Acţiunea autobuzul?!

Ce este mai puternic decât o idee căreia tocmai i-a sosit vremea? Nimic, ne asigură Victor Hugo, şi îi dau dreptate. Dar, ce se întâmplă acolo unde nu există nicio idee? Simplu: câştigă cel care are cei mai mulţi soldaţi. Şi, pentru că, în această eră de cinism, soldatul e, de cele mai multe ori, un mercenar, atunci când nicio idee nu ne tulbură existenţa, câştigă cel care are mai mulţi mercenari.

Dar acesta este Băsescu şi al său PD, devenit ulterior, prin efracţie, PD-L! Nici PD, şi nici PD-L nu au câştigat vreodată alegerile, dar, în ciuda acestui fapt, au ajuns să conducă România prin tocmirea unor mercenari. Au năimit pe unul şi pe altul, au cumpărat voturi şi conştiinţe, au încropit o majoritate, o strânsură de majoritate cu care conduc ţara. Cum a fost posibil aşa ceva, cum este posibil aşa ceva? Este, fiindcă acestei strânsuri nu i se opune nimeni, şi când spun „nimeni” mă refer la o idee, la un program, la o doctrină. Doar alte găşti, alte strânsuri, alţi oameni lipsiţi nu doar de idei, ci şi de orice urmă de moralitate, gata oricând să trădeze, să treacă oricui îi oferă ceva. Astea sunt, din păcate, armatele cu care se confruntă, de o bună bucată de timp, Băsescu & comp. Nici nu-i de mirare că reuşesc să câştige de fiecare dată! Fiindcă nu s-au confruntat, încă, cu vreo idee a cărei vreme să fi sosit!

Ce face, în aceste condiţii, opoziţia? Ei, face si ea ceva, iată: Alianţa de Centru-Dreapta! Dacă nu ar fi trist, ar fi comic!

Pe unul din trotuare, o mulţime de oameni. Pe celelalt trotuar, o altă mulţime. Toţi stau şi aşteaptă un autobuz, care nu mai vine. În aceste condiţii, între cele două grupuri, dialogul se înfiripă repede:
- Şi voi tot autobuzul ăsta-l aşteptaţi?
- Da ... adică nu. Până la urmă nici noi nu ştim ce aşteptăm. Că noi aveam unul frumos pe care scria Antena 1-2-3 ... da văd că nu circulă ... nu-i dă drumul....
- Poate nu are benzină, cine ştie ... că şi noi aveam unul ... săgeata ... săgeata albastră. Da’ nici ăla nu circulă ... tot aşa, nu-i dă drumul ...
- Da’ voi unde vreţi să ajungeţi?
- Păi ... cum unde? La Putere, acolo vrem să ajungem. Da’ voi?
- La Putere, mai încape vorbă?
- Wow, ce interesant! Deci şi voi vreţi tot la Putere, nu? Ce interesant! Păi, atunci, înseamnă că avem aceeaşi destinaţie, nu?
- Asta cam aşa e ...
- Văd că sunteţi bine dotati, aşa ... aveţi şi vuvuzele ...
- Da, da’ tot nu ne bagă nimeni în seamă, cică suntem prea puţini.
- Da ... Ia, noi suntem mai mulţi, şi cu voi, ne facem şi mai mulţi. Şi dacă ne-o vedea ăştia cât suntem de mulţi, şi hotărâţi, şi cu vuvuzele, sigur o să bage un autobuz.
- Da’ noi nu vrem în picioare.
- Lasă, mă, că ne descurcăm noi. Numai să bage ăştia transport. Că, la o adică, ne mai înghesuim si noi o ţâră, ce dracu’? Numai s-ajungem odată la Putere, c-am rebegit dracu’ de tot.
- Şi băieţii ăia tot autobuzul ăsta îl aşteaptă.
- Care ăia?
- Ăia de pe ailaltă stradă ... ăia din stânga.
- Păi, şi la ei vine?
- Nu, nici la ei nu mai vine. Era să vină, dar a avut pană.
- Aha, şi ei ce fac?
- Păi, vor să vină şi ei aici ... să fim mai mulţi ... că dacă suntem mai mulţi, îl bagă sigur.
- Mă, dacă-l bagă, atunci să vină, da’ altfel nu ... că suntem adversari ideologici ... ştii cum ... ei mai mult pe stânga, pe contrasens ...
- Ţţ ... c-aşa- în Anglia ...
- Anglia, pe dracu’. Zi-le, mă, să vină aici. Şi să facă şi ei tam-tam, să vină odat-autobuzul ăla ...

Aşa o fi ... n-o fi aşa?

Eu cred că, de regulă, autobuzele circulă după un anumit program. Un program cât se poate de clar, cu principii solide, cu obiective clare, resurse, termene de realizare, evaluare, responsabilităţi etc. Un program cât se poate de convingător. Un program a cărui vreme să fi venit.

Da’, cine ştie ... e posibil să fie şi altfel. Eu unul ştiu că nu mai vreau mercenari! Dumneavoastră?