Crin Antonescu şi PNL doresc înlăturarea de la putere a preşedintelui Băsescu şi a guvernului Boc.
Din 1001 de motive – asta ca să nu spunem 22 de milioane – dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă.
Şi Victor Ponta şi PSD doresc acelaşi lucru.
Şi dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă, din aceleaşi 1001 (sau 22 de milioane) de motive.
Daniel Constantin şi al său PC nu doresc, desigur, altceva. Şi, evident, şi dorinţa lor este la fel de benefică şi legitimă.
Dar, e o mică problemă. Pentru a reuşi să facă acest lucru, cele trei partide au nevoie de o majoritate parlamentară. Şi, deocamdată, nu o au.
Să ne-nţelegem bine: niciunul din cele trei partide nu are majoritate parlamentară, şi nici toate trei la un loc. Acest lucru este esenţial. Acest lucru înseamnă că nu se poate face o majoritate parlamentară fără a racola parlamentari de la partidele şi grupurile aflate la putere. E vorba de PD-L, de UDMR, de UNPR, de grupul minorităţilor naţionale. E vorba, deci, de parlamentari care au votat pentru reducerea salariilor, pentru reducerea pensiilor, pentru mărirea TVA, pentru legea educaţiei segregate, pentru legea pensiilor şi pentru cea a salarizării unice, şi aşa mai departe. Pentru ca să existe, noua majoritate trebuie să includă, în rândurile ei, asemenea oameni. Este posibil aşa ceva? Şi, dacă da, este de dorit?
Eu cred că nu e posibil. Iar, dacă e posibil, oricum nu e de dorit. Eu cred că alegerile sunt singura cale prin care se poate realiza schimbarea puterii în România.
Numai că ... numai că e o mică problemă. Alegerile parlamentare sunt atunci când sunt, adică peste aproape doi ani, iar problema „arde”. Nu putem aştepta doi ani.
Hm ... cine suntem „noi”, cei care nu mai putem? Suntem, oare, noi, cei 22 de milioane de cetăţeni – sau câţi vom mai fi fiind – sau suntem cei câteva sute, mii, zeci de mii de persoane cu interese nemijlocite în acest sens – formulare elegantă pentru clientela celor trei partide, despre care domnul Antonescu spune că, în cazul PNL, nu ar prea exista?
Pentru aceasta trebuie să ne reamintim ceea ce s-a întamplat în 2010.
Anunţate cu surle şi trâmbiţe, marile mitinguri de protest ale sindicatelor au reuşit, cu chiu - cu vai, să mobilizeze câteva zeci de mii de sindicalişti şi gură-cască. Au venit, au strigat, au jucat pinguinul şi apoi au plecat liniştiţi acasă. Asta e realitatea tristă a marilor mitinguri sindicale din 2010. Iar greva generală, bineînţeles, nu a mai avut loc, fiecare preferând să chiulească atat cât a putut, dar pe cont propriu.
De ce nu a existat o mobilizare mai amplă? Un milion de manifestanţi în Bucureşti şi câte o sută de mii în fiecare reşedinţă de judeţ, plus o grevă generală de o săptămână, ar fi măturat şi un regim de ocupaţie, nu doar un guvern nevolnic cum este cel al lui Boc. Dar nu, acest lucru nu s-a întâmplat. Oare de ce?
Această întrebare nu pare a tulbura minţile celor doi lideri importanţi ai opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta. Sau, mă înşel?
După cum, nici întrebarea sâcâitoare: ce s-a întâmplat, oare, cu parlamentarii aleşi în 2008? Cum a fost posibilă marea migraţie de după prezidenţialele din 2009, comparabilă, probabil, prin efecte şi amplitudine, doar cu marile migraţii ale hunilor şi vandalilor?
Cel puţin ultima întrebare este, din punctul meu de vedere, esenţială. Adică, votezi cu X, pentru că are o atitudine anti-PD-L şi anti-Traian Băsescu foarte tranşantă, şi reprezintă un partid care are, de asemenea, o astfel de atitudine, şi, ulterior, te trezeşti că, de fapt, ai votat PD-L şi Traian Băsescu, pentru că domnul ăla deputat sau senator care a fost ales cu voturile tale a trecut, binişor, în barca portocalie, cu tot cu voturi. Şi-atunci, cine e vinovat? Păi, cine să fie, în primul rând cel care conducea, în acel moment, partidul. PSD şi-a schimbat liderul, PNL nu.
Dacă astăzi, România este condusă aşa cum este condusă, şi de către cine este condusă, apoi sunt mulţi vinovaţi. Mircea Geoană e unul dintre ei, dar şi Crin Antonescu are o parte de vină. Pentru că, de exemplu, unul ca Berca nu s-a pus singur pe listă. Berca s-a aflat acolo cu ştirea si acordul lui Antonescu. Iar faptul că Berca a „sărit pârleazul” e imputabil, într-o oarecare măsură, şi lui Crin.
Bine, ce-a fost a fost, dar ce garanţii oferă, astăzi, Crin Antonescu şi Victor Ponta că acest lucru nu se va repeta şi în 2012?
Din păcate, niciuna, pentru că, de fapt, sistemul de promovare în cele două partide este unul clientelar. Niciodată, în oricare din cele două partide, nu s-a făcut o analiză obiectivă a persoanei care ar urma să candideze. Şi, din acest punct de vedere, PD-L, PSD şi PNL sunt totuna. Cu anumite nuanţe, fireşte, dar nu nuanţele sunt importante.
Aici este şi cheia lipsei de susţinere populară. Oamenii ştiu, simt, că între PD-L, PSD şi PNL deosebirile sunt de nuanţă. Că unii fură cu nemiluita, iar alţii nu prea mai au cum să fure, iar alţii n-au prea apucat s-o facă, sau au făcut-o mai cu „decenţă”. Neesenţial.
Crin Antonescu şi PNL trebuie să înţeleagă un lucru: actualul PNL este, într-o măsură destul de mare, moştenirea lui Tăriceanu şi a oamenilor săi, actualul PNL beneficiază, în percepţia populară, de rezultatele pozitive ale guvernării lui Tăriceanu, mult mai mult decât de prestaţia actuală a lui Crin Antonescu.
Unde e acum Tăriceanu? Undeva, în PNL, destul de departe de Crin. Şi tace. De ce? Fiindcă, pe de o parte, Crin nu l-a dorit alături, şi nici Tăriceanu nu a dorit să fie prea aproape de Crin. Şi ce face acum Tăriceanu? Tace. De ce tace? Pentru că nu are nimic de spus? Nu, nu cred. Tace pentru a-l menaja pe Crin, pentru a-i lăsa „loc de manevră”. Şi mai tace, probabil, şi pentru că nu tot ceea ce ar avea de spus ar fi pe placul lui Crin.
Asta nu e bine. Nu e bine deloc. Rolul lui Tăriceanu în partid nu e acela de a tăcea, de a fi invizibil. Tăriceanu trebuie să facă echipă cu Crin. Crin trebuie să facă echipă cu Tăriceanu. Dar, pentru asta, cineva trebuie să facă primul pas, cineva trebuie să-şi asume un „compromis”.
Halal compromis! Adică să stai alături de Voiculescu e ok – nu, pe bune, nici nu e aşa rău, dar nu foloseşte la nimic, după cum se va vedea – da’ alături de Tăriceanu nu mai e ok. Eu asta nu pot să înţeleg: să ai aşa ceva în bătătură, şi să te uiţi peste gard, la vecin. Da, asta e. Avem prune pe toate drumurile, da’ noi le aducem din Chile şi Argentina, avem sau am putea avea tot ce ne trebuie, dar preferăm să aducem te-miri-ce de cine-ştie-unde, pe bani frumoşi şi bun-de-nimic. Cum rămâne, oare, cu sloganul liberal: „Prin noi înşine”?
E un post cam lung, trebuie să închei. Concluzionez: nu sunt de acord cu alianţa cu PC, si nici cu alianţa mai largă, cu PSD. Nu cred că aceasta va aduce ceva bun pentru PNL, pentru opoziţie, pentru ţară, în general. Aici am expus o parte din argumente. Mai sunt şi altele, poate voi reveni. Dar, un lucru vreau, totuşi, să precizez.
Am auzit, chiar din gura preşedintelui PNL, Crin Antonescu, o apreciere potrivit căreia, cei care au simpatizat cu PNL, cu preşedintele acestuia, dar acum îşi manifestă deschis, hotărât, dezaprobarea faţă de alianţa cu PC, şi faţă de cea preconizată, cu PSD, ar fi puţintel cam „băsişti”, cam pedelişti, mă rog, cam nu chiar 100% ok.
Nu, eu – vorbesc despre mine, dar cred că sunt mulţi care gândesc cam la fel – nu am cum să mă „răsucesc” spre PD-L şi Traian Băsescu, pur şi simplu nu am cum. Am pus deja „diagnosticul” în această privinţă şi nu mă pot „suci”. Nu pot, sub nicio formă, şi în nicio împrejurare, să acord încredere portocaliilor. Pentru că, la mine, încrederea nu e ceva ce pot să acord astăzi, maine nu, dar poimâine da. Dacă îmi pierd încrederea în cineva sau în ceva, mi-o pierd definitiv. Şi, eu nu am niciun fel de încredere în Traian Băsescu şi PD-L. Iar dacă nu am acum, nu voi avea niciodată, indiferent de câte prostii – în opinia mea – va face Crin Antonescu. Punct.
Din 1001 de motive – asta ca să nu spunem 22 de milioane – dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă.
Şi Victor Ponta şi PSD doresc acelaşi lucru.
Şi dorinţa lor este benefică şi perfect legitimă, din aceleaşi 1001 (sau 22 de milioane) de motive.
Daniel Constantin şi al său PC nu doresc, desigur, altceva. Şi, evident, şi dorinţa lor este la fel de benefică şi legitimă.
Dar, e o mică problemă. Pentru a reuşi să facă acest lucru, cele trei partide au nevoie de o majoritate parlamentară. Şi, deocamdată, nu o au.
Să ne-nţelegem bine: niciunul din cele trei partide nu are majoritate parlamentară, şi nici toate trei la un loc. Acest lucru este esenţial. Acest lucru înseamnă că nu se poate face o majoritate parlamentară fără a racola parlamentari de la partidele şi grupurile aflate la putere. E vorba de PD-L, de UDMR, de UNPR, de grupul minorităţilor naţionale. E vorba, deci, de parlamentari care au votat pentru reducerea salariilor, pentru reducerea pensiilor, pentru mărirea TVA, pentru legea educaţiei segregate, pentru legea pensiilor şi pentru cea a salarizării unice, şi aşa mai departe. Pentru ca să existe, noua majoritate trebuie să includă, în rândurile ei, asemenea oameni. Este posibil aşa ceva? Şi, dacă da, este de dorit?
Eu cred că nu e posibil. Iar, dacă e posibil, oricum nu e de dorit. Eu cred că alegerile sunt singura cale prin care se poate realiza schimbarea puterii în România.
Numai că ... numai că e o mică problemă. Alegerile parlamentare sunt atunci când sunt, adică peste aproape doi ani, iar problema „arde”. Nu putem aştepta doi ani.
Hm ... cine suntem „noi”, cei care nu mai putem? Suntem, oare, noi, cei 22 de milioane de cetăţeni – sau câţi vom mai fi fiind – sau suntem cei câteva sute, mii, zeci de mii de persoane cu interese nemijlocite în acest sens – formulare elegantă pentru clientela celor trei partide, despre care domnul Antonescu spune că, în cazul PNL, nu ar prea exista?
Pentru aceasta trebuie să ne reamintim ceea ce s-a întamplat în 2010.
Anunţate cu surle şi trâmbiţe, marile mitinguri de protest ale sindicatelor au reuşit, cu chiu - cu vai, să mobilizeze câteva zeci de mii de sindicalişti şi gură-cască. Au venit, au strigat, au jucat pinguinul şi apoi au plecat liniştiţi acasă. Asta e realitatea tristă a marilor mitinguri sindicale din 2010. Iar greva generală, bineînţeles, nu a mai avut loc, fiecare preferând să chiulească atat cât a putut, dar pe cont propriu.
De ce nu a existat o mobilizare mai amplă? Un milion de manifestanţi în Bucureşti şi câte o sută de mii în fiecare reşedinţă de judeţ, plus o grevă generală de o săptămână, ar fi măturat şi un regim de ocupaţie, nu doar un guvern nevolnic cum este cel al lui Boc. Dar nu, acest lucru nu s-a întâmplat. Oare de ce?
Această întrebare nu pare a tulbura minţile celor doi lideri importanţi ai opoziţiei, Crin Antonescu şi Victor Ponta. Sau, mă înşel?
După cum, nici întrebarea sâcâitoare: ce s-a întâmplat, oare, cu parlamentarii aleşi în 2008? Cum a fost posibilă marea migraţie de după prezidenţialele din 2009, comparabilă, probabil, prin efecte şi amplitudine, doar cu marile migraţii ale hunilor şi vandalilor?
Cel puţin ultima întrebare este, din punctul meu de vedere, esenţială. Adică, votezi cu X, pentru că are o atitudine anti-PD-L şi anti-Traian Băsescu foarte tranşantă, şi reprezintă un partid care are, de asemenea, o astfel de atitudine, şi, ulterior, te trezeşti că, de fapt, ai votat PD-L şi Traian Băsescu, pentru că domnul ăla deputat sau senator care a fost ales cu voturile tale a trecut, binişor, în barca portocalie, cu tot cu voturi. Şi-atunci, cine e vinovat? Păi, cine să fie, în primul rând cel care conducea, în acel moment, partidul. PSD şi-a schimbat liderul, PNL nu.
Dacă astăzi, România este condusă aşa cum este condusă, şi de către cine este condusă, apoi sunt mulţi vinovaţi. Mircea Geoană e unul dintre ei, dar şi Crin Antonescu are o parte de vină. Pentru că, de exemplu, unul ca Berca nu s-a pus singur pe listă. Berca s-a aflat acolo cu ştirea si acordul lui Antonescu. Iar faptul că Berca a „sărit pârleazul” e imputabil, într-o oarecare măsură, şi lui Crin.
Bine, ce-a fost a fost, dar ce garanţii oferă, astăzi, Crin Antonescu şi Victor Ponta că acest lucru nu se va repeta şi în 2012?
Din păcate, niciuna, pentru că, de fapt, sistemul de promovare în cele două partide este unul clientelar. Niciodată, în oricare din cele două partide, nu s-a făcut o analiză obiectivă a persoanei care ar urma să candideze. Şi, din acest punct de vedere, PD-L, PSD şi PNL sunt totuna. Cu anumite nuanţe, fireşte, dar nu nuanţele sunt importante.
Aici este şi cheia lipsei de susţinere populară. Oamenii ştiu, simt, că între PD-L, PSD şi PNL deosebirile sunt de nuanţă. Că unii fură cu nemiluita, iar alţii nu prea mai au cum să fure, iar alţii n-au prea apucat s-o facă, sau au făcut-o mai cu „decenţă”. Neesenţial.
Crin Antonescu şi PNL trebuie să înţeleagă un lucru: actualul PNL este, într-o măsură destul de mare, moştenirea lui Tăriceanu şi a oamenilor săi, actualul PNL beneficiază, în percepţia populară, de rezultatele pozitive ale guvernării lui Tăriceanu, mult mai mult decât de prestaţia actuală a lui Crin Antonescu.
Unde e acum Tăriceanu? Undeva, în PNL, destul de departe de Crin. Şi tace. De ce? Fiindcă, pe de o parte, Crin nu l-a dorit alături, şi nici Tăriceanu nu a dorit să fie prea aproape de Crin. Şi ce face acum Tăriceanu? Tace. De ce tace? Pentru că nu are nimic de spus? Nu, nu cred. Tace pentru a-l menaja pe Crin, pentru a-i lăsa „loc de manevră”. Şi mai tace, probabil, şi pentru că nu tot ceea ce ar avea de spus ar fi pe placul lui Crin.
Asta nu e bine. Nu e bine deloc. Rolul lui Tăriceanu în partid nu e acela de a tăcea, de a fi invizibil. Tăriceanu trebuie să facă echipă cu Crin. Crin trebuie să facă echipă cu Tăriceanu. Dar, pentru asta, cineva trebuie să facă primul pas, cineva trebuie să-şi asume un „compromis”.
Halal compromis! Adică să stai alături de Voiculescu e ok – nu, pe bune, nici nu e aşa rău, dar nu foloseşte la nimic, după cum se va vedea – da’ alături de Tăriceanu nu mai e ok. Eu asta nu pot să înţeleg: să ai aşa ceva în bătătură, şi să te uiţi peste gard, la vecin. Da, asta e. Avem prune pe toate drumurile, da’ noi le aducem din Chile şi Argentina, avem sau am putea avea tot ce ne trebuie, dar preferăm să aducem te-miri-ce de cine-ştie-unde, pe bani frumoşi şi bun-de-nimic. Cum rămâne, oare, cu sloganul liberal: „Prin noi înşine”?
E un post cam lung, trebuie să închei. Concluzionez: nu sunt de acord cu alianţa cu PC, si nici cu alianţa mai largă, cu PSD. Nu cred că aceasta va aduce ceva bun pentru PNL, pentru opoziţie, pentru ţară, în general. Aici am expus o parte din argumente. Mai sunt şi altele, poate voi reveni. Dar, un lucru vreau, totuşi, să precizez.
Am auzit, chiar din gura preşedintelui PNL, Crin Antonescu, o apreciere potrivit căreia, cei care au simpatizat cu PNL, cu preşedintele acestuia, dar acum îşi manifestă deschis, hotărât, dezaprobarea faţă de alianţa cu PC, şi faţă de cea preconizată, cu PSD, ar fi puţintel cam „băsişti”, cam pedelişti, mă rog, cam nu chiar 100% ok.
Nu, eu – vorbesc despre mine, dar cred că sunt mulţi care gândesc cam la fel – nu am cum să mă „răsucesc” spre PD-L şi Traian Băsescu, pur şi simplu nu am cum. Am pus deja „diagnosticul” în această privinţă şi nu mă pot „suci”. Nu pot, sub nicio formă, şi în nicio împrejurare, să acord încredere portocaliilor. Pentru că, la mine, încrederea nu e ceva ce pot să acord astăzi, maine nu, dar poimâine da. Dacă îmi pierd încrederea în cineva sau în ceva, mi-o pierd definitiv. Şi, eu nu am niciun fel de încredere în Traian Băsescu şi PD-L. Iar dacă nu am acum, nu voi avea niciodată, indiferent de câte prostii – în opinia mea – va face Crin Antonescu. Punct.
Nu pot sa nu observ ca, pana acum, cel mai vehement impotriva aliantei PNL-PC s-au manifestat insi precum: C. Preda, V. Stoica sau M. Cartarescu etc., oameni cu carnet de partid sau simpatii portocalii stravezii. N-am vazut nicio figura proeminenta a PNL declarandu-se dezgustata de alianta. Sigur ca nu e nici pe departe un model de perfectiune ideologica sau etica, dar faptul ca inamicii PNL au sarit ca arsi s-o denunte ne arata destul de mult. Si - sa nu uitam - a avut PNL multi inamici in decursul timpului, dar de dezmembrat numai Basescu si PD a incercat. Va mai amintiti episodul "Stolojan - PLD" din toamna lui 2007?
RăspundețiȘtergere