Preşedintele Băsescu a întreprins un gest politic temerar: a ameninţat statele spaţiului Schengen şi celelalte state membre UE, cu represalii dure.
La prima vedere, la aflarea unei astfel de ştiri nu poţi decât să exclami: „a înebunit lupul” şi să râzi cu poftă. Dar, în niciun caz nu îţi poţi imagina că ameninţările respective ar putea fi puse vreodată în practică. Pentru că, altfel, România ar risca foarte mult. România ar risca, practic, să fie dată afară din UE. Cu toate consecinţele politice, economice, sociale care decurg de aici.
Şi, totuşi, cancelariile occidentale au reacţionat cu multă circumspecţie. Şi asta pentru că, în occident, se cunoaşte prea bine situaţia lui Băsescu şi a regimului său, precum şi mentalitatea sa. Pentru Băsescu, în acest moment, nu există decat un obiectiv, şi anume menţinerea la putere cu orice preţ. Fiindcă doar menţinerea la putere îi mai poate garanta, în acest moment, averea şi libertatea personală şi cea a oamenilor săi.
Precedentul Ridzi nu e de natură să liniştească pe nimeni, de fapt, pe lângă Băsescu, Ridzi e precum un şmecher din parcare pe lângă Ben Laden.
România se află, astăzi, într-un moment foarte complicat al existenţei sale. Aproape tot la fel de complicat precum cel din perioada premergătoare ultimatumului sovietic din 1940. România ştie că e în pericol, dar pare incapabilă să reacţioneze. Spiritul civic şi demnitatea naţională sunt două sintagme care nu mai înseamnă nimic, partidele politice urmându-şi cu obstinaţie doar interesele lor mărunte, de grup, aşa-zisa societate civilă fiind redusă la ONG-uri aservite sau la bloggeri fără nicio relevanţă. Şi acum, ca şi atunci, marii bărbaţi politici lipsesc sau sunt reduşi la tăcere, iar scena politică e populată de haită de maimuţe urlătoare care se întrec, din zori şi până-n noapte, în tot felul de talk-show-uri, care mai de care mai caricaturale şi irelevante. În acest timp, oamenii de rând sărăcesc dincolo de orice limită imaginabilă pentru o ţară europeană, în veacul în care ne aflăm, sau îşi iau lumea-n cap, pleacă unde văd cu ochii, înebunesc, se lasă pradă viciilor sau disperării, fiecare după cum îi e norocul.
Nu putem înţelege contextul actual fără a face referire la noua lege a învăţământului. Şi nu mă voi referi la aşa-zisa depolitizare a învăţământului (o prostie), nici la decapitarea „mafiei universitare” şi la eradicarea nepotismului (o tâmpenie), nici la „benefica” implicare a comunităţilor locale şi a părinţilor în viaţa şcolii (o făţărnicie), nici la preconizata creştere a calităţii educaţiei (s-o văd şi pe asta), nu, la nimic din toate astea. Mă voi referi la faptul că, pentru prima oară în decursul existenţei sale ca stat suveran, o lege a educaţiei naţionale elimină obligaţia studierii şi cunoaşterii limbii române. Practic, prin efectul acestei legi, oricine poate parcurge întregul traseu educaţional românesc, de la grădiniţă până la doctorat sau post-doctorat, fără a cunoaşte o iată în limba română! Asta-i „pohta ce-au pohtit-o” udemeriştii, şi PD-L-ul lui Traian Băsescu le-a făcut pe plac. Mai mult decât atât, păduchele cu 11 clase româneşti, care răspunde laa numele de Funeriu şi îndeplineşte funcţia de sinistru al educaţiei are tupeul să afirme că, prin noua lege, niciun minoritar nu va primi mai mult decât primesc majoritarii. În alte cuvinte, studierea limbii române e doar o opţiune, nicidecum o obligaţie, inclusiv pentru elevii români. Frumos, n-am ce zice!
La prima vedere, această lege generează, pentru elevii care provin din rândul minorităţilor naţionale, o serie de „oportunităţi” de care ei, de fapt, nu au nevoie. Fiindcă, a nu cunoaşte limba ţării în care trăieşti nu e, nicidecum, o oportunitate, ci un handicap.
Lucrurile se schimbă, însă, foarte mult dacă le privim din alt unghi. Poate că aceşti elevi aparţinând minorităţilor naţionale – de fapt, termenul acesta, de „minorităţi naţionale” e total nepotrivit în acest context; acum nu vorbim de germani, sârbi, ţigani, evrei sau alte „minorităţi”, vorbim strict de maghiari şi de UDMR – spuneam, deci, că, poate, aceşti elevi aparţinând minorităţii maghiare se pregătesc nu pentru a trăi şi a lucra în România, ci într-o altă ţară, de exemplu Ungaria. Într-adevăr, pentru a trăi şi lucra în Ungaria, cunoaşterea sau nu a limbii române e absolut nerelevantă.
Dar, dacă e aşa, de ce nu pleacă, pur şi simplu, familiile acestor elevi, în Ungaria? Mai ales că, în actualele condiţii, pot dobândi oricând cetăţenia maghiară, dacă nu au dobândit-o deja. Foarte simplu: pentru că ei aşteaptă să vină Ungaria AICI.
Dar, cum să vină Ungaria aici? Că îi mâncăm cu fulgi, cu pene, cu tot, şi le mai spânzurăm o dată opinca valahă deasupra parlamentului, aşa cum am mai făcut-o în 1919.
Cum? Iată cum: pentru început, câteva regiuni din România vor obţine autonomia teritorială. E vorba de recunoaşterea oficială a autonomiei teritoriale, pentru că, de fapt, această autonomie există deja, în zona cunoscută sub numele de Har-Cov. Dar, UDMR vizează o regiune mult mai vastă, incluzând, alături de cele două judeţe din secuime, Mureşul, apoi o fâşie din apropierea frontierei, incluzând oraşe precum Satu Mare, Oradea, Arad, şi, poate, şi Timişoara, de asemenea, părţi din Cluj, Sălaj, Braşov, inclusiv reşedinţele judeţelor respective etc., cu totul o regiune de cca. 30-40.000 de km² şi o populaţie de peste 3.000.000 de locuitori, din care maximum 50% maghiari.
Formal, această regiune va continua să rămână în componenţa statului român, dar, în mod real, Bucureştii nu vor putea emite nicio reglementare cu privire la această regiune. Va exista, formal, un parlament local în sarcina căruia vor cădea toate deciziile cu caracter „local”. De asemenea, reprezentanţii acestei regiuni vor avea acces în parlamentul de la Bucureşti, putând influenţa destul de consistent decizia acestuia, lucru imposibil dacă regiunea ar fi incorporată în Ungaria. Se va putea ajunge, astfel, în situaţia în care românii să ajungă să îşi dorescă secesiunea completă a acestei regiuni!
Acest plan a fost eliberat în urmă cu mai multe decenii, dar, de mai bine de douăzeci de ani, el este public şi constituie agenda „ascunsă” a UDMR. De mai bine de două decenii, UDMR a încheiat toate alianţele posibile, a desfăcut toate alianţele posibile, a spus una astăzi, a retractat mâine, a fost când social-democrată, când liberală, când creştin-democrată, când orice, oricum, dar niciodată nu s-a abătut nici măcar o iotă de la acest program. Acesta este, de altfel, şi motivul neobişnuitei vitalităţi a acestei struţo-cămile perfect fluidă din punct de vedere doctrinar şi ideologic.
În 4 ianuarie 2011, UDMR a bifat, în sfârşit, realizarea primei etape a planului său. Obligaţia studierii limbii române a dispărut din lege, o curte constituţională profund aservită politic avân un rol determinant în această întreprindere.
În mod logic, ceea ce urmează e etapa a doua, cea care prevede realizarea autonomiei teritoriale. Acest lucru nu se poate realiza, însă, fără o decizie a Parlamentului României, în care UDMR nu are şi nu va avea niciodată majoritatea!
Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. UDMR a obţinut ceea ce dorea, legea educaţiei segregate, UDMR trebuie să obţină şi ceea ce îşi doreşte, de fapt, cu adevărat: autonomia teritorială, cu ajutorul căreia va controla regiunea autonomă în proporţie de 100%, şi restul României în proporţie de cca. 70%. Oare cine îi poate oferi mai bine acest lucru, PD-L sau preconizata alianţă PNL-PC-PSD?
UDMR nu îşi pune, deocamdată, problema ratării obiectivului autonomiei terioriale. Ce poate fi mai clar decât afirmaţia lui Kelemen Hunor: „Categoric, vom obţine autonomia teritorială ...”?
Băsescu e, repet, într-o situaţie foarte delicată. A nu ceda, acum, pretenţiilor UDMR, echivalează cu prăbuşirea regimului său. György Frunda – când voi avea timp, voi spune, probabil, cine este acest, cu adevărat, acest interesant personaj ... asta în cazul în care nu cunoaşteţi – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia României, şi să fie un factor major de decizie în ceea ce priveşte restul. Dacă Băsescu refuză să satisfacă această cerinţă, regimul lui se prăbuşeşte. Iar dacă regimul său se prăbuşeşte, a posibil ca el personal să-şi piardă averea şi, poate, libertatea sau chiar viaţa. De asemenea, nici pe acoliţii săi nu-i aşteaptă zile prea bune.
Pe de altă parte, dacă cedează, nu e sigur că nu se va întâmpla exact acelaşi lucru. Nu se ştie dacă, pentru a face pe plac electoratului său, la fel de lovit de măsurile aberante de austeritate ale guvernului Boc ca şi toţi ceilalţi români, UDMR nu se va „lepăda” de Băsescu în secunda imediat următoare obţinerii autonomiei teritoriale. De fapt, cunoscând comportamentul UDMR de mai bine de două decenii, putem mai să opinăm că exact asta se va întâmpla.
Băsescu e, în clipa asta, încolţit, înlănţuit, e asemeni unei fiare turbate. El riscă, în prezent, totul.
Iată de ce gestul său nu e, nici pe departe, o glumă. Dacă nu va obţine integrarea în Schengen, Băsescu nu va avea nicio problemă să îşi pună în practică ameninţarea ... şi nu numai atât. Eu cred că ar fi în stare nu doar să „închidă ochii” la tranzitarea ţării de tot felul de infractori, traficanţi de droguri, terorişti, şi aşa mai departe, ci chiar să se implice activ, să le faciliteze această tranzitare şi infiltrarea în spaţiul Schengen.
Evident, un om normal, un om echilibrat psihic, nu ar putea gândi aşa, aşa nu poate gândi decât un terorist. Dar, dacă veţi studia biografia acestui om ajuns, printr-o nefericită întâmplare, preşedintele României, exact asta veţi constata: Băsescu nu a fost niciodată altceva decât un terorist; istoria va consemna acest lucru.
Pe de altă parte, dacă Uniunea Europeană va ceda, şi dacă România va fi acceptată în Schengen în termenul stabilit, prestigiul lui Băsescu va creşte nemăsurat, iar el se va pricepe ca nimeni altul să exploateze această situaţie. Băsescu va deveni, brusc, un erou care va fi demontrat că, atunci când nu îşi acceptă condiţia de „râmă”, un lider al unei ţări mici şi „prăpădite” se poate impune în faţa „granzilor” Europei şi lumii.
Din punctul meu de vedere, este destul de puţin probabil ca acest lucru să se întâmple, dar, atâta timp cât va exista o şansă, Băsescu va căuta să profite de ea. Mai are ceva de făcut?
Iată de ce ţările occidentale urmăresc cu mare anxietate acţiunile lui Băsescu.
Şi, să nu uităm, Franţa şi Germania, ţările care se opun intrării României în Schengen, sunt conduse de popularii lui Băsescu, iar Ungaria deţine preşedinţia Uniunii Europene.
Şi, totuşi, în această complicată ecuaţie, nu doar Băsescu e într-o situaţie de ori-ori. Nici situaţia opoziţiei nu e una de invidiat.
Dacă nu vor să aştepte 2012, Ponta şi Antonescu nu pot răsturna regimul Băsescu – Boc decât printr-o colaborare cu UDMR. Pe de altă parte, a aştepta până în 2012 e mult prea mult pentru foamea unora din opoziţie. Şi e şi riscant, fiindcă nimeni nu ştie, de fapt, ce se va întâmpla în 2012.
De aceea, e de aşteptat perspectiva preluării puterii să întunece atât de mult minţile opoziţiei, încât aceasta să îşi continue demersurile de atragere de partea sa a UDMR, cu orice preţ. Ceea ce, bineînţeles, nu ar trebui să facă.
Într-adevăr, contextul e complicat. Foarte complicat.
Oare mai interesează pe cineva faptul că iar nu ne-am făcut temele, că iar luăm bani cu camătă, că e din ce în ce mai greu, că iarăşi ne prăbuşim economic?
La prima vedere, la aflarea unei astfel de ştiri nu poţi decât să exclami: „a înebunit lupul” şi să râzi cu poftă. Dar, în niciun caz nu îţi poţi imagina că ameninţările respective ar putea fi puse vreodată în practică. Pentru că, altfel, România ar risca foarte mult. România ar risca, practic, să fie dată afară din UE. Cu toate consecinţele politice, economice, sociale care decurg de aici.
Şi, totuşi, cancelariile occidentale au reacţionat cu multă circumspecţie. Şi asta pentru că, în occident, se cunoaşte prea bine situaţia lui Băsescu şi a regimului său, precum şi mentalitatea sa. Pentru Băsescu, în acest moment, nu există decat un obiectiv, şi anume menţinerea la putere cu orice preţ. Fiindcă doar menţinerea la putere îi mai poate garanta, în acest moment, averea şi libertatea personală şi cea a oamenilor săi.
Precedentul Ridzi nu e de natură să liniştească pe nimeni, de fapt, pe lângă Băsescu, Ridzi e precum un şmecher din parcare pe lângă Ben Laden.
România se află, astăzi, într-un moment foarte complicat al existenţei sale. Aproape tot la fel de complicat precum cel din perioada premergătoare ultimatumului sovietic din 1940. România ştie că e în pericol, dar pare incapabilă să reacţioneze. Spiritul civic şi demnitatea naţională sunt două sintagme care nu mai înseamnă nimic, partidele politice urmându-şi cu obstinaţie doar interesele lor mărunte, de grup, aşa-zisa societate civilă fiind redusă la ONG-uri aservite sau la bloggeri fără nicio relevanţă. Şi acum, ca şi atunci, marii bărbaţi politici lipsesc sau sunt reduşi la tăcere, iar scena politică e populată de haită de maimuţe urlătoare care se întrec, din zori şi până-n noapte, în tot felul de talk-show-uri, care mai de care mai caricaturale şi irelevante. În acest timp, oamenii de rând sărăcesc dincolo de orice limită imaginabilă pentru o ţară europeană, în veacul în care ne aflăm, sau îşi iau lumea-n cap, pleacă unde văd cu ochii, înebunesc, se lasă pradă viciilor sau disperării, fiecare după cum îi e norocul.
Nu putem înţelege contextul actual fără a face referire la noua lege a învăţământului. Şi nu mă voi referi la aşa-zisa depolitizare a învăţământului (o prostie), nici la decapitarea „mafiei universitare” şi la eradicarea nepotismului (o tâmpenie), nici la „benefica” implicare a comunităţilor locale şi a părinţilor în viaţa şcolii (o făţărnicie), nici la preconizata creştere a calităţii educaţiei (s-o văd şi pe asta), nu, la nimic din toate astea. Mă voi referi la faptul că, pentru prima oară în decursul existenţei sale ca stat suveran, o lege a educaţiei naţionale elimină obligaţia studierii şi cunoaşterii limbii române. Practic, prin efectul acestei legi, oricine poate parcurge întregul traseu educaţional românesc, de la grădiniţă până la doctorat sau post-doctorat, fără a cunoaşte o iată în limba română! Asta-i „pohta ce-au pohtit-o” udemeriştii, şi PD-L-ul lui Traian Băsescu le-a făcut pe plac. Mai mult decât atât, păduchele cu 11 clase româneşti, care răspunde laa numele de Funeriu şi îndeplineşte funcţia de sinistru al educaţiei are tupeul să afirme că, prin noua lege, niciun minoritar nu va primi mai mult decât primesc majoritarii. În alte cuvinte, studierea limbii române e doar o opţiune, nicidecum o obligaţie, inclusiv pentru elevii români. Frumos, n-am ce zice!
La prima vedere, această lege generează, pentru elevii care provin din rândul minorităţilor naţionale, o serie de „oportunităţi” de care ei, de fapt, nu au nevoie. Fiindcă, a nu cunoaşte limba ţării în care trăieşti nu e, nicidecum, o oportunitate, ci un handicap.
Lucrurile se schimbă, însă, foarte mult dacă le privim din alt unghi. Poate că aceşti elevi aparţinând minorităţilor naţionale – de fapt, termenul acesta, de „minorităţi naţionale” e total nepotrivit în acest context; acum nu vorbim de germani, sârbi, ţigani, evrei sau alte „minorităţi”, vorbim strict de maghiari şi de UDMR – spuneam, deci, că, poate, aceşti elevi aparţinând minorităţii maghiare se pregătesc nu pentru a trăi şi a lucra în România, ci într-o altă ţară, de exemplu Ungaria. Într-adevăr, pentru a trăi şi lucra în Ungaria, cunoaşterea sau nu a limbii române e absolut nerelevantă.
Dar, dacă e aşa, de ce nu pleacă, pur şi simplu, familiile acestor elevi, în Ungaria? Mai ales că, în actualele condiţii, pot dobândi oricând cetăţenia maghiară, dacă nu au dobândit-o deja. Foarte simplu: pentru că ei aşteaptă să vină Ungaria AICI.
Dar, cum să vină Ungaria aici? Că îi mâncăm cu fulgi, cu pene, cu tot, şi le mai spânzurăm o dată opinca valahă deasupra parlamentului, aşa cum am mai făcut-o în 1919.
Cum? Iată cum: pentru început, câteva regiuni din România vor obţine autonomia teritorială. E vorba de recunoaşterea oficială a autonomiei teritoriale, pentru că, de fapt, această autonomie există deja, în zona cunoscută sub numele de Har-Cov. Dar, UDMR vizează o regiune mult mai vastă, incluzând, alături de cele două judeţe din secuime, Mureşul, apoi o fâşie din apropierea frontierei, incluzând oraşe precum Satu Mare, Oradea, Arad, şi, poate, şi Timişoara, de asemenea, părţi din Cluj, Sălaj, Braşov, inclusiv reşedinţele judeţelor respective etc., cu totul o regiune de cca. 30-40.000 de km² şi o populaţie de peste 3.000.000 de locuitori, din care maximum 50% maghiari.
Formal, această regiune va continua să rămână în componenţa statului român, dar, în mod real, Bucureştii nu vor putea emite nicio reglementare cu privire la această regiune. Va exista, formal, un parlament local în sarcina căruia vor cădea toate deciziile cu caracter „local”. De asemenea, reprezentanţii acestei regiuni vor avea acces în parlamentul de la Bucureşti, putând influenţa destul de consistent decizia acestuia, lucru imposibil dacă regiunea ar fi incorporată în Ungaria. Se va putea ajunge, astfel, în situaţia în care românii să ajungă să îşi dorescă secesiunea completă a acestei regiuni!
Acest plan a fost eliberat în urmă cu mai multe decenii, dar, de mai bine de douăzeci de ani, el este public şi constituie agenda „ascunsă” a UDMR. De mai bine de două decenii, UDMR a încheiat toate alianţele posibile, a desfăcut toate alianţele posibile, a spus una astăzi, a retractat mâine, a fost când social-democrată, când liberală, când creştin-democrată, când orice, oricum, dar niciodată nu s-a abătut nici măcar o iotă de la acest program. Acesta este, de altfel, şi motivul neobişnuitei vitalităţi a acestei struţo-cămile perfect fluidă din punct de vedere doctrinar şi ideologic.
În 4 ianuarie 2011, UDMR a bifat, în sfârşit, realizarea primei etape a planului său. Obligaţia studierii limbii române a dispărut din lege, o curte constituţională profund aservită politic avân un rol determinant în această întreprindere.
În mod logic, ceea ce urmează e etapa a doua, cea care prevede realizarea autonomiei teritoriale. Acest lucru nu se poate realiza, însă, fără o decizie a Parlamentului României, în care UDMR nu are şi nu va avea niciodată majoritatea!
Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece. UDMR a obţinut ceea ce dorea, legea educaţiei segregate, UDMR trebuie să obţină şi ceea ce îşi doreşte, de fapt, cu adevărat: autonomia teritorială, cu ajutorul căreia va controla regiunea autonomă în proporţie de 100%, şi restul României în proporţie de cca. 70%. Oare cine îi poate oferi mai bine acest lucru, PD-L sau preconizata alianţă PNL-PC-PSD?
UDMR nu îşi pune, deocamdată, problema ratării obiectivului autonomiei terioriale. Ce poate fi mai clar decât afirmaţia lui Kelemen Hunor: „Categoric, vom obţine autonomia teritorială ...”?
Băsescu e, repet, într-o situaţie foarte delicată. A nu ceda, acum, pretenţiilor UDMR, echivalează cu prăbuşirea regimului său. György Frunda – când voi avea timp, voi spune, probabil, cine este acest, cu adevărat, acest interesant personaj ... asta în cazul în care nu cunoaşteţi – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia – a fost destul de sugestiv. UDMR s-a băgat, alături de PD-L, în toate mârşăviile posibile, dar nu vrea să-i împărtăşească soarta. Aceea de rebut aruncat la groapa de gunoi a istoriei. UDMR vrea ceea ce am spus: să controleze exclusiv 15-20% din teritoriul şi populaţia României, şi să fie un factor major de decizie în ceea ce priveşte restul. Dacă Băsescu refuză să satisfacă această cerinţă, regimul lui se prăbuşeşte. Iar dacă regimul său se prăbuşeşte, a posibil ca el personal să-şi piardă averea şi, poate, libertatea sau chiar viaţa. De asemenea, nici pe acoliţii săi nu-i aşteaptă zile prea bune.
Pe de altă parte, dacă cedează, nu e sigur că nu se va întâmpla exact acelaşi lucru. Nu se ştie dacă, pentru a face pe plac electoratului său, la fel de lovit de măsurile aberante de austeritate ale guvernului Boc ca şi toţi ceilalţi români, UDMR nu se va „lepăda” de Băsescu în secunda imediat următoare obţinerii autonomiei teritoriale. De fapt, cunoscând comportamentul UDMR de mai bine de două decenii, putem mai să opinăm că exact asta se va întâmpla.
Băsescu e, în clipa asta, încolţit, înlănţuit, e asemeni unei fiare turbate. El riscă, în prezent, totul.
Iată de ce gestul său nu e, nici pe departe, o glumă. Dacă nu va obţine integrarea în Schengen, Băsescu nu va avea nicio problemă să îşi pună în practică ameninţarea ... şi nu numai atât. Eu cred că ar fi în stare nu doar să „închidă ochii” la tranzitarea ţării de tot felul de infractori, traficanţi de droguri, terorişti, şi aşa mai departe, ci chiar să se implice activ, să le faciliteze această tranzitare şi infiltrarea în spaţiul Schengen.
Evident, un om normal, un om echilibrat psihic, nu ar putea gândi aşa, aşa nu poate gândi decât un terorist. Dar, dacă veţi studia biografia acestui om ajuns, printr-o nefericită întâmplare, preşedintele României, exact asta veţi constata: Băsescu nu a fost niciodată altceva decât un terorist; istoria va consemna acest lucru.
Pe de altă parte, dacă Uniunea Europeană va ceda, şi dacă România va fi acceptată în Schengen în termenul stabilit, prestigiul lui Băsescu va creşte nemăsurat, iar el se va pricepe ca nimeni altul să exploateze această situaţie. Băsescu va deveni, brusc, un erou care va fi demontrat că, atunci când nu îşi acceptă condiţia de „râmă”, un lider al unei ţări mici şi „prăpădite” se poate impune în faţa „granzilor” Europei şi lumii.
Din punctul meu de vedere, este destul de puţin probabil ca acest lucru să se întâmple, dar, atâta timp cât va exista o şansă, Băsescu va căuta să profite de ea. Mai are ceva de făcut?
Iată de ce ţările occidentale urmăresc cu mare anxietate acţiunile lui Băsescu.
Şi, să nu uităm, Franţa şi Germania, ţările care se opun intrării României în Schengen, sunt conduse de popularii lui Băsescu, iar Ungaria deţine preşedinţia Uniunii Europene.
*
Şi, totuşi, în această complicată ecuaţie, nu doar Băsescu e într-o situaţie de ori-ori. Nici situaţia opoziţiei nu e una de invidiat.
Dacă nu vor să aştepte 2012, Ponta şi Antonescu nu pot răsturna regimul Băsescu – Boc decât printr-o colaborare cu UDMR. Pe de altă parte, a aştepta până în 2012 e mult prea mult pentru foamea unora din opoziţie. Şi e şi riscant, fiindcă nimeni nu ştie, de fapt, ce se va întâmpla în 2012.
De aceea, e de aşteptat perspectiva preluării puterii să întunece atât de mult minţile opoziţiei, încât aceasta să îşi continue demersurile de atragere de partea sa a UDMR, cu orice preţ. Ceea ce, bineînţeles, nu ar trebui să facă.
Într-adevăr, contextul e complicat. Foarte complicat.
Oare mai interesează pe cineva faptul că iar nu ne-am făcut temele, că iar luăm bani cu camătă, că e din ce în ce mai greu, că iarăşi ne prăbuşim economic?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu