul, şi a redus salariile. Rezultatul: ieşiţi pe stradă şi-l veţi constata singuri.
  

Când am rămas fără marafeţi, mi-am zis aşa: n-are a face, de foame n-o să mor. Ştiu eu o alimentară cu produse foarte bune şi preţuri foarte rezonabile. Şi e aici, în cartier, două blocuri mai încolo, mai economisesc şi benzina, e ok.
  

Când am căutat alimentara, n-am mai găsit-o. În spaţiul respectiv erau acum două bănci, o farmacie, şi un dealer de telefoane. Progresul, de! Cine mai are nevoie acum de mâncare? Pe când de servicii financiare ...
  

Una din bănci era închisă. Locatarii mi-au spus că a mers cât a mers, dar apoi s-a retras. Că nici băncile nu o mai duc aşa bine. Şi, cum, rămâne spaţiul gol? am întrebat. S-aude c-o să vină unii ... din ăştia ... nişte pompe funebre, mi-a răspuns un oarecare.
  

Mda. Pompe funebre. Spaţiul nu poate rămâne gol.
  

Revine criza. Din America, din Grecia, din Italia, de peste tot. Vin peste noi ca hunii, ca vandalii, ca polonezii, acum treizeci de ani. Vorbesc în limbi ciudate: Sarà che ormai abbiam trascorso troppo tempo insieme. Secondo tempo? Non ci sarà nessun „secondo tempo", è la fine. The end. Kонце фильма. Capisci?

Capisco pe dracu'.
  

Cotrocenii au anunţat că poa’ să mai vină înc-o criză, noi suntem stabilizaţi! Şi, culmea, iar au dreptate!
  

Aţi intrat vreodată într-un salon de spital, unde zac „stabilizaţii”? Ştiţi cum arată un stabilizat?
  

Ei bine, un „stabilizat” e aşa: e un om căruia i s-a luat tot, absolut tot, până şi dreptul de a muri! Un alt bolnav, un rănit oarecare, are dreptul de a urla, de a se da cu capul de pereţi, de a pierde sânge, de a înebuni, stabilizatul nu. El stă bine-mersi, în rezerva lui, cu faţa-i pământie, golită de idei, de amintiri, de orice, şi trăieşte, pardon, este trăit de alţii, de aparate. Nu, nu mai e stăpân pe el însuşi, stăpâni sunt alţii, alţii îl ţin in viaţă, atâta timp cât consideră că e necesar şi util, şi nu prea costisitor ... apoi, gata!

Da’ noi suntem stabilizaţi de mult! La noi s-au tăiat salarii, pensii, la noi a fost, este încă, grozăvie ... şi rezultatul? Un dans al pinguinului şi repede acasă ... pe când la alţii. Nu, nu mai vorbesc de Grecia, de Spania, de Italia ... şi alea sunt ţări în care se trăieşte bine ... bine. Da’ uitaţi-vă la englezi, la ce se petrece ACUM în Anglia ... şi, ce în Anglia nu se trăieşte bine?
  

Traian Băsescu anunţă că, şi dacă USL obţine majoritatea parlamentară absolută la alegerile din 2012, tot cine vrea muşchii lui va fi prim-ministru – adică Bok cel mic. Că-i dă voie Constituţia, articolul 103. Clovnul Antonescu sare imediat de cur în sus: caraghiosul, dacă face aşa ceva, îl suspendăm imediat. Una la mână: Antonescu nu e în stare să suspende pe nimeni, nici nădragii nu şi-i ţine suspendaţi. De ce nu l-a suspendat în 2009? A doua la mână: Băsescu e un idiot dacă îşi închipuie că 2012 va fi ca 2011. Un mare idiot. Pentru 2012 sunt posibile doar două lucruri: ori poporul român va fi murit, şi atunci poa’ să pună prim-ministru şi pe Ţociu şi Palade, că nu mai contează, ori poporul român nu va fi murit, iar el, Băsescu, va trebui să se ascundă bine, bine de tot, fiindcă altfel nu-l văd prea bine. S-ar putea să-l caute unii să-l belească, şi ăia să fie tari la constituţie, dar să nu cunoască niciun articol din ea. Şi a treia la mână: dacă Antonescu ia în calcul şi această posibilitate, dar îşi imaginează că băieţii ăia de-l vor căuta pe Băse la glanda operată la Viena, vor striga: „Antonescu, Antonescu”, „revoluţia bunului simţ” şi alte asemenea poezii, înseamnă că, ori are o imaginaţie foarte ... fulgurantă, ori are iq-ul mai mic decât numărul de la cămaşă.  
  

Oamenii vor să trăiască. Oamenii au dreptul să trăiască. Pentru ca să trăiască, oamenii au nevoie de păpică. Altfel nu se poate. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea Comtimului. Oamenii nu sunt vinovaţi de închiderea miilor de fabrici, a serelor, de defrişarea pădurilor, de concesionarea sau vânzarea bogăţiilor ţării, de contractarea unor datorii înrobitoare. Omului nu-i poţi spune: nu, tu nu ai dreptul să trăieşti, fiindcă nu ai bani, şi nu ai bani fiindcă nu lucrezi, şi nu lucrezi fiindcă nu ai unde. Omul ştie că vrea să trăiască şi, oricât ar fi de puţin „valoros”, tot va da mai multe parale pe propria-i viaţă decât pe a ta.
 

Omului nu poţi să-i spui: ştii, e nasol cu păpica, fiindcă a căzut Lehman Brothers, sau fiindcă a scăzut ratingul SUA. O fi el tâmpit, dar nici chiar în halul în care să creadă tot, chiar tot ce vrei TU să-i vâri pe gât. El ştie că nu mai are păpică din cauză că TU ai distrus Comtimul, TU ai distrus fabricile, industria, agricultura, transporturile, inclusiv flota, TU ai vândut ţara, TU ai adus-o în sapă de lemn. Care TU? TU, clasă politică postdecembristă. TU, preşedinte: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. TU, prim-ministru, de la Petre Roman la Emil Boc.
  

Ceauşescu a avut păpică, dar a preferat s-o vândă, decât s-o dea poporului, şi a plătit cu viaţa pentru asta. A, da, revoluţia a fost anticomunistă, a avut un program, nu a fost o simple revoltă pentru păpică, da, ştiu. Ştiu tot. Ştiu că şi acum, la un sfert de veac, unii mai susţin aceleaşi aberaţii.

Ok, Ceauşescu a avut păpică, dar n-a dat-o. N-a dat-o că aşa a vrut el. Dar, a avut-o. Ăsta, mă refer la Băsescu, nu are. Nu are nimic, nici să vrea nu are ce să dea. Asta-i diferenţa.
  

Asemănarea este că n-a făcut Ceauşescu toate căcaturile din perioada comunistă. Da’ când au venit ăia cu tulumba, a plătit pentru toţi. Şi pentru canalul Dunăre-Marea Neagră (primul canal), şi pentru Sighet, şi pentru Piteşti, pentru Dej, Pauker, Luca, Apostol, Drăghici, şi pentru toţi, chiar şi pentru medalia cu diamante primită de regele Mihai de la Stalin (nu, nu pentru medalie, ci pentru trădarea care a determinat-o). Pentru toate au plătit bătrânii ăia care, oricum, nu prea înţelegeau ce li se întâmplă. Şi, poate, şi „prinţul moştenitor”, Nicu Ceauşescu, mort, zice-se de ciroză, la 6 ani după revoluţie.
  

Eu cred că Traian Băsescu nu îşi va termina mandatul în mod normal, în 2014. Nu, nu cred nici că va fi suspendat, dar nici că şi-l va termina în mod normal. Face cineva un pariu?
  

Sau, dacă nu, cine va plăti pentru toate oalele sparte de vreo douăzeci de ani încoace? Doar Băsescu, sau şi alţii? Sau, poate, nimeni, cum ne-am obişnuit deja? Ei, ce ziceţi?
  

Vine criza, bine-mi pare, la noi e stabilizare ...