100% natural. Fără grăsime. 100% vegetal (ca şi voi). Delicat cu stomacul dumneavoastră. Subţiază sângele şi reduce colesterolul. E alimentul perfect. Şi, pentru că e delicios, e Deli-Franks. De la Franks. Jefrey Franks.
miercuri, 19 ianuarie 2011
Da’ voi ce-aţi avut în vedere?
Câţiva generali NKVD-işti îi raportează lui Stalin:
- În Piaţa Roşie e un cetăţean care strigă măscări la adresa Marelui Conducător.
- Da? Atunci, aduceţi-l aici.
Zis şi făcut. Mujicul este adus în faţa lui Stalin. Acesta îl întreabă:
- Ce strigai, omule, câteva minute mai devreme, în Piaţa Roşie?
- Ce strigam? Asta strigam: „Moarte criminalului popoarelor, moarte dictatorului cu mustaţă!”
- Mda? Şi ... pe cine aveai dumneata în vedere? Cine e „criminalul popoarelor”? Cine e „dictatorul cu mustaţă”?
- Hitler, normal, cine să fie?
- Da ...
După care, întorcându-se către generali, Stalin îi întrebă:
- Dar voi pe cine aţi avut în vedere atunci când mi-aţi raportat că acest om strigă măscări la adresa Marelui Conducător?
FMI recunoaşte că banii pe care ni i-a împrumutat ne-au ajutat cam cât o frecţie la un picior de lemn. Auzi colea: „Marea dezamăgire este că economia nu şi-a revenit”. Hai, sictir, jigodie! Ca şi când FMI-ul de asta ar fi interesat! FMI este o bancă şi, ca orice bancă, este interesat să îşi plaseze banii cât mai sigur şi cu dobânzi cât mai mari. Pe FMI îl doare exact în cur de revenirea noastră economică.
Acu’, drept e că mulă ăsta de Franks putea fi mai educat, mai puţin băşcălios. A găsit un guvern de idioţi, ne-a îndatorat de ne-a luat (sau ne va lua) dracu’, să fi tăcut măcar din gură, că nu se face să mergi cu funia în casa spânzuratului. Dar, de, în contractul de împrumut nu a fost stipulat aşa ceva.
Alta-i problema, şi anume: oare Băsescu, atunci când a decis să îndatoreze România pe trei generaţii, chiar o fi avut în vedere o „revenire a economiei”? Chiar s-o fi gândit la aşa ceva? Nu, pe bune, chiar o fi crezut aşa ceva?
Păi, dacă ar fi fost măcar un caz în care o economie naţională să-şi fi „revenit” pe baza unui împrumut de la FMI, aş putea crede că da, asta ar fi avut în vedere Băsescu. Dar nu, ţările care s-au împrumutat de la FMI au avut necazuri mari, mari de tot. Argentina 2001 vă spune ceva? Tot Jefrey Franks. Dar Tunisia? Acum doi ani, era „premiantă”, nu primea nicio notă mică de la FMI. Acum?
Şi noi mai credem, oare, că de-aia s-a-mprumutat Băsescu, pentru a scoate ţara din rahatul în care o lăsase Tăriceanu? Nu, frate, ăsta s-a-mprumutat ca să se căpătuiască pe sine, ţiitoarea, pe inteligenta aia mică, EBA, partidul, şi cam atât. Iar voi, vacilor şi boilor care l-aţi votat, o să plătiţi factura toată viaţa voastră, şi copiii şi nepoţii voştri aşişderea. Asta este.
Dacă asta aţi avut în vedere...
Sunt uimit … şi onorat
… de nominalizarea la Marele Premiu (wow) a concursului (e bine aşa?) BLOG DE BLOG – cele mai bune bloguri din 2010. Mulţumesc pentru nominalizare …
Într-un azil de bătrâni, psihologul încearcă să îi „repare” pe pacienţi prin discuţii despre viitor. Unul dintre ei spune:
Într-un azil de bătrâni, psihologul încearcă să îi „repare” pe pacienţi prin discuţii despre viitor. Unul dintre ei spune:
- Gândindu-mă la viitor, cea mai mare dorinţă a mea este ca România să câştige Campionatul Mondial de Fotbal din 2014 … şi eu să dau golul victoriei … şi de asemenea, să fiu declarat jucătorul campionatului etc., etc.
- O, foarte-foarte frumos … şi extrem de mobilizator. Dar, pentru asta trebuie să te pregăteşti asiduu …
- Păi, cum? Mă antrenez în fiecare zi … şi sunt foarte mulţumit de rezultate … şi de mine însumi.
- Aşa … aşa … atunci, obiectivul e ca şi îndeplinit.
Un al doilea bătrânel spune:
- De la viaţă, cel mai mult şi mai mult îmi doresc să îmi reîntâlnesc un fost prieten din copilărie. Eu, neavând fraţi, am fost ca un frate cu băiatul ăsta. Am copilărit împreună, am împărţit şi binele, şi răul, şi tot. Amândoi am luptat în războiul de independenţă, la ’77, apoi în primul război mondial, în al doilea, în al treilea … şi în toate câte au fost. Da când ăla … cum îl cheamă? Saxofonistu’ ăla … nu, ciclistu’ … cum dracu-i zice? Ăla cu pasu’ mic … vai, ce lapsus am …
- Armstrong?
- Exact, Armstrong, da. Ei, când Armstrong ăla s-a dus pe lună, s-a dus şi amicul meu cu el … şi dus a fost. Bine, ne-am mai scris, am mai vorbit la telefon, da’ de văzut nu ne-am mai văzut de-atunci. Că luna asta are două părţi, ştii, şi el e pe partea nevăzută … da? Ei, asta aş vrea: să mai ajung pe lună, măcar o dată, să-l mai văd o dată pe amicul ăsta .. şi-apoi pot să şi mor.
- Ei, da, e ceva deosebit. Sigur îl vei vedea pe prietenul tău … merită să lupţi pentru asta.
Al treilea bătrân, care, bineînţeles, ascultase discuţia, spuse foarte morocănos:
- Ce mai aştept eu de la viaţă, ce mai sper de la zilele şi anii care vor urma? Să nu mai fie, asta aştept. Să vină odată aia cu coasa, să mă ia odată dracului şi să scap şi de azilul ăsta, şi de tot.
- Vai, dar totuşi, trebuie să fie vreo speranţă ascunsă, vreun vis, ceva … nu poţi fi aşa de ursuz şi supărat pe viaţă.
- Dar … acum ce să mai fie? Ce să mai aştept? Aia nu pot, aia n-am voie, aia m-a lăsat … numai dureri, vai de viaţa mea, ce să mai sper? Adică eu nu-mi dau seama de starea mea, de ce să mă amăgesc?
- Da, dar totuşi, o speranţă secretă, o fantasmă, chiar, trebuie să existe.
- Păi, şi dacă există, dar eu ştiu clar că nu se poate … nu se poate … la ce bun?
- Păi … spune, dom’le, despre ce este vorba … şi vedem dacă s-o putea sau nu.
- Bine … Atunci, cel mai mult şi mai mult, aş dori să mă aflu în faţa unui revolver încărcat, îndreptat spre mine de un soţ gelos … asta aş vrea.
- ?
- Adică: nu sunt atât de absurd încât să-mi doresc să pot … să mai pot. Nu, e clar că nu pot … şi că nu voi putea niciodată. Dar … aş dori, totuşi, să fie unul care să creadă că pot … ha, ha, ha. Măcar atât, ştii?
Domnule Băsărica, nu vă cunosc personal, dar vă mulţumesc mult. Pentru că – fără supărare – dumneavoastră sunteţi cel care crede că eu aş putea … aş putea să obţin Marele Premiu la BLOG DE BLOG. M-am simţit bine, e ok, dar nu, nu am nicio şansă de a câştiga acest premiu. De fapt, nici nu prea ştiu cu ce se mănâncă acest BLOG DE BLOG. Şi, sincer, există multe-multe bloguri mult mai îndreptăţite să obţină acest trofeu, sau premiu, ce-o fi. Sunt un „amator”, un novice, nu am nicio tangenţă cu media, cu piaru’, cu brand-managementul şi cu alte drăcii, scriu ce-mi trece prin cap … şi asta e. Sunt oameni dedicaţi, profesionişti veritabili, freelanceri, care, în mod cert, merită … eu nu sunt decât un neica-nimeni care se bagă şi el în seamă, poate puţin cam mult. Nu, nu e falsă modestie, e ceea ce cred … nu am „faţă” de BLOG DE BLOG. Şi, sincer să fiu, nici în seriozitatea acestei propuneri nu cred prea mult
Dar, chiar şi aşa, încă o dată, chiar dacă nominalizarea e „la plezneală”, mulţumesc mult.
marți, 18 ianuarie 2011
Conflictul de care nu avem nevoie
A fost premierul României. Primul premier liberal după 67 de ani. Desfăşurat în condiţii istorice specific, nu neapărat favorabile, mandatul său poate fi considerat un mare succes.
În primul rând, în cei patru ani ai mandatului său, România a înregistrat ritmuri foarte ridicate de dezvoltare economică, ceea ce a transformat-o într-un „tigrişor” european.
Creşterea accelerată a PIB-ului s-a regăsit atât în investiţii – într-un număr, poate mai mic decât ar fi fost necesar – dar şi în creşterea veniturilor populaţiei. Practic, în cei patru ani, salariile profesorilor, ale medicilor, ale altor categorii profesionale, pensiile etc., au fost dublate. Asta în al doilea rând.
România a reuşit să devină un membru din ce în ce mai respectat al comunităţii europene şi mondiale. La 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În al treilea rând.
Dar, poate cel mai mare succes al lui Tăriceanu a fost trimiterea în opoziţie a infractorilor portocalii grupaţi în PD. Nu a fost o operaţiune uşoară şi nici lipsită de riscuri. Să ne amintim, de exemplu, de complotul „cârtiţelor” infiltrate, de-a lungul timpului, de „partenerii” portocalii. Invocând aşa-zisa „trădare”, acestea, în frunte cu albinosul rârâit Valeriu Stoica, au încercat să producă o revolt a organizaţiilor PNL, în scopul confiscării acestuia şi anexării la PD. Iniţiativa a avut un ecou foarte slab în teritoriu, astfel că, în cele din urmă, cei care au trebuit să se retragă au fost Valeriu Stoica şi grupul său. Ei au constituit o structură neviabilă, aşa numitul Partid Liberal-Democrat care a fost absorbit ulterior de Partidul Democrat, prilej cu care oranjgutanii şi-au mai adăugat un „L” în coadă, devenind, adică, (şi) liberali. (Între timp, maimuţele astea fost socialiste au devenit şi mari creştin-democraţi. Asta aşa, ca o paranteză). Apoi, guvernul Tăriceanu, devenit nu minoritar, ci ultra-minoritar în parlament, a avut nevoie de sprijinul altor forţe politice pentru a putea supravieţui. Tăriceanu a ştiut să facă acest lucru cu o oarecare dibăcie, nu neapărat transparent, dar în condiţii benefice pentru ţară. Pentru aceasta, el şi partidul său au fost constant şi virulent criticate ... Dar, pentru a înţelege comportamentul lui Tăriceanu nu avem decât să ne gândim la ceea ce a urmat, cum a fost constituită majoritatea „transparentă” din jurul guvernului Boc, cum funcţionează această majoritate şi cu ce efecte pentru ţară.
Aşa, ca exerciţiu pervers de imaginaţie, vă puteţi imagina cum ar fi arătat astăzi România dacă manevra din 2006 a lui Valeriu Stoica ar fi reuşit şi PD ar fi reuşit să absoarbă PNL aproape în întregime?
Guvernarea Tăriceanu a avut, ca orice altă guvernare, şi multe „pete negre”, dar, una peste alta, poate fi considerată cea mai de succes, cel puţin din ’89 încoace. Sau nu este aşa?
În urma rezultatului alegerilor parlamentare din 2008, Tăriceanu şi-a asumat încă un gest politic foarte curajos ... din păcate, neînţeles şi neasumat nici măcar de colegii săi de partid. Ce să mai vorbim de cei din PSD şi UDMR?
Astfel a luat naştere „marea coaliţie” de 70% care a condus România ... mai bine să nu ne amintim. Aşa şi-a irosit PSD şansele unei guvernări de (cel puţin) 4 ani şi, din păcate, a confiscat această şansă şi PNL. Şi ne-a „pricopsit” cu încă 5 ani de regim Băsescu.
În urma congresului partidului din martie 2009, Tăriceanu şi echipa sa au fost înlăturaţi de la conducere. Principalul reproş a fost acela că au adus partidul în opoziţie. Noul lider, Crin Antonescu, o persoană mult mai volubilă şi carismatică, şi-a alcătuit o nouă echipă în care a preferat să nu coopteze niciun membru al vechii conduceri.
În mod evident, acest lucru a reprezentat o „degradare” a lui Tăriceanu şi a oamenilor săi.
Uneori, în astfel de situaţii se stârnesc adevărate „războaie”, se fac declaraţii „incendiare”, acide, răutăcioase, se lasă cu demisii sau excluderi etc., dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în urma congresului din 2009 (în afară de excluderea lui Cataramă). Nici măcar Orban, care a fost concurentul direct al lui Antonescu, nu a „crâcnit”.
Nu a fost, cred, vorba de „resemnare”, ci de cu totul altceva. De spirit de echipă. Tăriceanu a înţeles că imaginea noului lider trebuie protejată şi că partidul trebuie să se consolideze.
Din păcate, Crin Antonescu nu a reuşit mai nimic. Astfel, în noiembrie 2009, a pierdut, încă din primul tur, alegerile prezidenţiale, nereuşind să-l depăşească pe Mircea Geoană. Ulterior, acesta a reuşit să piardă, la rândul său, în faţa lui Băsescu. Da, a fost fraudă. Dar nu numai fraudă.
Ulterior, Antonescu a ratat toate obiectivele anului 2010. Guverul Boc e bine-mersi, PNL e tot în opoziţie şi, îngrijorător, nu are o creştere explozivă, corespunzătoare scăderii PD-L, în sondajele de opinie.
Antonescu este, fără îndoială, carismatic şi deosebit de volubil. Şi este, de asemenea, onest. Dar, din păcate, este lipsit de viziune şi nu e un bun strateg. E în stare, cu alte cuvinte, să mobilizeze, dar nu şi să învingă. Dacă nu e aşa, spuneţi-mi ce bătălie sau ce război a purtat şi câştigat Crin Antonescu, în afară de şefia PNL, bineînţeles. Dar asta nu e interesant. Ce bătălie a câştigat Crin Antonescu pentru ţară sau, măcar, pentru partid?
În comparaţie cu el, Tăriceanu e mult mai „viclean”, are „nas”, e mai „hârşit”. Şi, important de spus, ştie să învingă. Tăriceanu nu e convingător, nu entuziasmează, e „Moliceanu”, e cel care ştie să „încaseze”, în patru ani de mandat a „încasat” destule de la Băsescu, dar ştie să rămână în picioare şi să învingă. Asta e foarte important, deoarece Crin nu prea a gustat din cupa victoriei.
Antonescu ştie, fără, îndoială, să vorbească, şi o face foarte bine. Tăriceanu ştie, în schimb, să tacă. El nu vorbeşte tot timpul, cu rost şi fără, nu e prezent toată ziua pe ecranul televizorului, nu a fost nici în timpul mandatului, darmite acum, aşa că vorbele sale capătă o altă rezonanţă, o altă amplitudine.
Acum, Tăriceanu vorbeşte. A făcut-o o dată şi, iată, a repetat-o. După o lungă perioadă de tăcere.Asta înseamnă ceva. Omul ăsta trebuie ascultat!
Aprecierile sale, nu prea plăcute pentru Crin Antonescu, sunt, din păcate, extrem de riguroase. Alianţa P NL – PC e o mare prostie, alianţa cu PSD, o prostie încă şi mai mare.
Aşa consider şi eu şi mă regăsesc în argumentele lui Tăriceanu. Şi eu consider că guvernul Boc are şanse mari de a supravieţui până în 2012. De fapt, dacă anul trecut, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, opoziţia şi societatea civilă nu au reuşit nimic, de ce ar reuşi în 2011?
În 2012 vor avea loc alegeri parlamentare. Va fi schimbată, probabil, în mod radical, compoziţia parlamentului, iar aceasta va permite (sau nu) instalarea unui guvern cu o orientare total diferită. Dar, până atunci mai e mai mult de un an şi jumătate.
În acest moment, sondajele de opinie (care se pot modifica în orice moment) plasează pe primele două locuri PSD şi PNL. PDL e, încă, pe locul trei, dar tendinţa îi este nefavorabilă. Pe actualul trend, PDL are toate şansele să nu mai intre în viitorul parlament mai ales adcă se va vota în sistem uninominal pur ... ceea ce chiar n-ar fi nicio pierdere, dimpotrivă.
În loc să profite la maximum de această conjunctură, Antonescu şi Ponta lucrează la o mare alianţă politică. Pentru ce? Habar nu am.
În cazul unei ordini clare, de tipul A > B > C – nu mă refer acum la paradoxuri şi patologii gen Condorcet – şi se încheie o alianţă, aceasta se întamplă aproape întotdeauna între concurenţii de pe poziţiile doi şi trei. Matematic vorbind, avem oricum A > B şi A > C, deci nu are niciun interes să se alieze cu nimeni. Singura alianţă posibilă, din punct de vedere practic, este cea a lui B cu C, deoarece doar astfel ar putea să se realizeze B+C > A.
Totuşi, o alianţă a primilor doi, dacă se realizează, indică o teamă profundă a acestora şi sugerează o altă ordine reală. Acest lucru poate modifica profund opţiunea electoratului!
Apoi, nu trebuie să uităm că votul românilor, atunci când este acordat, e, de regulă, negativ. Adică, nu votează omul, să zicem, PSD fiindcă îi place în mod deosebit moaca lui Ponta sau a lui Iliescu, ci fiindcă nu poate să-l suporte pe Băsescu, şi nici Antonescu nu-i inspiră încredere. În alte cuvinte, alege „răul cel mai mic”. La fel e şi cu PNL, şi cu PDL, şi cu toate partidele. E aşa?
Şi-acum, mă întreb: oare acel om care nu a votat niciodată, să spunem, PSD ... fiindcă ... are el motivele lui, acel om va vota, oare, alianţa PNL – PSD? De ce ar face-o? Şi astfel, alianţa va pierde nenumărate voturi pe care partidele componente le-ar fi obţinut separat.
Oamenii sunt, în general, împotriva mega-alianţelor. Dacă se va realiza mega-alianţa ACD-PSD, atunci e destul de posibil ca aceasta să nu reuşească să obţină 50%+1 din voturi (sau din mandate). Şi chiar dacă se va întâmpla aşa ceva, migraţia unui singur parlamentar ar putea anula acest avantaj, şi atunci Băsescu ar putea repeta „figura” din 2004 şi 2009! E un risc pe care, în mod sigur, Ponta şi Antonescu îl ignoră.
Această perspectivă este îngrijorătoare. Dar, sunt şi altele. Din păcate.
Până la urmă, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului ar fi o dihonie între Tăriceanu şi Antonescu. Ar fi extrem de rău şi pentru România, în general. Dacă nu va exista multă înţelepciune şi toleranţă între cele două personalităţi, nu va fi bine...
Ne place, nu ne place, destinul popoarelor de oi este acela de a fi conduse de lupi.
În primul rând, în cei patru ani ai mandatului său, România a înregistrat ritmuri foarte ridicate de dezvoltare economică, ceea ce a transformat-o într-un „tigrişor” european.
Creşterea accelerată a PIB-ului s-a regăsit atât în investiţii – într-un număr, poate mai mic decât ar fi fost necesar – dar şi în creşterea veniturilor populaţiei. Practic, în cei patru ani, salariile profesorilor, ale medicilor, ale altor categorii profesionale, pensiile etc., au fost dublate. Asta în al doilea rând.
România a reuşit să devină un membru din ce în ce mai respectat al comunităţii europene şi mondiale. La 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În al treilea rând.
Dar, poate cel mai mare succes al lui Tăriceanu a fost trimiterea în opoziţie a infractorilor portocalii grupaţi în PD. Nu a fost o operaţiune uşoară şi nici lipsită de riscuri. Să ne amintim, de exemplu, de complotul „cârtiţelor” infiltrate, de-a lungul timpului, de „partenerii” portocalii. Invocând aşa-zisa „trădare”, acestea, în frunte cu albinosul rârâit Valeriu Stoica, au încercat să producă o revolt a organizaţiilor PNL, în scopul confiscării acestuia şi anexării la PD. Iniţiativa a avut un ecou foarte slab în teritoriu, astfel că, în cele din urmă, cei care au trebuit să se retragă au fost Valeriu Stoica şi grupul său. Ei au constituit o structură neviabilă, aşa numitul Partid Liberal-Democrat care a fost absorbit ulterior de Partidul Democrat, prilej cu care oranjgutanii şi-au mai adăugat un „L” în coadă, devenind, adică, (şi) liberali. (Între timp, maimuţele astea fost socialiste au devenit şi mari creştin-democraţi. Asta aşa, ca o paranteză). Apoi, guvernul Tăriceanu, devenit nu minoritar, ci ultra-minoritar în parlament, a avut nevoie de sprijinul altor forţe politice pentru a putea supravieţui. Tăriceanu a ştiut să facă acest lucru cu o oarecare dibăcie, nu neapărat transparent, dar în condiţii benefice pentru ţară. Pentru aceasta, el şi partidul său au fost constant şi virulent criticate ... Dar, pentru a înţelege comportamentul lui Tăriceanu nu avem decât să ne gândim la ceea ce a urmat, cum a fost constituită majoritatea „transparentă” din jurul guvernului Boc, cum funcţionează această majoritate şi cu ce efecte pentru ţară.
Aşa, ca exerciţiu pervers de imaginaţie, vă puteţi imagina cum ar fi arătat astăzi România dacă manevra din 2006 a lui Valeriu Stoica ar fi reuşit şi PD ar fi reuşit să absoarbă PNL aproape în întregime?
Guvernarea Tăriceanu a avut, ca orice altă guvernare, şi multe „pete negre”, dar, una peste alta, poate fi considerată cea mai de succes, cel puţin din ’89 încoace. Sau nu este aşa?
În urma rezultatului alegerilor parlamentare din 2008, Tăriceanu şi-a asumat încă un gest politic foarte curajos ... din păcate, neînţeles şi neasumat nici măcar de colegii săi de partid. Ce să mai vorbim de cei din PSD şi UDMR?
Astfel a luat naştere „marea coaliţie” de 70% care a condus România ... mai bine să nu ne amintim. Aşa şi-a irosit PSD şansele unei guvernări de (cel puţin) 4 ani şi, din păcate, a confiscat această şansă şi PNL. Şi ne-a „pricopsit” cu încă 5 ani de regim Băsescu.
În urma congresului partidului din martie 2009, Tăriceanu şi echipa sa au fost înlăturaţi de la conducere. Principalul reproş a fost acela că au adus partidul în opoziţie. Noul lider, Crin Antonescu, o persoană mult mai volubilă şi carismatică, şi-a alcătuit o nouă echipă în care a preferat să nu coopteze niciun membru al vechii conduceri.
În mod evident, acest lucru a reprezentat o „degradare” a lui Tăriceanu şi a oamenilor săi.
Uneori, în astfel de situaţii se stârnesc adevărate „războaie”, se fac declaraţii „incendiare”, acide, răutăcioase, se lasă cu demisii sau excluderi etc., dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în urma congresului din 2009 (în afară de excluderea lui Cataramă). Nici măcar Orban, care a fost concurentul direct al lui Antonescu, nu a „crâcnit”.
Nu a fost, cred, vorba de „resemnare”, ci de cu totul altceva. De spirit de echipă. Tăriceanu a înţeles că imaginea noului lider trebuie protejată şi că partidul trebuie să se consolideze.
Din păcate, Crin Antonescu nu a reuşit mai nimic. Astfel, în noiembrie 2009, a pierdut, încă din primul tur, alegerile prezidenţiale, nereuşind să-l depăşească pe Mircea Geoană. Ulterior, acesta a reuşit să piardă, la rândul său, în faţa lui Băsescu. Da, a fost fraudă. Dar nu numai fraudă.
Ulterior, Antonescu a ratat toate obiectivele anului 2010. Guverul Boc e bine-mersi, PNL e tot în opoziţie şi, îngrijorător, nu are o creştere explozivă, corespunzătoare scăderii PD-L, în sondajele de opinie.
Antonescu este, fără îndoială, carismatic şi deosebit de volubil. Şi este, de asemenea, onest. Dar, din păcate, este lipsit de viziune şi nu e un bun strateg. E în stare, cu alte cuvinte, să mobilizeze, dar nu şi să învingă. Dacă nu e aşa, spuneţi-mi ce bătălie sau ce război a purtat şi câştigat Crin Antonescu, în afară de şefia PNL, bineînţeles. Dar asta nu e interesant. Ce bătălie a câştigat Crin Antonescu pentru ţară sau, măcar, pentru partid?
În comparaţie cu el, Tăriceanu e mult mai „viclean”, are „nas”, e mai „hârşit”. Şi, important de spus, ştie să învingă. Tăriceanu nu e convingător, nu entuziasmează, e „Moliceanu”, e cel care ştie să „încaseze”, în patru ani de mandat a „încasat” destule de la Băsescu, dar ştie să rămână în picioare şi să învingă. Asta e foarte important, deoarece Crin nu prea a gustat din cupa victoriei.
Antonescu ştie, fără, îndoială, să vorbească, şi o face foarte bine. Tăriceanu ştie, în schimb, să tacă. El nu vorbeşte tot timpul, cu rost şi fără, nu e prezent toată ziua pe ecranul televizorului, nu a fost nici în timpul mandatului, darmite acum, aşa că vorbele sale capătă o altă rezonanţă, o altă amplitudine.
Acum, Tăriceanu vorbeşte. A făcut-o o dată şi, iată, a repetat-o. După o lungă perioadă de tăcere.Asta înseamnă ceva. Omul ăsta trebuie ascultat!
Aprecierile sale, nu prea plăcute pentru Crin Antonescu, sunt, din păcate, extrem de riguroase. Alianţa P NL – PC e o mare prostie, alianţa cu PSD, o prostie încă şi mai mare.
Aşa consider şi eu şi mă regăsesc în argumentele lui Tăriceanu. Şi eu consider că guvernul Boc are şanse mari de a supravieţui până în 2012. De fapt, dacă anul trecut, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, opoziţia şi societatea civilă nu au reuşit nimic, de ce ar reuşi în 2011?
În 2012 vor avea loc alegeri parlamentare. Va fi schimbată, probabil, în mod radical, compoziţia parlamentului, iar aceasta va permite (sau nu) instalarea unui guvern cu o orientare total diferită. Dar, până atunci mai e mai mult de un an şi jumătate.
În acest moment, sondajele de opinie (care se pot modifica în orice moment) plasează pe primele două locuri PSD şi PNL. PDL e, încă, pe locul trei, dar tendinţa îi este nefavorabilă. Pe actualul trend, PDL are toate şansele să nu mai intre în viitorul parlament mai ales adcă se va vota în sistem uninominal pur ... ceea ce chiar n-ar fi nicio pierdere, dimpotrivă.
În loc să profite la maximum de această conjunctură, Antonescu şi Ponta lucrează la o mare alianţă politică. Pentru ce? Habar nu am.
În cazul unei ordini clare, de tipul A > B > C – nu mă refer acum la paradoxuri şi patologii gen Condorcet – şi se încheie o alianţă, aceasta se întamplă aproape întotdeauna între concurenţii de pe poziţiile doi şi trei. Matematic vorbind, avem oricum A > B şi A > C, deci nu are niciun interes să se alieze cu nimeni. Singura alianţă posibilă, din punct de vedere practic, este cea a lui B cu C, deoarece doar astfel ar putea să se realizeze B+C > A.
Totuşi, o alianţă a primilor doi, dacă se realizează, indică o teamă profundă a acestora şi sugerează o altă ordine reală. Acest lucru poate modifica profund opţiunea electoratului!
Apoi, nu trebuie să uităm că votul românilor, atunci când este acordat, e, de regulă, negativ. Adică, nu votează omul, să zicem, PSD fiindcă îi place în mod deosebit moaca lui Ponta sau a lui Iliescu, ci fiindcă nu poate să-l suporte pe Băsescu, şi nici Antonescu nu-i inspiră încredere. În alte cuvinte, alege „răul cel mai mic”. La fel e şi cu PNL, şi cu PDL, şi cu toate partidele. E aşa?
Şi-acum, mă întreb: oare acel om care nu a votat niciodată, să spunem, PSD ... fiindcă ... are el motivele lui, acel om va vota, oare, alianţa PNL – PSD? De ce ar face-o? Şi astfel, alianţa va pierde nenumărate voturi pe care partidele componente le-ar fi obţinut separat.
Oamenii sunt, în general, împotriva mega-alianţelor. Dacă se va realiza mega-alianţa ACD-PSD, atunci e destul de posibil ca aceasta să nu reuşească să obţină 50%+1 din voturi (sau din mandate). Şi chiar dacă se va întâmpla aşa ceva, migraţia unui singur parlamentar ar putea anula acest avantaj, şi atunci Băsescu ar putea repeta „figura” din 2004 şi 2009! E un risc pe care, în mod sigur, Ponta şi Antonescu îl ignoră.Această perspectivă este îngrijorătoare. Dar, sunt şi altele. Din păcate.
Cum ar fi: până şi duşmanii să-ţi arate că greşeşti, dar tu să nu crezi …
Până la urmă, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului ar fi o dihonie între Tăriceanu şi Antonescu. Ar fi extrem de rău şi pentru România, în general. Dacă nu va exista multă înţelepciune şi toleranţă între cele două personalităţi, nu va fi bine...
Ne place, nu ne place, destinul popoarelor de oi este acela de a fi conduse de lupi.
joi, 13 ianuarie 2011
O scrisoare pierdută
Kedves Liliom
Megtanultam cu multa bucurie de új politikai construcţie la care barát lucra şi trebuie a spune ke magunkot suntem foarte bucuroşi de aceasta şi csókolni la tine. Şi la tine spunem ke mult suparat şi noi când büdös pedelişti nu laudat aceasta alianţa. Da’ daca vrut laude de la pedelisti, io poate rezolva cu Anastase. Dake dom’ elnök doreşte, asta e uşor.
Dar, dom’ elnök trebuie ştie că şi la noi avut nagy harag, din cauze ke dom’ András Marga-Szikladarab jignit toata nagy Magyar Nemzet. El numit oktatási törvény de la România cu horthyst szó. Asta ruşine mare este şi jignire la tot Magyar Nemzet. Nu putut numi Európai lege cu horthyst szó, asta lege este foarte bună şi asumată de toate pártok. De ce jignit dom’ Szikladarab la magyari? Ceva aşa nu este posibil, şi rugaminte la noi pentru domnu’ NLP elnök Liliom este ca porcait zdravan la Szikladarab pe toate TV timp de o săptămână, apoi dat afară cu Tăriceanu, Săftoiu és Vosganian. Pe Orbán nu dat acum afară, ke poate el este magyar şi e bűn, adike pakat. Şi la magyar este premier Orbán şi poate este veri.
Asta dupe ce facut, foarte bine, atunci putut semna protocol, şi RMDSz poate ieşi liniştita de la guvernare cu LDP şi face un guvern frumos cu NLP és Szociáldemokrata Párt. Noi mari pretenţi nu avem, doar educaţia, sanatatea, kultúra şi inke vreo három, négy minisztériumok, pentru ke vrut un guvern redus, cum propus liberalii, cu maximum tíz minisztériumok, din care noi nu vrut mai mult de hét hat. Dake elnök Liliom este greu dat educaţia, ori kultúra, atunci noi nu face probleme, putem lua economia, finanţius, apărarea şi afacerile externe. Noi este foarte flexibili şi loiali.
Şi nu uitat, asta foarte important. Noi este foarte loial, RMDSz nu tradat niciodata şi totdeauna fost partener loial, deşi nu orice büdös oláh recunoscut asta. Noi este foarte serioş, şi vrut ca şi parteneri fost. De aceea, lucrurile trebuie fakute bine. Fakut protocol şi inregistrat la bíróság, asta bun dar nu destul. Trebuie spus clar kind dat autonomie la Székely ... pentru noi este foarte important. Trebuie angajat clar la dat autonomia, dake dom’ Liliom nu anghejat clar, atunci insemnat tras pe sfoara la magyari, cum fakut România şi oláh de la Trianon incoace.
Inkei mica mea scrisorica cu speranta ca inkeiat curand alianţa mare ca facut un guvern naţional şi pentru popor, la care fakut parte şi barát la noi.
Ölellek szeretettel!
Marko Bella
Un gând (37)
Atunci când eu te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi dai sfaturi, îmi dau seama că nu ai făcut ceea ce te-am rugat.
Când te rog să mă asculţi şi tu începi să-mi spui de ce nu ar trebui să simt ceea ce simt, îmi calci în picioare sentimentele.
Mă asculţi şi tu simţi că e de datoria ta să faci ceva ca să-mi rezolvi problema, mă dezamăgeşti, oricât de ciudat ţi s-ar părea.
Ascultă-mă! Tot ce te-am rugat a fost să mă asculţi, nu să vorbeşti sau să faci ceva anume, doar să auzi … De descurcat mă pot descurca şi singur, nu sunt neajutorat. Poate descurajat sau şovăitor, dar nu neajutorat.
Când faci ceva pentru mine ce pot şi trebuie să fac singur, îmi alimentezi frica şi mă faci să mă simt stingher.
Dar, când accepţi că, într-adevăr, simt ceea ce simt, indifferent cât de iraţional ţi se pare ţie, atunci pot să nu mai încerc să te conving şi pot începe să încerc să aflu ce se ascunde în spatele acestui sentiment iraţional. Şi, când aflu asta, răspunsurile devin evidente şi nu mai am nevoie de niciun sfat. (Ralph Roughton MD)
miercuri, 12 ianuarie 2011
Pornografie infantilă
Până aici s-a ajuns. E vorba de copii de şcoală primară şi grădiniţă, folosiţi de PDL în campania electorală a candidatului Daniel Răducanu pentru primăria comunei Baru, judeţul Hunedoara.
luni, 10 ianuarie 2011
Un gând (36)
Așadar, care este sensul vieții? Pentru ce anume trăim noi și luptăm? Dacă am fost crescuți doar pentru a căpăta onoruri, pentru a ocupa slujbe bune, pentru a fi eficienți, pentru a domina cât mai mult posibil, viețile noastre vor fi găunoase și goale. Daca am fost instruiți doar pentru a fi oameni de știință, universitari cufundați în tratate, sau specialiști în diverse domenii, noi vom contribui la distrugerea și mizeria lumii. Viața are un sens mai înalt și mai vast decât acesta, dar ce valoare are educația noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar atunci când vom fi extrem de instruiți, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii și a sentimentului, viețile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâșiate de temeri de tot soiul. Câtă vreme educația nu va cultiva o viziune integrală asupra vieții, ea nu va avea decât o mică valoare.
Educația modernă face din noi entități nechibzuite. Ea nu ne ajută decât foarte puțin să descoperim vocațiile noastre personale. Trecem câteva examene și pe urmă, cu puțin noroc, obținem slujbe ce constituie adesea o nesfârșită rutină ce umple restul existenței noastre. (Khrisnamurti)
*
Educația modernă face din noi entități nechibzuite. Ea nu ne ajută decât foarte puțin să descoperim vocațiile noastre personale. Trecem câteva examene și pe urmă, cu puțin noroc, obținem slujbe ce constituie adesea o nesfârșită rutină ce umple restul existenței noastre. (Khrisnamurti)
duminică, 9 ianuarie 2011
Un gând (35)
Creierul a spus: „Sunt cel mai deştept organ din tot corpul.”
Inima a răspuns: „Cine ţi-a spus asta?”
(Anonim)
Inima a răspuns: „Cine ţi-a spus asta?”
(Anonim)
Context complicat
Preşedintele Băsescu a întreprins un gest politic temerar: a ameninţat statele spaţiului Schengen şi celelalte state membre UE, cu represalii dure.
La prima vedere, la aflarea unei astfel de ştiri nu poţi decât să exclami: „a înebunit lupul” şi să râzi cu poftă. Dar, în niciun caz nu îţi poţi imagina că ameninţările respective ar putea fi puse vreodată în practică. Pentru că, altfel, România ar risca foarte mult. România ar risca, practic, să fie dată afară din UE. Cu toate consecinţele politice, economice, sociale care decurg de aici.
Şi, totuşi, cancelariile occidentale au reacţionat cu multă circumspecţie. Şi asta pentru că, în occident, se cunoaşte prea bine situaţia lui Băsescu şi a regimului său, precum şi mentalitatea sa. Pentru Băsescu, în acest moment, nu există decat un obiectiv, şi anume menţinerea la putere cu orice preţ. Fiindcă doar menţinerea la putere îi mai poate garanta, în acest moment, averea şi libertatea personală şi cea a oamenilor săi.
Precedentul Ridzi nu e de natură să liniştească pe nimeni, de fapt, pe lângă Băsescu, Ridzi e precum un şmecher din parcare pe lângă Ben Laden.
România se află, astăzi, într-un moment foarte complicat al existenţei sale. Aproape tot la fel de complicat precum cel din perioada premergătoare ultimatumului sovietic din 1940. România ştie că e în pericol, dar pare incapabilă să reacţioneze. Spiritul civic şi demnitatea naţională sunt două sintagme care nu mai înseamnă nimic, partidele politice urmându-şi cu obstinaţie doar interesele lor mărunte, de grup, aşa-zisa societate civilă fiind redusă la ONG-uri aservite sau la bloggeri fără nicio relevanţă. Şi acum, ca şi atunci, marii bărbaţi politici lipsesc sau sunt reduşi la tăcere, iar scena politică e populată de haită de maimuţe urlătoare care se întrec, din zori şi până-n noapte, în tot felul de talk-show-uri, care mai de care mai caricaturale şi irelevante. În acest timp, oamenii de rând sărăcesc dincolo de orice limită imaginabilă pentru o ţară europeană, în veacul în care ne aflăm, sau îşi iau lumea-n cap, pleacă unde văd cu ochii, înebunesc, se lasă pradă viciilor sau disperării, fiecare după cum îi e norocul.
Nu putem înţelege contextul actual fără a face referire la noua lege a învăţământului. Şi nu mă voi referi la aşa-zisa depolitizare a învăţământului (o prostie), nici la decapitarea „mafiei universitare” şi la eradicarea nepotismului (o tâmpenie), nici la „benefica” implicare a comunităţilor locale şi a părinţilor în viaţa şcolii (o făţărnicie), nici la preconizata creştere a calităţii educaţiei (s-o văd şi pe asta), nu, la nimic din toate astea. Mă voi referi la faptul că, pentru prima oară în decursul existenţei sale ca stat suveran, o lege a educaţiei naţionale elimină obligaţia studierii şi cunoaşterii limbii române. Practic, prin efectul acestei legi, oricine poate parcurge întregul traseu educaţional românesc, de la grădiniţă până la doctorat sau post-doctorat, fără a cunoaşte o iată în limba română! Asta-i „pohta ce-au pohtit-o” udemeriştii, şi PD-L-ul lui Traian Băsescu le-a făcut pe plac. Mai mult decât atât, păduchele cu 11 clase româneşti, care răspunde laa numele de Funeriu şi îndeplineşte funcţia de sinistru al educaţiei are tupeul să afirme că, prin noua lege, niciun minoritar nu va primi mai mult decât primesc majoritarii. În alte cuvinte, studierea limbii române e doar o opţiune, nicidecum o obligaţie, inclusiv pentru elevii români. Frumos, n-am ce zice!
La prima vedere, această lege generează, pentru elevii care provin din rândul minorităţilor naţionale, o serie de „oportunităţi” de care ei, de fapt, nu au nevoie. Fiindcă, a nu cunoaşte limba ţării în care trăieşti nu e, nicidecum, o oportunitate, ci un handicap.
Lucrurile se schimbă, însă, foarte mult dacă le privim din alt unghi. Poate că aceşti elevi aparţinând minorităţilor naţionale – de fapt, termenul acesta, de „minorităţi naţionale” e total nepotrivit în acest context; acum nu vorbim de germani, sârbi, ţigani, evrei sau alte „minorităţi”, vorbim strict de maghiari şi de UDMR – spuneam, deci, că, poate, aceşti elevi aparţinând minorităţii maghiare se pregătesc nu pentru a trăi şi a lucra în România, ci într-o altă ţară, de exemplu Ungaria. Într-adevăr, pentru a trăi şi lucra în Ungaria, cunoaşterea sau nu a limbii române e absolut nerelevantă.
Dar, dacă e aşa, de ce nu pleacă, pur şi simplu, familiile acestor elevi, în Ungaria? Mai ales că, în actualele condiţii, pot dobândi oricând cetăţenia maghiară, dacă nu au dobândit-o deja. Foarte simplu: pentru că ei aşteaptă să vină Ungaria AICI.
Dar, cum să vină Ungaria aici? Că îi mâncăm cu fulgi, cu pene, cu tot, şi le mai spânzurăm o dată opinca valahă deasupra parlamentului, aşa cum am mai făcut-o în 1919.
Cum? Iată cum: pentru început, câteva regiuni din România vor obţine autonomia teritorială. E vorba de recunoaşterea oficială a autonomiei teritoriale, pentru că, de fapt, această autonomie există deja, în zona cunoscută sub numele de Har-Cov. Dar, UDMR vizează o regiune mult mai vastă, incluzând, alături de cele două judeţe din secuime, Mureşul, apoi o fâşie din apropierea frontierei, incluzând oraşe precum Satu Mare, Oradea, Arad, şi, poate, şi Timişoara, de asemenea, părţi din Cluj, Sălaj, Braşov, inclusiv reşedinţele judeţelor respective etc., cu totul o regiune de cca. 30-40.000 de km² şi o populaţie de peste 3.000.000 de locuitori, din care maximum 50% maghiari.
Formal, această regiune va continua să rămână în componenţa statului român, dar, în mod real, Bucureştii nu vor putea emite nicio reglementare cu privire la această regiune. Va exista, formal, un parlament local în sarcina căruia vor cădea toate deciziile cu caracter „local”. De asemenea, reprezentanţii acestei regiuni vor avea acces în parlamentul de la Bucureşti, putând influenţa destul de consistent decizia acestuia, lucru imposibil dacă regiunea ar fi incorporată în Ungaria. Se va putea ajunge, astfel, în situaţia în care românii să ajungă să îşi dorescă secesiunea completă a acestei regiuni!
Acest plan a fost eliberat în urmă cu mai multe decenii, dar, de mai bine de douăzeci de ani, el este public şi constituie agenda „ascunsă” a UDMR. De mai bine de două decenii, UDMR a încheiat toate alianţele posibile, a desfăcut toate alianţele posibile, a spus una astăzi, a retractat mâine, a fost când social-democrată, când liberală, când creştin-democrată, când orice, oricum, dar niciodată nu s-a abătut nici măcar o iotă de la acest program. Acesta este, de altfel, şi motivul neobişnuitei vitalităţi a acestei struţo-cămile perfect fluidă din punct de vedere doctrinar şi ideologic.
În 4 ianuarie 2011, UDMR a bifat, în sfârşit, realizarea primei etape a planului său. Obligaţia studierii limbii române a dispărut din lege, o curte constituţională profund aservită politic avân un rol determinant în această întreprindere.
În mod logic, ceea ce urmează e etapa a doua, cea care prevede realizarea autonomiei teritoriale. Acest lucru nu se poate realiza, însă, fără o decizie a Parlamentului României, în care UDMR nu are şi nu va avea niciodată majoritatea!
Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. UDMR a obţinut ceea ce dorea, legea educaţiei segregate, UDMR trebuie să obţină şi ceea ce îşi doreşte, de fapt, cu adevărat: autonomia teritorială, cu ajutorul căreia va controla regiunea autonomă în proporţie de 100%, şi restul României în proporţie de cca. 70%. Oare cine îi poate oferi mai bine acest lucru, PD-L sau preconizata alianţă PNL-PC-PSD?
UDMR nu îşi pune, deocamdată, problema ratării obiectivului autonomiei terioriale. Ce poate fi mai clar decât afirmaţia lui Kelemen Hunor: „Categoric, vom obţine autonomia teritorială ...”?
Băsescu e, repet, într-o situaţie foarte delicată. A nu ceda, acum, pretenţiilor UDMR, echivalează cu prăbuşirea regimului său. György Frunda – când voi avea timp, voi spune, probabil, cine este acest, cu adevărat, acest interesant personaj ... asta în cazul în care nu cunoaşteţi – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia României, şi să fie un factor major de decizie în ceea ce priveşte restul. Dacă Băsescu refuză să satisfacă această cerinţă, regimul lui se prăbuşeşte. Iar dacă regimul său se prăbuşeşte, a posibil ca el personal să-şi piardă averea şi, poate, libertatea sau chiar viaţa. De asemenea, nici pe acoliţii săi nu-i aşteaptă zile prea bune.
Pe de altă parte, dacă cedează, nu e sigur că nu se va întâmpla exact acelaşi lucru. Nu se ştie dacă, pentru a face pe plac electoratului său, la fel de lovit de măsurile aberante de austeritate ale guvernului Boc ca şi toţi ceilalţi români, UDMR nu se va „lepăda” de Băsescu în secunda imediat următoare obţinerii autonomiei teritoriale. De fapt, cunoscând comportamentul UDMR de mai bine de două decenii, putem mai să opinăm că exact asta se va întâmpla.
Băsescu e, în clipa asta, încolţit, înlănţuit, e asemeni unei fiare turbate. El riscă, în prezent, totul.
Iată de ce gestul său nu e, nici pe departe, o glumă. Dacă nu va obţine integrarea în Schengen, Băsescu nu va avea nicio problemă să îşi pună în practică ameninţarea ... şi nu numai atât. Eu cred că ar fi în stare nu doar să „închidă ochii” la tranzitarea ţării de tot felul de infractori, traficanţi de droguri, terorişti, şi aşa mai departe, ci chiar să se implice activ, să le faciliteze această tranzitare şi infiltrarea în spaţiul Schengen.
Evident, un om normal, un om echilibrat psihic, nu ar putea gândi aşa, aşa nu poate gândi decât un terorist. Dar, dacă veţi studia biografia acestui om ajuns, printr-o nefericită întâmplare, preşedintele României, exact asta veţi constata: Băsescu nu a fost niciodată altceva decât un terorist; istoria va consemna acest lucru.
Pe de altă parte, dacă Uniunea Europeană va ceda, şi dacă România va fi acceptată în Schengen în termenul stabilit, prestigiul lui Băsescu va creşte nemăsurat, iar el se va pricepe ca nimeni altul să exploateze această situaţie. Băsescu va deveni, brusc, un erou care va fi demontrat că, atunci când nu îşi acceptă condiţia de „râmă”, un lider al unei ţări mici şi „prăpădite” se poate impune în faţa „granzilor” Europei şi lumii.
Din punctul meu de vedere, este destul de puţin probabil ca acest lucru să se întâmple, dar, atâta timp cât va exista o şansă, Băsescu va căuta să profite de ea. Mai are ceva de făcut?
Iată de ce ţările occidentale urmăresc cu mare anxietate acţiunile lui Băsescu.
Şi, să nu uităm, Franţa şi Germania, ţările care se opun intrării României în Schengen, sunt conduse de popularii lui Băsescu, iar Ungaria deţine preşedinţia Uniunii Europene.
Şi, totuşi, în această complicată ecuaţie, nu doar Băsescu e într-o situaţie de ori-ori. Nici situaţia opoziţiei nu e una de invidiat.
Dacă nu vor să aştepte 2012, Ponta şi Antonescu nu pot răsturna regimul Băsescu – Boc decât printr-o colaborare cu UDMR. Pe de altă parte, a aştepta până în 2012 e mult prea mult pentru foamea unora din opoziţie. Şi e şi riscant, fiindcă nimeni nu ştie, de fapt, ce se va întâmpla în 2012.
De aceea, e de aşteptat perspectiva preluării puterii să întunece atât de mult minţile opoziţiei, încât aceasta să îşi continue demersurile de atragere de partea sa a UDMR, cu orice preţ. Ceea ce, bineînţeles, nu ar trebui să facă.
Într-adevăr, contextul e complicat. Foarte complicat.
Oare mai interesează pe cineva faptul că iar nu ne-am făcut temele, că iar luăm bani cu camătă, că e din ce în ce mai greu, că iarăşi ne prăbuşim economic?
La prima vedere, la aflarea unei astfel de ştiri nu poţi decât să exclami: „a înebunit lupul” şi să râzi cu poftă. Dar, în niciun caz nu îţi poţi imagina că ameninţările respective ar putea fi puse vreodată în practică. Pentru că, altfel, România ar risca foarte mult. România ar risca, practic, să fie dată afară din UE. Cu toate consecinţele politice, economice, sociale care decurg de aici.
Şi, totuşi, cancelariile occidentale au reacţionat cu multă circumspecţie. Şi asta pentru că, în occident, se cunoaşte prea bine situaţia lui Băsescu şi a regimului său, precum şi mentalitatea sa. Pentru Băsescu, în acest moment, nu există decat un obiectiv, şi anume menţinerea la putere cu orice preţ. Fiindcă doar menţinerea la putere îi mai poate garanta, în acest moment, averea şi libertatea personală şi cea a oamenilor săi.
Precedentul Ridzi nu e de natură să liniştească pe nimeni, de fapt, pe lângă Băsescu, Ridzi e precum un şmecher din parcare pe lângă Ben Laden.
România se află, astăzi, într-un moment foarte complicat al existenţei sale. Aproape tot la fel de complicat precum cel din perioada premergătoare ultimatumului sovietic din 1940. România ştie că e în pericol, dar pare incapabilă să reacţioneze. Spiritul civic şi demnitatea naţională sunt două sintagme care nu mai înseamnă nimic, partidele politice urmându-şi cu obstinaţie doar interesele lor mărunte, de grup, aşa-zisa societate civilă fiind redusă la ONG-uri aservite sau la bloggeri fără nicio relevanţă. Şi acum, ca şi atunci, marii bărbaţi politici lipsesc sau sunt reduşi la tăcere, iar scena politică e populată de haită de maimuţe urlătoare care se întrec, din zori şi până-n noapte, în tot felul de talk-show-uri, care mai de care mai caricaturale şi irelevante. În acest timp, oamenii de rând sărăcesc dincolo de orice limită imaginabilă pentru o ţară europeană, în veacul în care ne aflăm, sau îşi iau lumea-n cap, pleacă unde văd cu ochii, înebunesc, se lasă pradă viciilor sau disperării, fiecare după cum îi e norocul.
Nu putem înţelege contextul actual fără a face referire la noua lege a învăţământului. Şi nu mă voi referi la aşa-zisa depolitizare a învăţământului (o prostie), nici la decapitarea „mafiei universitare” şi la eradicarea nepotismului (o tâmpenie), nici la „benefica” implicare a comunităţilor locale şi a părinţilor în viaţa şcolii (o făţărnicie), nici la preconizata creştere a calităţii educaţiei (s-o văd şi pe asta), nu, la nimic din toate astea. Mă voi referi la faptul că, pentru prima oară în decursul existenţei sale ca stat suveran, o lege a educaţiei naţionale elimină obligaţia studierii şi cunoaşterii limbii române. Practic, prin efectul acestei legi, oricine poate parcurge întregul traseu educaţional românesc, de la grădiniţă până la doctorat sau post-doctorat, fără a cunoaşte o iată în limba română! Asta-i „pohta ce-au pohtit-o” udemeriştii, şi PD-L-ul lui Traian Băsescu le-a făcut pe plac. Mai mult decât atât, păduchele cu 11 clase româneşti, care răspunde laa numele de Funeriu şi îndeplineşte funcţia de sinistru al educaţiei are tupeul să afirme că, prin noua lege, niciun minoritar nu va primi mai mult decât primesc majoritarii. În alte cuvinte, studierea limbii române e doar o opţiune, nicidecum o obligaţie, inclusiv pentru elevii români. Frumos, n-am ce zice!
La prima vedere, această lege generează, pentru elevii care provin din rândul minorităţilor naţionale, o serie de „oportunităţi” de care ei, de fapt, nu au nevoie. Fiindcă, a nu cunoaşte limba ţării în care trăieşti nu e, nicidecum, o oportunitate, ci un handicap.
Lucrurile se schimbă, însă, foarte mult dacă le privim din alt unghi. Poate că aceşti elevi aparţinând minorităţilor naţionale – de fapt, termenul acesta, de „minorităţi naţionale” e total nepotrivit în acest context; acum nu vorbim de germani, sârbi, ţigani, evrei sau alte „minorităţi”, vorbim strict de maghiari şi de UDMR – spuneam, deci, că, poate, aceşti elevi aparţinând minorităţii maghiare se pregătesc nu pentru a trăi şi a lucra în România, ci într-o altă ţară, de exemplu Ungaria. Într-adevăr, pentru a trăi şi lucra în Ungaria, cunoaşterea sau nu a limbii române e absolut nerelevantă.
Dar, dacă e aşa, de ce nu pleacă, pur şi simplu, familiile acestor elevi, în Ungaria? Mai ales că, în actualele condiţii, pot dobândi oricând cetăţenia maghiară, dacă nu au dobândit-o deja. Foarte simplu: pentru că ei aşteaptă să vină Ungaria AICI.
Dar, cum să vină Ungaria aici? Că îi mâncăm cu fulgi, cu pene, cu tot, şi le mai spânzurăm o dată opinca valahă deasupra parlamentului, aşa cum am mai făcut-o în 1919.
Cum? Iată cum: pentru început, câteva regiuni din România vor obţine autonomia teritorială. E vorba de recunoaşterea oficială a autonomiei teritoriale, pentru că, de fapt, această autonomie există deja, în zona cunoscută sub numele de Har-Cov. Dar, UDMR vizează o regiune mult mai vastă, incluzând, alături de cele două judeţe din secuime, Mureşul, apoi o fâşie din apropierea frontierei, incluzând oraşe precum Satu Mare, Oradea, Arad, şi, poate, şi Timişoara, de asemenea, părţi din Cluj, Sălaj, Braşov, inclusiv reşedinţele judeţelor respective etc., cu totul o regiune de cca. 30-40.000 de km² şi o populaţie de peste 3.000.000 de locuitori, din care maximum 50% maghiari.
Formal, această regiune va continua să rămână în componenţa statului român, dar, în mod real, Bucureştii nu vor putea emite nicio reglementare cu privire la această regiune. Va exista, formal, un parlament local în sarcina căruia vor cădea toate deciziile cu caracter „local”. De asemenea, reprezentanţii acestei regiuni vor avea acces în parlamentul de la Bucureşti, putând influenţa destul de consistent decizia acestuia, lucru imposibil dacă regiunea ar fi incorporată în Ungaria. Se va putea ajunge, astfel, în situaţia în care românii să ajungă să îşi dorescă secesiunea completă a acestei regiuni!
Acest plan a fost eliberat în urmă cu mai multe decenii, dar, de mai bine de douăzeci de ani, el este public şi constituie agenda „ascunsă” a UDMR. De mai bine de două decenii, UDMR a încheiat toate alianţele posibile, a desfăcut toate alianţele posibile, a spus una astăzi, a retractat mâine, a fost când social-democrată, când liberală, când creştin-democrată, când orice, oricum, dar niciodată nu s-a abătut nici măcar o iotă de la acest program. Acesta este, de altfel, şi motivul neobişnuitei vitalităţi a acestei struţo-cămile perfect fluidă din punct de vedere doctrinar şi ideologic.
În 4 ianuarie 2011, UDMR a bifat, în sfârşit, realizarea primei etape a planului său. Obligaţia studierii limbii române a dispărut din lege, o curte constituţională profund aservită politic avân un rol determinant în această întreprindere.
În mod logic, ceea ce urmează e etapa a doua, cea care prevede realizarea autonomiei teritoriale. Acest lucru nu se poate realiza, însă, fără o decizie a Parlamentului României, în care UDMR nu are şi nu va avea niciodată majoritatea!
Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. UDMR a obţinut ceea ce dorea, legea educaţiei segregate, UDMR trebuie să obţină şi ceea ce îşi doreşte, de fapt, cu adevărat: autonomia teritorială, cu ajutorul căreia va controla regiunea autonomă în proporţie de 100%, şi restul României în proporţie de cca. 70%. Oare cine îi poate oferi mai bine acest lucru, PD-L sau preconizata alianţă PNL-PC-PSD?
UDMR nu îşi pune, deocamdată, problema ratării obiectivului autonomiei terioriale. Ce poate fi mai clar decât afirmaţia lui Kelemen Hunor: „Categoric, vom obţine autonomia teritorială ...”?
Băsescu e, repet, într-o situaţie foarte delicată. A nu ceda, acum, pretenţiilor UDMR, echivalează cu prăbuşirea regimului său. György Frunda – când voi avea timp, voi spune, probabil, cine este acest, cu adevărat, acest interesant personaj ... asta în cazul în care nu cunoaşteţi – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia României, şi să fie un factor major de decizie în ceea ce priveşte restul. Dacă Băsescu refuză să satisfacă această cerinţă, regimul lui se prăbuşeşte. Iar dacă regimul său se prăbuşeşte, a posibil ca el personal să-şi piardă averea şi, poate, libertatea sau chiar viaţa. De asemenea, nici pe acoliţii săi nu-i aşteaptă zile prea bune.
Pe de altă parte, dacă cedează, nu e sigur că nu se va întâmpla exact acelaşi lucru. Nu se ştie dacă, pentru a face pe plac electoratului său, la fel de lovit de măsurile aberante de austeritate ale guvernului Boc ca şi toţi ceilalţi români, UDMR nu se va „lepăda” de Băsescu în secunda imediat următoare obţinerii autonomiei teritoriale. De fapt, cunoscând comportamentul UDMR de mai bine de două decenii, putem mai să opinăm că exact asta se va întâmpla.
Băsescu e, în clipa asta, încolţit, înlănţuit, e asemeni unei fiare turbate. El riscă, în prezent, totul.
Iată de ce gestul său nu e, nici pe departe, o glumă. Dacă nu va obţine integrarea în Schengen, Băsescu nu va avea nicio problemă să îşi pună în practică ameninţarea ... şi nu numai atât. Eu cred că ar fi în stare nu doar să „închidă ochii” la tranzitarea ţării de tot felul de infractori, traficanţi de droguri, terorişti, şi aşa mai departe, ci chiar să se implice activ, să le faciliteze această tranzitare şi infiltrarea în spaţiul Schengen.
Evident, un om normal, un om echilibrat psihic, nu ar putea gândi aşa, aşa nu poate gândi decât un terorist. Dar, dacă veţi studia biografia acestui om ajuns, printr-o nefericită întâmplare, preşedintele României, exact asta veţi constata: Băsescu nu a fost niciodată altceva decât un terorist; istoria va consemna acest lucru.
Pe de altă parte, dacă Uniunea Europeană va ceda, şi dacă România va fi acceptată în Schengen în termenul stabilit, prestigiul lui Băsescu va creşte nemăsurat, iar el se va pricepe ca nimeni altul să exploateze această situaţie. Băsescu va deveni, brusc, un erou care va fi demontrat că, atunci când nu îşi acceptă condiţia de „râmă”, un lider al unei ţări mici şi „prăpădite” se poate impune în faţa „granzilor” Europei şi lumii.
Din punctul meu de vedere, este destul de puţin probabil ca acest lucru să se întâmple, dar, atâta timp cât va exista o şansă, Băsescu va căuta să profite de ea. Mai are ceva de făcut?
Iată de ce ţările occidentale urmăresc cu mare anxietate acţiunile lui Băsescu.
Şi, să nu uităm, Franţa şi Germania, ţările care se opun intrării României în Schengen, sunt conduse de popularii lui Băsescu, iar Ungaria deţine preşedinţia Uniunii Europene.
*
Şi, totuşi, în această complicată ecuaţie, nu doar Băsescu e într-o situaţie de ori-ori. Nici situaţia opoziţiei nu e una de invidiat.
Dacă nu vor să aştepte 2012, Ponta şi Antonescu nu pot răsturna regimul Băsescu – Boc decât printr-o colaborare cu UDMR. Pe de altă parte, a aştepta până în 2012 e mult prea mult pentru foamea unora din opoziţie. Şi e şi riscant, fiindcă nimeni nu ştie, de fapt, ce se va întâmpla în 2012.
De aceea, e de aşteptat perspectiva preluării puterii să întunece atât de mult minţile opoziţiei, încât aceasta să îşi continue demersurile de atragere de partea sa a UDMR, cu orice preţ. Ceea ce, bineînţeles, nu ar trebui să facă.
Într-adevăr, contextul e complicat. Foarte complicat.
Oare mai interesează pe cineva faptul că iar nu ne-am făcut temele, că iar luăm bani cu camătă, că e din ce în ce mai greu, că iarăşi ne prăbuşim economic?
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
Opoziţia unită – o mare bâjbâială
Crin Antonescu şi PNL doresc înlăturarea de la putere a preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc.
Din 1001 de motive – asta ca să nu spunem 22 de milioane – dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă.
Şi Victor Ponta şi PSD doresc acelaşi lucru.
Şi dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă, din aceleaşi 1001 (sau 22 de milioane) de motive.
Daniel Constantin şi al său PC nu doresc, desigur, altceva. Şi, evident, şi dorinţa lor este la fel de benefică şi legitimă.
Dar, e o mică problemă. Pentru a reuşi să facă acest lucru, cele trei partide au nevoie de o majoritate parlamentară. Şi, deocamdată, nu o au.
Să ne-nţelegem bine: niciunul din cele trei partide nu are majoritate parlamentară, şi nici toate trei la un loc. Acest lucru este esenţial. Acest lucru înseamnă că nu se poate face o majoritate parlamentară fără a racola parlamentari de la partidele şi grupurile aflate la putere. E vorba de PD-L, de UDMR, de UNPR, de grupul minorităţilor naţionale. E vorba, deci, de parlamentari care au votat pentru reducerea salariilor, pentru reducerea pensiilor, pentru mărirea TVA, pentru legea educaţiei segregate, pentru legea pensiilor şi pentru cea a salarizării unice, şi aşa mai departe. Pentru ca să existe, noua majoritate trebuie să includă, în rândurile ei, asemenea oameni. Este posibil aşa ceva? Şi, dacă da, este de dorit?
Eu cred că nu e posibil. Iar, dacă e posibil, oricum nu e de dorit. Eu cred că alegerile sunt singura cale prin care se poate realiza schimbarea puterii în România.
Numai că ... numai că e o mică problemă. Alegerile parlamentare sunt atunci când sunt, adică peste aproape doi ani, iar problema „arde”. Nu putem aştepta doi ani.
Hm ... cine suntem „noi”, cei care nu mai putem? Suntem, oare, noi, cei 22 de milioane de cetăţeni – sau câţi vom mai fi fiind – sau suntem cei câteva sute, mii, zeci de mii de persoane cu interese nemijlocite în acest sens – formulare elegantă pentru clientela celor trei partide, despre care domnul Antonescu spune că, în cazul PNL, nu ar prea exista?
Pentru aceasta trebuie să ne reamintim ceea ce s-a întamplat în 2010.
Anunţate cu surle şi trâmbiţe, marile mitinguri de protest ale sindicatelor au reuşit, cu chiu - cu vai, să mobilizeze câteva zeci de mii de sindicalişti şi gură-cască. Au venit, au strigat, au jucat pinguinul şi apoi au plecat liniştiţi acasă. Asta e realitatea tristă a marilor mitinguri sindicale din 2010. Iar greva generală, bineînţeles, nu a mai avut loc, fiecare preferând să chiulească atat cât a putut, dar pe cont propriu.
De ce nu a existat o mobilizare mai amplă? Un milion de manifestanţi în Bucureşti şi câte o sută de mii în fiecare reşedinţă de judeţ, plus o grevă generală de o săptămână, ar fi măturat şi un regim de ocupaţie, nu doar un guvern nevolnic cum este cel al lui Boc. Dar nu, acest lucru nu s-a întâmplat. Oare de ce?
Această întrebare nu pare a tulbura minţile celor doi lideri importanţi ai opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta. Sau, mă înşel?
După cum, nici întrebarea sâcâitoare: ce s-a întâmplat, oare, cu parlamentarii aleşi în 2008? Cum a fost posibilă marea migraţie de după prezidenţialele din 2009, comparabilă, probabil, prin efecte şi amplitudine, doar cu marile migraţii ale hunilor şi vandalilor?
Cel puţin ultima întrebare este, din punctul meu de vedere, esenţială. Adică, votezi cu X, pentru că are o atitudine anti-PD-L şi anti-Traian Băsescu foarte tranşantă, şi reprezintă un partid care are, de asemenea, o astfel de atitudine, şi, ulterior, te trezeşti că, de fapt, ai votat PD-L şi Traian Băsescu, pentru că domnul ăla deputat sau senator care a fost ales cu voturile tale a trecut, binişor, în barca portocalie, cu tot cu voturi. Şi-atunci, cine e vinovat? Păi, cine să fie, în primul rând cel care conducea, în acel moment, partidul. PSD şi-a schimbat liderul, PNL nu.
Dacă astăzi, România este condusă aşa cum este condusă, şi de către cine este condusă, apoi sunt mulţi vinovaţi. Mircea Geoană e unul dintre ei, dar şi Crin Antonescu are o parte de vină. Pentru că, de exemplu, unul ca Berca nu s-a pus singur pe listă. Berca s-a aflat acolo cu ştirea si acordul lui Antonescu. Iar faptul că Berca a „sărit pârleazul” e imputabil, într-o oarecare măsură, şi lui Crin.
Bine, ce-a fost a fost, dar ce garanţii oferă, astăzi, Crin Antonescu şi Victor Ponta că acest lucru nu se va repeta şi în 2012?
Din păcate, niciuna, pentru că, de fapt, sistemul de promovare în cele două partide este unul clientelar. Niciodată, în oricare din cele două partide, nu s-a făcut o analiză obiectivă a persoanei care ar urma să candideze. Şi, din acest punct de vedere, PD-L, PSD şi PNL sunt totuna. Cu anumite nuanţe, fireşte, dar nu nuanţele sunt importante.
Aici este şi cheia lipsei de susţinere populară. Oamenii ştiu, simt, că între PD-L, PSD şi PNL deosebirile sunt de nuanţă. Că unii fură cu nemiluita, iar alţii nu prea mai au cum să fure, iar alţii n-au prea apucat s-o facă, sau au făcut-o mai cu „decenţă”. Neesenţial.
Crin Antonescu şi PNL trebuie să înţeleagă un lucru: actualul PNL este, într-o măsură destul de mare, moştenirea lui Tăriceanu şi a oamenilor săi, actualul PNL beneficiază, în percepţia populară, de rezultatele pozitive ale guvernării lui Tăriceanu, mult mai mult decât de prestaţia actuală a lui Crin Antonescu.
Unde e acum Tăriceanu? Undeva, în PNL, destul de departe de Crin. Şi tace. De ce? Fiindcă, pe de o parte, Crin nu l-a dorit alături, şi nici Tăriceanu nu a dorit să fie prea aproape de Crin. Şi ce face acum Tăriceanu? Tace. De ce tace? Pentru că nu are nimic de spus? Nu, nu cred. Tace pentru a-l menaja pe Crin, pentru a-i lăsa „loc de manevră”. Şi mai tace, probabil, şi pentru că nu tot ceea ce ar avea de spus ar fi pe placul lui Crin.
Asta nu e bine. Nu e bine deloc. Rolul lui Tăriceanu în partid nu e acela de a tăcea, de a fi invizibil. Tăriceanu trebuie să facă echipă cu Crin. Crin trebuie să facă echipă cu Tăriceanu. Dar, pentru asta, cineva trebuie să facă primul pas, cineva trebuie să-şi asume un „compromis”.
Halal compromis! Adică să stai alături de Voiculescu e ok – nu, pe bune, nici nu e aşa rău, dar nu foloseşte la nimic, după cum se va vedea – da’ alături de Tăriceanu nu mai e ok. Eu asta nu pot să înţeleg: să ai aşa ceva în bătătură, şi să te uiţi peste gard, la vecin. Da, asta e. Avem prune pe toate drumurile, da’ noi le aducem din Chile şi Argentina, avem sau am putea avea tot ce ne trebuie, dar preferăm să aducem te-miri-ce de cine-ştie-unde, pe bani frumoşi şi bun-de-nimic. Cum rămâne, oare, cu sloganul liberal: „Prin noi înşine”?
E un post cam lung, trebuie să închei. Concluzionez: nu sunt de acord cu alianţa cu PC, si nici cu alianţa mai largă, cu PSD. Nu cred că aceasta va aduce ceva bun pentru PNL, pentru opoziţie, pentru ţară, în general. Aici am expus o parte din argumente. Mai sunt şi altele, poate voi reveni. Dar, un lucru vreau, totuşi, să precizez.
Am auzit, chiar din gura preşedintelui PNL, Crin Antonescu, o apreciere potrivit căreia, cei care au simpatizat cu PNL, cu preşedintele acestuia, dar acum îşi manifestă deschis, hotărât, dezaprobarea faţă de alianţa cu PC, şi faţă de cea preconizată, cu PSD, ar fi puţintel cam „băsişti”, cam pedelişti, mă rog, cam nu chiar 100% ok.
Nu, eu – vorbesc despre mine, dar cred că sunt mulţi care gândesc cam la fel – nu am cum să mă „răsucesc” spre PD-L şi Traian Băsescu, pur şi simplu nu am cum. Am pus deja „diagnosticul” în această privinţă şi nu mă pot „suci”. Nu pot, sub nicio formă, şi în nicio împrejurare, să acord încredere portocaliilor. Pentru că, la mine, încrederea nu e ceva ce pot să acord astăzi, maine nu, dar poimâine da. Dacă îmi pierd încrederea în cineva sau în ceva, mi-o pierd definitiv. Şi, eu nu am niciun fel de încredere în Traian Băsescu şi PD-L. Iar dacă nu am acum, nu voi avea niciodată, indiferent de câte prostii – în opinia mea – va face Crin Antonescu. Punct.
Din 1001 de motive – asta ca să nu spunem 22 de milioane – dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă.
Şi Victor Ponta şi PSD doresc acelaşi lucru.
Şi dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă, din aceleaşi 1001 (sau 22 de milioane) de motive.
Daniel Constantin şi al său PC nu doresc, desigur, altceva. Şi, evident, şi dorinţa lor este la fel de benefică şi legitimă.
Dar, e o mică problemă. Pentru a reuşi să facă acest lucru, cele trei partide au nevoie de o majoritate parlamentară. Şi, deocamdată, nu o au.
Să ne-nţelegem bine: niciunul din cele trei partide nu are majoritate parlamentară, şi nici toate trei la un loc. Acest lucru este esenţial. Acest lucru înseamnă că nu se poate face o majoritate parlamentară fără a racola parlamentari de la partidele şi grupurile aflate la putere. E vorba de PD-L, de UDMR, de UNPR, de grupul minorităţilor naţionale. E vorba, deci, de parlamentari care au votat pentru reducerea salariilor, pentru reducerea pensiilor, pentru mărirea TVA, pentru legea educaţiei segregate, pentru legea pensiilor şi pentru cea a salarizării unice, şi aşa mai departe. Pentru ca să existe, noua majoritate trebuie să includă, în rândurile ei, asemenea oameni. Este posibil aşa ceva? Şi, dacă da, este de dorit?
Eu cred că nu e posibil. Iar, dacă e posibil, oricum nu e de dorit. Eu cred că alegerile sunt singura cale prin care se poate realiza schimbarea puterii în România.
Numai că ... numai că e o mică problemă. Alegerile parlamentare sunt atunci când sunt, adică peste aproape doi ani, iar problema „arde”. Nu putem aştepta doi ani.
Hm ... cine suntem „noi”, cei care nu mai putem? Suntem, oare, noi, cei 22 de milioane de cetăţeni – sau câţi vom mai fi fiind – sau suntem cei câteva sute, mii, zeci de mii de persoane cu interese nemijlocite în acest sens – formulare elegantă pentru clientela celor trei partide, despre care domnul Antonescu spune că, în cazul PNL, nu ar prea exista?
Pentru aceasta trebuie să ne reamintim ceea ce s-a întamplat în 2010.
Anunţate cu surle şi trâmbiţe, marile mitinguri de protest ale sindicatelor au reuşit, cu chiu - cu vai, să mobilizeze câteva zeci de mii de sindicalişti şi gură-cască. Au venit, au strigat, au jucat pinguinul şi apoi au plecat liniştiţi acasă. Asta e realitatea tristă a marilor mitinguri sindicale din 2010. Iar greva generală, bineînţeles, nu a mai avut loc, fiecare preferând să chiulească atat cât a putut, dar pe cont propriu.
De ce nu a existat o mobilizare mai amplă? Un milion de manifestanţi în Bucureşti şi câte o sută de mii în fiecare reşedinţă de judeţ, plus o grevă generală de o săptămână, ar fi măturat şi un regim de ocupaţie, nu doar un guvern nevolnic cum este cel al lui Boc. Dar nu, acest lucru nu s-a întâmplat. Oare de ce?
Această întrebare nu pare a tulbura minţile celor doi lideri importanţi ai opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta. Sau, mă înşel?
După cum, nici întrebarea sâcâitoare: ce s-a întâmplat, oare, cu parlamentarii aleşi în 2008? Cum a fost posibilă marea migraţie de după prezidenţialele din 2009, comparabilă, probabil, prin efecte şi amplitudine, doar cu marile migraţii ale hunilor şi vandalilor?
Cel puţin ultima întrebare este, din punctul meu de vedere, esenţială. Adică, votezi cu X, pentru că are o atitudine anti-PD-L şi anti-Traian Băsescu foarte tranşantă, şi reprezintă un partid care are, de asemenea, o astfel de atitudine, şi, ulterior, te trezeşti că, de fapt, ai votat PD-L şi Traian Băsescu, pentru că domnul ăla deputat sau senator care a fost ales cu voturile tale a trecut, binişor, în barca portocalie, cu tot cu voturi. Şi-atunci, cine e vinovat? Păi, cine să fie, în primul rând cel care conducea, în acel moment, partidul. PSD şi-a schimbat liderul, PNL nu.
Dacă astăzi, România este condusă aşa cum este condusă, şi de către cine este condusă, apoi sunt mulţi vinovaţi. Mircea Geoană e unul dintre ei, dar şi Crin Antonescu are o parte de vină. Pentru că, de exemplu, unul ca Berca nu s-a pus singur pe listă. Berca s-a aflat acolo cu ştirea si acordul lui Antonescu. Iar faptul că Berca a „sărit pârleazul” e imputabil, într-o oarecare măsură, şi lui Crin.
Bine, ce-a fost a fost, dar ce garanţii oferă, astăzi, Crin Antonescu şi Victor Ponta că acest lucru nu se va repeta şi în 2012?
Din păcate, niciuna, pentru că, de fapt, sistemul de promovare în cele două partide este unul clientelar. Niciodată, în oricare din cele două partide, nu s-a făcut o analiză obiectivă a persoanei care ar urma să candideze. Şi, din acest punct de vedere, PD-L, PSD şi PNL sunt totuna. Cu anumite nuanţe, fireşte, dar nu nuanţele sunt importante.
Aici este şi cheia lipsei de susţinere populară. Oamenii ştiu, simt, că între PD-L, PSD şi PNL deosebirile sunt de nuanţă. Că unii fură cu nemiluita, iar alţii nu prea mai au cum să fure, iar alţii n-au prea apucat s-o facă, sau au făcut-o mai cu „decenţă”. Neesenţial.
Crin Antonescu şi PNL trebuie să înţeleagă un lucru: actualul PNL este, într-o măsură destul de mare, moştenirea lui Tăriceanu şi a oamenilor săi, actualul PNL beneficiază, în percepţia populară, de rezultatele pozitive ale guvernării lui Tăriceanu, mult mai mult decât de prestaţia actuală a lui Crin Antonescu.
Unde e acum Tăriceanu? Undeva, în PNL, destul de departe de Crin. Şi tace. De ce? Fiindcă, pe de o parte, Crin nu l-a dorit alături, şi nici Tăriceanu nu a dorit să fie prea aproape de Crin. Şi ce face acum Tăriceanu? Tace. De ce tace? Pentru că nu are nimic de spus? Nu, nu cred. Tace pentru a-l menaja pe Crin, pentru a-i lăsa „loc de manevră”. Şi mai tace, probabil, şi pentru că nu tot ceea ce ar avea de spus ar fi pe placul lui Crin.
Asta nu e bine. Nu e bine deloc. Rolul lui Tăriceanu în partid nu e acela de a tăcea, de a fi invizibil. Tăriceanu trebuie să facă echipă cu Crin. Crin trebuie să facă echipă cu Tăriceanu. Dar, pentru asta, cineva trebuie să facă primul pas, cineva trebuie să-şi asume un „compromis”.
Halal compromis! Adică să stai alături de Voiculescu e ok – nu, pe bune, nici nu e aşa rău, dar nu foloseşte la nimic, după cum se va vedea – da’ alături de Tăriceanu nu mai e ok. Eu asta nu pot să înţeleg: să ai aşa ceva în bătătură, şi să te uiţi peste gard, la vecin. Da, asta e. Avem prune pe toate drumurile, da’ noi le aducem din Chile şi Argentina, avem sau am putea avea tot ce ne trebuie, dar preferăm să aducem te-miri-ce de cine-ştie-unde, pe bani frumoşi şi bun-de-nimic. Cum rămâne, oare, cu sloganul liberal: „Prin noi înşine”?
E un post cam lung, trebuie să închei. Concluzionez: nu sunt de acord cu alianţa cu PC, si nici cu alianţa mai largă, cu PSD. Nu cred că aceasta va aduce ceva bun pentru PNL, pentru opoziţie, pentru ţară, în general. Aici am expus o parte din argumente. Mai sunt şi altele, poate voi reveni. Dar, un lucru vreau, totuşi, să precizez.
Am auzit, chiar din gura preşedintelui PNL, Crin Antonescu, o apreciere potrivit căreia, cei care au simpatizat cu PNL, cu preşedintele acestuia, dar acum îşi manifestă deschis, hotărât, dezaprobarea faţă de alianţa cu PC, şi faţă de cea preconizată, cu PSD, ar fi puţintel cam „băsişti”, cam pedelişti, mă rog, cam nu chiar 100% ok.
Nu, eu – vorbesc despre mine, dar cred că sunt mulţi care gândesc cam la fel – nu am cum să mă „răsucesc” spre PD-L şi Traian Băsescu, pur şi simplu nu am cum. Am pus deja „diagnosticul” în această privinţă şi nu mă pot „suci”. Nu pot, sub nicio formă, şi în nicio împrejurare, să acord încredere portocaliilor. Pentru că, la mine, încrederea nu e ceva ce pot să acord astăzi, maine nu, dar poimâine da. Dacă îmi pierd încrederea în cineva sau în ceva, mi-o pierd definitiv. Şi, eu nu am niciun fel de încredere în Traian Băsescu şi PD-L. Iar dacă nu am acum, nu voi avea niciodată, indiferent de câte prostii – în opinia mea – va face Crin Antonescu. Punct.
Se putea şi mai rău ...
Legea educaţiei, art. 97:
Aşadar, într-o localitate unde există, în medie, pentru fiecare an de studiu, circa 40-50 de elevi români şi 6-8 maghiari (sau rromi, sau ce-or fi), se vor face două clase - că altfel nu mai „puşcă” numărul mediu de elevi / clasă – una cu elevii români, şi una cu minoritarii. Pentru că – nu-i aşa? – au dreptul să studieze în limba lor maternă. Faptul că o clasă are 6-8 elevi şi alta 40 nu reprezintă nicio problemă. Ei, la un astfel de număr de elevi, e un singur director, care, iată, dacă nu ştie, trebuie să se apuce să înveţe limba respectivă.
E bine. E bine ... că se putea şi mai rău. E bine că directorii de şcoli sunt, aproape fără excepţie, pedelişti, iar pedeliştii au, după cum, aproape sigur aţi constatat, o aplecare naturală pentru limbi. Pentru tot felul de limbi.
Aşa că nu-i o problemă.
Bine că n-a fost vorba de drept constituţional. Că la asta nu prea se pricep pedeliştii. Ca să nu mai vorbim de alte lucruri ... De verticalitate, onoare, curaj, conştiinţă civică, bun-simţ ... atunci, chiar că ar fi rămas şcolile fără directori.
... În cazul unităţilor de învăţământ cu secţii de predare în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori are obligaţia cunoaşterii limbii respective. În aceste cazuri, numirea directorului se face cu consultarea organizaţiei care reprezintă minoritatea respectivă în Parlamentul României, sau, dacă minoritatea nu are reprezentare parlamentară, cu consultarea grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.
Aşadar, într-o localitate unde există, în medie, pentru fiecare an de studiu, circa 40-50 de elevi români şi 6-8 maghiari (sau rromi, sau ce-or fi), se vor face două clase - că altfel nu mai „puşcă” numărul mediu de elevi / clasă – una cu elevii români, şi una cu minoritarii. Pentru că – nu-i aşa? – au dreptul să studieze în limba lor maternă. Faptul că o clasă are 6-8 elevi şi alta 40 nu reprezintă nicio problemă. Ei, la un astfel de număr de elevi, e un singur director, care, iată, dacă nu ştie, trebuie să se apuce să înveţe limba respectivă.
E bine. E bine ... că se putea şi mai rău. E bine că directorii de şcoli sunt, aproape fără excepţie, pedelişti, iar pedeliştii au, după cum, aproape sigur aţi constatat, o aplecare naturală pentru limbi. Pentru tot felul de limbi.
Aşa că nu-i o problemă.
Bine că n-a fost vorba de drept constituţional. Că la asta nu prea se pricep pedeliştii. Ca să nu mai vorbim de alte lucruri ... De verticalitate, onoare, curaj, conştiinţă civică, bun-simţ ... atunci, chiar că ar fi rămas şcolile fără directori.
Băsescu şi maghiarii
Aşadar, în virtutea rezultatelor referendumului din 2009, preşedintele e hotărât să modifice Constituţia şi să elaboreze o nouă lege electorală. Parlamentul urmează să devină unicameral, cu maximum 300 de membri, votul uninominal pur, şi aşa mai departe. Deşi până la alegeri mai e, teoretic, destul timp, preşedintele se arată, mai nou, foarte preocupat de această problemă. De fapt, ce treabă are domnia-sa? Criza s-a terminat, FMI-ul ne dă banii si ok-ul pentru încă vreo 3,7 miliarde, bani de investiţii sunt căcălău, mai rămâne şi de-o poşetă; cu bani pentru pensii, salarii e mai nasol, da’ poate nu-i necesar ... Aşa că musai să se ocupe şi de asta.
Acu, gurile rele zic că n-ar fi chiar aşa. Că n-ar fi o chiar aşa de mare dorinţă de a respecta voinţa boborului, cât aceea de a mai umple timpul cu ceva, cu un scandal, să nu se plictisească prostimea ... Şi de a face ceva, pentru că, în condiţiile actuale, PD-L mai intră la pulivară-n parlament. Doar de n-o mai face Antonescu vreo vrajă ....
Şi tot gurile rele spun ce UDMR are o opinie foarte fermă cu privire la acest mecanism electoral. Concret, au zis cam aşa:
Acu, gurile rele zic că n-ar fi chiar aşa. Că n-ar fi o chiar aşa de mare dorinţă de a respecta voinţa boborului, cât aceea de a mai umple timpul cu ceva, cu un scandal, să nu se plictisească prostimea ... Şi de a face ceva, pentru că, în condiţiile actuale, PD-L mai intră la pulivară-n parlament. Doar de n-o mai face Antonescu vreo vrajă ....
Şi tot gurile rele spun ce UDMR are o opinie foarte fermă cu privire la acest mecanism electoral. Concret, au zis cam aşa:
Dom’le, că-i uninominal, că-i pe listă, ne doare la banană, că şi de-a fost pe listă, şi de-a foat uninominal, de guvernare nu ne-a putut dezlipi nimeni. Iar parlamentul, dacă-i cu o cameră, dacă e cu două, pentru noi e totuna, masa să fie întinsă şi chiolhanu’ baban. Da’ nu-i treaba oablă cu buletinele de vot. Trebuie să modificăm buletinele de vot, că sunt foarte-foarte urâte ... de fapt, cu buletine ca astea de-acum noi nici nu mai votăm ... că nu le mai suportăm.
Ei, drăcia dracu’ – zise Băselu’ – da’ cum le-aţi vrea, voi ungurii, ca să votaţi toţi şi să votați cum trebuie?
Ei, cum? Uite-aşa. Cu-aşa buletine mergem şi mâine la vot!
Istoria zilei (25)
Oficial, e mort. E mort încă din 1977.
Acela a fost omul.
Omul a murit. Regele, însă, trăieşte. Azi a împlinit 76 de ani.
Biografia sa? Ce importanţă are? Omul a murit, regele trăieşte. Ascultaţi-i cântecele.
Acela a fost omul.
Omul a murit. Regele, însă, trăieşte. Azi a împlinit 76 de ani.
Biografia sa? Ce importanţă are? Omul a murit, regele trăieşte. Ascultaţi-i cântecele.
joi, 6 ianuarie 2011
Acţiunea autobuzul?!
Ce este mai puternic decât o idee căreia tocmai i-a sosit vremea? Nimic, ne asigură Victor Hugo, şi îi dau dreptate. Dar, ce se întâmplă acolo unde nu există nicio idee? Simplu: câştigă cel care are cei mai mulţi soldaţi. Şi, pentru că, în această eră de cinism, soldatul e, de cele mai multe ori, un mercenar, atunci când nicio idee nu ne tulbură existenţa, câştigă cel care are mai mulţi mercenari.
Dar acesta este Băsescu şi al său PD, devenit ulterior, prin efracţie, PD-L! Nici PD, şi nici PD-L nu au câştigat vreodată alegerile, dar, în ciuda acestui fapt, au ajuns să conducă România prin tocmirea unor mercenari. Au năimit pe unul şi pe altul, au cumpărat voturi şi conştiinţe, au încropit o majoritate, o strânsură de majoritate cu care conduc ţara. Cum a fost posibil aşa ceva, cum este posibil aşa ceva? Este, fiindcă acestei strânsuri nu i se opune nimeni, şi când spun „nimeni” mă refer la o idee, la un program, la o doctrină. Doar alte găşti, alte strânsuri, alţi oameni lipsiţi nu doar de idei, ci şi de orice urmă de moralitate, gata oricând să trădeze, să treacă oricui îi oferă ceva. Astea sunt, din păcate, armatele cu care se confruntă, de o bună bucată de timp, Băsescu & comp. Nici nu-i de mirare că reuşesc să câştige de fiecare dată! Fiindcă nu s-au confruntat, încă, cu vreo idee a cărei vreme să fi sosit!
Ce face, în aceste condiţii, opoziţia? Ei, face si ea ceva, iată: Alianţa de Centru-Dreapta! Dacă nu ar fi trist, ar fi comic!
Eu cred că, de regulă, autobuzele circulă după un anumit program. Un program cât se poate de clar, cu principii solide, cu obiective clare, resurse, termene de realizare, evaluare, responsabilităţi etc. Un program cât se poate de convingător. Un program a cărui vreme să fi venit.
Da’, cine ştie ... e posibil să fie şi altfel. Eu unul ştiu că nu mai vreau mercenari! Dumneavoastră?
Dar acesta este Băsescu şi al său PD, devenit ulterior, prin efracţie, PD-L! Nici PD, şi nici PD-L nu au câştigat vreodată alegerile, dar, în ciuda acestui fapt, au ajuns să conducă România prin tocmirea unor mercenari. Au năimit pe unul şi pe altul, au cumpărat voturi şi conştiinţe, au încropit o majoritate, o strânsură de majoritate cu care conduc ţara. Cum a fost posibil aşa ceva, cum este posibil aşa ceva? Este, fiindcă acestei strânsuri nu i se opune nimeni, şi când spun „nimeni” mă refer la o idee, la un program, la o doctrină. Doar alte găşti, alte strânsuri, alţi oameni lipsiţi nu doar de idei, ci şi de orice urmă de moralitate, gata oricând să trădeze, să treacă oricui îi oferă ceva. Astea sunt, din păcate, armatele cu care se confruntă, de o bună bucată de timp, Băsescu & comp. Nici nu-i de mirare că reuşesc să câştige de fiecare dată! Fiindcă nu s-au confruntat, încă, cu vreo idee a cărei vreme să fi sosit!
Ce face, în aceste condiţii, opoziţia? Ei, face si ea ceva, iată: Alianţa de Centru-Dreapta! Dacă nu ar fi trist, ar fi comic!
Pe unul din trotuare, o mulţime de oameni. Pe celelalt trotuar, o altă mulţime. Toţi stau şi aşteaptă un autobuz, care nu mai vine. În aceste condiţii, între cele două grupuri, dialogul se înfiripă repede:Aşa o fi ... n-o fi aşa?
- Şi voi tot autobuzul ăsta-l aşteptaţi?
- Da ... adică nu. Până la urmă nici noi nu ştim ce aşteptăm. Că noi aveam unul frumos pe care scria Antena 1-2-3 ... da văd că nu circulă ... nu-i dă drumul....
- Poate nu are benzină, cine ştie ... că şi noi aveam unul ... săgeata ... săgeata albastră. Da’ nici ăla nu circulă ... tot aşa, nu-i dă drumul ...
- Da’ voi unde vreţi să ajungeţi?
- Păi ... cum unde? La Putere, acolo vrem să ajungem. Da’ voi?
- La Putere, mai încape vorbă?
- Wow, ce interesant! Deci şi voi vreţi tot la Putere, nu? Ce interesant! Păi, atunci, înseamnă că avem aceeaşi destinaţie, nu?
- Asta cam aşa e ...
- Văd că sunteţi bine dotati, aşa ... aveţi şi vuvuzele ...
- Da, da’ tot nu ne bagă nimeni în seamă, cică suntem prea puţini.
- Da ... Ia, noi suntem mai mulţi, şi cu voi, ne facem şi mai mulţi. Şi dacă ne-o vedea ăştia cât suntem de mulţi, şi hotărâţi, şi cu vuvuzele, sigur o să bage un autobuz.
- Da’ noi nu vrem în picioare.
- Lasă, mă, că ne descurcăm noi. Numai să bage ăştia transport. Că, la o adică, ne mai înghesuim si noi o ţâră, ce dracu’? Numai s-ajungem odată la Putere, c-am rebegit dracu’ de tot.
- Şi băieţii ăia tot autobuzul ăsta îl aşteaptă.
- Care ăia?
- Ăia de pe ailaltă stradă ... ăia din stânga.
- Păi, şi la ei vine?
- Nu, nici la ei nu mai vine. Era să vină, dar a avut pană.
- Aha, şi ei ce fac?
- Păi, vor să vină şi ei aici ... să fim mai mulţi ... că dacă suntem mai mulţi, îl bagă sigur.
- Mă, dacă-l bagă, atunci să vină, da’ altfel nu ... că suntem adversari ideologici ... ştii cum ... ei mai mult pe stânga, pe contrasens ...
- Ţţ ... c-aşa- în Anglia ...
- Anglia, pe dracu’. Zi-le, mă, să vină aici. Şi să facă şi ei tam-tam, să vină odat-autobuzul ăla ...
Eu cred că, de regulă, autobuzele circulă după un anumit program. Un program cât se poate de clar, cu principii solide, cu obiective clare, resurse, termene de realizare, evaluare, responsabilităţi etc. Un program cât se poate de convingător. Un program a cărui vreme să fi venit.
Da’, cine ştie ... e posibil să fie şi altfel. Eu unul ştiu că nu mai vreau mercenari! Dumneavoastră?
Oare de ce?
Într-un ziar de mare tiraj a apărut un anunţ scurt: „Caut nevastă, tel ...”. În viitoarele ore, zeci de persoane şi-au „încercat norocul” la acel număr de telefon. Toţi bărbaţi, toţi căsătoriţi. Şi toţi cu aceeaşi propunere: „Poate o vrei pe-a mea ...”Ieri, Crin Antonescu a anunţat că îşi va pune pirostriile. A, nu el personal, ci partidul pe care îl conduce, adică PNL. Şi, ca să nu se creadă că Antonescu şi partidul sunt una, decizia a fost luată în Biroul Politic Central, un for democratic (?!) al partidului. Cu unanimitate de voturi. Wow!
Aşadar, domnişorul PeNeLeu şi domnişoara PeCeu vor merge, săptămâna viitoare, de mânuţă, la „trebonal” ca să-şi unească oficial destinele şi să-şi jure „dragoste eternă” pentru cel puţin vreo şase ani de-acu înainte. Că, mai nou, dragostea eternă se jură la tribunal.
Numai că domnişorul PeNeLeu şi domnişoara PeCeu au uitat ceva – sau poate că nu – anume că aceasta din urmă este, sau era puţin căsătorită cu un anume PeSeDeu. Ei, şi? Mare brânză! Ăştia doi, PeSeDeu şi PeCeu au fost dintotdeauna ca Richard Burton şi Liz Taylor (sau, mă rog, ca Prigoană şi Bahmuţeanca): ba s-au împreunat, ba s-au despreunat, dracu-i mai ştie. Oricum ar fi, domnul PeSeDeu nu a plâns, nu a suspinat, nu s-a dat berbant, ci a fost de-a dreptul galanton. „O vrea amicul PeNeLeu pe don’şoara doamnă PeCeauă de soţie? Atunci, să fie sănătos şi s-o ţie.”
Oare de ce?
marți, 4 ianuarie 2011
Despre educaţie (2)
Problema centrală a educaţiei este, până la urmă, cea a resursei umane. Putem centra învăţământul pe ce vrem noi, dar dacă ignorăm resursa umană, nu am făcut nimic. Până la urmă, curriculumul nu este important, acesta se poate modifica radical într-o singură zi, printr-un simplu act administrativ, la fel şi manualele – şi, la urma-urmei, ne putem descurca şi fără ele, nu asta e problema. Dar resursa umană se formează greu şi cu un efort inimaginabil de mare. Iar cine nu pune în centrul atenţiei resursa umană, o va pierde. Şi atunci, cine va face şcoala: elevii, părinţii sau primarul? Mă-ntreb şi eu....Actuala lege a educaţiei, cea promulgată astăzi de preşedinte, abordează această problemă doar dintr-o perspectivă unilaterală. Adică, faţă de ceea ce este acum, profesorul va trebui să facă în plus şi un master didactic de doi ani, plus un an de ucenicie, sau cum i-o fi zicând, şi, evident, va deveni mult-mult mai deştept decât acum. Frumos, minunat, dar ce îl va aştepta după toate aceste eforturi? Păi, ce să-l aştepte? Un salariu de 6-800 de lei – hai, fiţi drăguţi şi mai puneţi 15% -, o nesiguranţă a postului şi a vieţii de zi cu zi, în general, şi multă-multă batjocură. Şi, în aceste condiţii, cine va mai îmbrăţişa profesia didactică?
Păi, cam cine face asta şi acum. Degradarea continuă, după 1989, a statutului acestei profesii, combinată cu cererea tot mai mare de dascăli, chiar pe fondul scăderii numărului de elevi pe anumite paliere de vârstă, precum şi cu accesibilitatea învăţământului aşa-zis superior au condus la situaţia în care tot felul de persoane, care altădată nu ar fi putut spera nici măcar să promoveze un examen de bacalaureat, au intrat în sistem ca profesori, învăţători sau educatoare calificate. Asta e situaţia, în fiecare şcoală există cel puţin o profesoară, învăţătoare, educatoare care, vreme de câţiva ani buni a fost filatoare, sau vânzătoare în piaţă, sau frizeriţă, sau a practicat orice altă meserie „fără studii superioare”, dar, ulterior, „punându-şi ambiţia la încercare” a terminat nu-ştiu-ce facultate, evident în sistem cu taxă şi la ID, și a devenit ceea ce este acum. Nu, nu, nu ... nu condiţiile materiale au împiedicat-o să urmeze aceste cursuri „la vreme”, altfel nu ar fi mers la „taxă”, ci cu totul altceva. Ceva care, în cea mai mare parte a cazurilor înseamnă incapacitate. Da, da, incapacitate intelectuală, asta este, s-o spunem pe şleau. Ca să nu-i spunem, de-a dreptul, prostie.
De regulă, prostia e genetică. Faci o şcoală, mai dobândeşti nişte „competenţe”, primeşti şi o diplomă, dar, dacă eşti prost, prost rămâi, asta este. Persoanele respective – e vorba şi de bărbaţi, dar numărul femeilor e mai mare – tot cu creierul ăla de frizeriţă, de filatoare sau de vânzătoare în piaţă au rămas, că doar nu era să le dea nimeni un creier nou. Doar că acum sunt educatoare, învăţătoare, profesoare, şi se ocupă de copii. De copiii noştri.
Situaţia nu se va schimba în bine, că nu are cum. Atâta timp cât un om harnic şi întreg la trup şi la cap poate câştiga, relativă cu uşurinţă, aici sau aiurea, o sumă de cinci-zece ori mai mare, făcând altceva, orice altceva, de la culesul căpşunilor, la spălat de vase, distribuţie de marfă, lucru în construcţii etc. – nu vorbesc de activităţi într-adevăr specializate, cum ar fi cele din domeniul programării – va alege să facă ceea ce îi va permite să supravieţuiască. Pentru că nu se poate supravieţui cu 6-800 de lei.
Dar, de personal, sistemul nu va duce niciodată lipsă. Chiar de personal „calificat”. Nu, însă, şi „pregătit”.
Iată de ce, eu personal, mă aştept la tot ce e mai rău. Să dea Dumnezeu să fie altfel ... dar cum?
Când voi avea timp (şi chef) voi reveni cu o analiză mai amplă.
Paiaţa
E tânăr, lipsit de scrupule, entuziast şi destul de şmecher. Pe scurt, posedă toate calităţile necesare pentru a promova rapid într-o ierarhie a unei structuri de tip mafiot, cum este PD-L. În prezent, e „doar” director al unei instituţii pompos denumite Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Cu ce se ocupă acest IICCMER, în afară de tocarea banilor publici? Bună întrebare ...
Cu siguranţă, vom mai auzi de acest Mihail Neamţu. Va fi, cu siguranţă, folosit de PD-L, ca un real vector de imagine în 2012 şi 2014. Cu siguranţă, vor exista mulţi care se vor lăsa păcăliţi de „anvergura intelectuală” a acestui păcălici de duzină, care rosteşte platitudinile cele mai desăvârşite cu aerul alchimistului care a descoperit piatra filosofală. Dar, cine va avea, cu adevărat, „ochi”, va şti cine manevrează, de fapt, această paiaţă mi(s)tico-p(u)litică cre(ş)tin-demodată.
Cu siguranţă, vom mai auzi de acest Mihail Neamţu. Va fi, cu siguranţă, folosit de PD-L, ca un real vector de imagine în 2012 şi 2014. Cu siguranţă, vor exista mulţi care se vor lăsa păcăliţi de „anvergura intelectuală” a acestui păcălici de duzină, care rosteşte platitudinile cele mai desăvârşite cu aerul alchimistului care a descoperit piatra filosofală. Dar, cine va avea, cu adevărat, „ochi”, va şti cine manevrează, de fapt, această paiaţă mi(s)tico-p(u)litică cre(ş)tin-demodată.
Scapă cine poate ...
Mâine reîncepe şcoala. Cu o nouă lege, care este constituţională.
Educaţia ... nu ştiu.
Acu’, că tot îşi făcu Funeriu „pohta ce pohti”, o să vedem rezultatele. Voi reveni ... fiindcă va fi necesar.
Educaţia ... nu ştiu.
Acu’, că tot îşi făcu Funeriu „pohta ce pohti”, o să vedem rezultatele. Voi reveni ... fiindcă va fi necesar.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)