Sigur, toată lumea vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat aseară. Cei care mai pot, fiindcă nu toţi mai au această tărie.
Altfel , ce pot să zic?
Din punctul meu, e limpede că a început campania electorală pentru alegerile din toamnă. Alegeri care ne vor găsi mai dezbinaţi ca oricând, mai plini de ură, mai nefericiţi, mai săraci. Cei care nu vor „performa” pe acest ultim criteriu – sărăcia – vor compensa, cu vârf şi îndesat, pe celelalte.
Altfel, nu prea mai sunt multe de spus.
Sigur, PDL nu are prea multe şanse de a frauda alegerile, ceea ce nu înseamnă că nu va încerca. Însă tot ceea ce va putea face vor fi mici aranjamente locale, insuficient pentru a putea spera la obţinerea unui scor cât de cât rezonabil, la nivelul întregii ţări.
PDL nu va putea aplica nici strategia mituirii alegătorilor, din motive aproape evidente.
Strategia constituirii unei alianţe electorale nu va funcţiona. Cu cine să te aliezi, când toţi se vor feri „dracu’ de tămâie” de aşa ceva?
Şi atunci?
Atunci, singura strategie de luat în calcul este aceea a creării şi exploatării unor probleme grave de imagine la nivelul adversarilor politici. Este exact ceea ce face, în acest moment.
La început, a fost problema plagiatului lui Ponta.
Sigur, în sine, plagiatul un lucru destul de grav, incompatibil cu o demnitate publică precum ar fi aceea de prim-ministru. Iar Victor Ponta pare a se fi făcut vinovat de aşa ceva. În proporţie de 80%-90%, sunt convins că asta s-a întâmplat. Pentru că domnul premier, căruia îi pot recunoaşte multe calităţi, e un om politic (şi era şi în 2003), şi oamenii politici nu au timp. Şi nu sunt focalizaţi pe cercetare. Cercetarea ştiinţifică de calitate presupune o intensă concentrare, şi o dăruire aproape totală. Nu poţi face simultan, şi politică şi cercetare, nici măcare politică şi cercetare politică. Nu se poate, nu ai cum. Nici Napoleon nu a putut. Dacă n-ar fi ajuns împărat, Napoleon ar fi putut ajunge un matematician important ... N-a fost să fie.
Sunt, însă, situaţii şi situaţii. Acum, suntem în campanie. În război, adică. Ponta e generalul, şi, chiar în acest moment conduce o bătălie importantă. Plagiatul e, până la urmă, o chestie civilă. Nu retragi un general, în toiul unei bătălii, pentru o chestie civilă, de nu îl retragi pentru nimic. Când se va termina războiul, când se va instaura pacea ... e altă discuţie.
A urmat condamnarea lui Năstase. O condamnare cu „cântec”. Cu mult, mult „cântec”.
Sigur, ceilalţi, adică „armata lui Băsescu”, nu au altceva de făcut decât să meargă pe „independenţa justiţiei” etc. Din punctul meu de vedere, şi sunt convins că sunt milioane de oameni care gândesc aşa, independenţa, lipsa de obedienţă, şi altele asemenea, sunt calităţi valoroase doar dacă sunt dublate de responsabilitate. Pentru că, altfel, nu mai vorbim de justiţie, ci de terorism în numele justiţiei ...
Nu ştiu care va fi justificată decizia de acum a curţii, în dosarul „Trofeul Calităţii”. Dar, dacă ceea ce scrie aici e adevărat, şi cred că este adevărat, atunci nimeni nu mă va putea convinge că, de fapt, întregul proces nu a fost altceva decât o mascaradă politică de cea mai joasă speţă. E vorba de motivaţia curţii în faza precedentă. Iată:
Corupţia clasei politice din România, personificată cel puţin la nivelul anului 2004 de inculpatul Năstase Adrian, reprezintă un fenomen care nu mai poate fi tolerat de către societatea românească, justiţia fiind obligată să riposteze cu fermitate ori de câte ori are de-a face cu un asemenea caz, ca o dovadă că statul de drept nu este o chestiune iluzorie, ci funcţionează în beneficiul propriilor cetăţeni.
Cum e cu putinţă aşa ceva? Motivarea unei decizii judecătoreşti nu e eseu filosofic. Motivarea unei decizii judecătoreşti trebuie lipsită cu desăvârşire de orice accente şi interpretări personale. Motivarea unei decizii judecătoreşti trebuie redactată în termeni foarte stricţi, aproape matematici.
Oare judecătorii ăştia care vorbesc atât de dezinvolt de „statul de drept” au habar de ce reprezintă aşa ceva?De „separaţia puterilor” vor fi auzit? Justiţia aplică legea, dar nu legiferează. De ce simbolul justiţiei este femeia legată la ochi? Pentru că justiţia nu are, nu îi este permis să aibă noţiuni morale, să discearnă între „moral” şi „imoral”, ci doar între „legal” şi „ilegal”, asta e tot.
De ce? Foarte simplu, fiindcă nu sunt doi oameni care au concepţii morale identice. Iar legea trebuie să fie unitară ... mă rog, nu mai discut.
În acest context, pedepsele aplicate trebuie să inhibe pe toţi cei care ar fi tentaţi să intre în relaţii dincolo de limitele legii cu reprezentanţii clasei politice, contribuind la realizarea de către aceştia a unor foloase necuvenite. Orice persoană ar trebui astfel să reflecteze asupra riscurilor pe care şi le asumă prin procurarea unor beneficii oamenilor care deţin temporar funcţii publice sau politice importante, în sensul de a cântări dacă propria libertate nu este cumva un preţ prea mare pe care îl pot plăti pentru antrenarea în activităţi ilicite în favoarea acestora.
Nu pot să cred!!! Pedepsele se aplică exclusiv pentru că a fost semnalată o încălcare a legii. Mai gravă sau mai puţin gravă. Pedeapsa trebuie corelată, aşadar, cu legea, dar, mai ales, cu gravitatea încălcării legii. Atâta timp cât judecătorii au spus cele de mai sus, înseamnă că au recunoscut, de fapt, lipsa de corelare între lege şi pedeapsa aplicată. Pentru că aceasta din urmă e corelată, de fapt, cu dorinţa, sau aprecierea judecătorilor, de a „inhiba”!!!
Este de neconceput ca mai multe persoane să acţioneze concertat în beneficiul alteia, cu care nu se află în relaţii apropiate, intime sau de prietenie, fără ştirea acesteia, persoană care, prin ipoteză, nu doar că nu a determinat conduita celorlalţi, dar nici nu va afla vreodată despre «binele» care i s-a făcut cu forţa.
Poftim? De ce? Pentru că unul, doi, trei oameni „nu pot să conceapă”, nu e o dovadă că un lucru nu poate fi adevărat. Şi, mă rog, de ce nu pot să conceapă aşa ceva? Guvernele din întreaga lume, al României în special, nu acţionează, oare, prin tot ceea ce fac, altfel decât în beneficiul tuturor cetăţenilor – cu care, evident, nu se află în „relaţii apropiate, intime, sau de prietenie” – cu ştirea, dar, mai ales, fără ştirea lor? Oare, atunci când aceşti factori de decizie iau tot felul de măsuri, cum ar fi supravegherea traficului de internet, interceptarea convorbirilor telefonice, şi aşa mai departe, nu o fac, de multe ori, în aşa fel încât să nu afle niciodată despre asta? Etcetera.
Ce urmează să se mai întâmple? Simplu, „ori noi, ori voi”. Cale de mijloc nu mai există.
Sunt siderat de inconştienţa vuvuzelelor - pardon, zozuliţelor – pedeliste. Oare nimeni nu realizează că, de fapt, s-a eliberat „duhul din lampă” şi că acesta nu va mai putea fi băgat înapoi fără sânge? Fără mult sânge ...
După ziua de ieri, nu mai e cale de întors.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu