Despre educaţie (2)

Problema centrală a educaţiei este, până la urmă, cea a resursei umane. Putem centra învăţământul pe ce vrem noi, dar dacă ignorăm resursa umană, nu am făcut nimic. Până la urmă, curriculumul nu este important, acesta se poate modifica radical într-o singură zi, printr-un simplu act administrativ, la fel şi manualele – şi, la urma-urmei, ne putem descurca şi fără ele, nu asta e problema. Dar resursa umană se formează greu şi cu un efort inimaginabil de mare. Iar cine nu pune în centrul atenţiei resursa umană, o va pierde. Şi atunci, cine va face şcoala: elevii, părinţii sau primarul? Mă-ntreb şi eu....

Actuala lege a educaţiei, cea promulgată astăzi de preşedinte, abordează această problemă doar dintr-o perspectivă unilaterală. Adică, faţă de ceea ce este acum, profesorul va trebui să facă în plus şi un master didactic de doi ani, plus un an de ucenicie, sau cum i-o fi zicând, şi, evident, va deveni mult-mult mai deştept decât acum. Frumos, minunat, dar ce îl va aştepta după toate aceste eforturi? Păi, ce să-l aştepte? Un salariu de 6-800 de lei – hai, fiţi drăguţi şi mai puneţi 15% -, o nesiguranţă a postului şi a vieţii de zi cu zi, în general, şi multă-multă batjocură. Şi, în aceste condiţii, cine va mai îmbrăţişa profesia didactică?

Păi, cam cine face asta şi acum. Degradarea continuă, după 1989, a statutului acestei profesii, combinată cu cererea tot mai mare de dascăli, chiar pe fondul scăderii numărului de elevi pe anumite paliere de vârstă, precum şi cu accesibilitatea învăţământului aşa-zis superior au condus la situaţia în care tot felul de persoane, care altădată nu ar fi putut spera nici măcar să promoveze un examen de bacalaureat, au intrat în sistem ca profesori, învăţători sau educatoare calificate. Asta e situaţia, în fiecare şcoală există cel puţin o profesoară, învăţătoare, educatoare care, vreme de câţiva ani buni a fost filatoare, sau vânzătoare în piaţă, sau frizeriţă, sau a practicat orice altă meserie „fără studii superioare”, dar, ulterior, „punându-şi ambiţia la încercare” a terminat nu-ştiu-ce facultate, evident în sistem cu taxă şi la ID, și a devenit ceea ce este acum. Nu, nu, nu ... nu condiţiile materiale au împiedicat-o să urmeze aceste cursuri „la vreme”, altfel nu ar fi mers la „taxă”, ci cu totul altceva. Ceva care, în cea mai mare parte a cazurilor înseamnă incapacitate. Da, da, incapacitate intelectuală, asta este, s-o spunem pe şleau. Ca să nu-i spunem, de-a dreptul, prostie.

De regulă, prostia e genetică. Faci o şcoală, mai dobândeşti nişte „competenţe”, primeşti şi o diplomă, dar, dacă eşti prost, prost rămâi, asta este. Persoanele respective – e vorba şi de bărbaţi, dar numărul femeilor e mai mare – tot cu creierul ăla de frizeriţă, de filatoare sau de vânzătoare în piaţă au rămas, că doar nu era să le dea nimeni un creier nou. Doar că acum sunt educatoare, învăţătoare, profesoare, şi se ocupă de copii. De copiii noştri.

Situaţia nu se va schimba în bine, că nu are cum. Atâta timp cât un om harnic şi întreg la trup şi la cap poate câştiga, relativă cu uşurinţă, aici sau aiurea, o sumă de cinci-zece ori mai mare, făcând altceva, orice altceva, de la culesul căpşunilor, la spălat de vase, distribuţie de marfă, lucru în construcţii etc. – nu vorbesc de activităţi într-adevăr specializate, cum ar fi cele din domeniul programării – va alege să facă ceea ce îi va permite să supravieţuiască. Pentru că nu se poate supravieţui cu 6-800 de lei.

Dar, de personal, sistemul nu va duce niciodată lipsă. Chiar de personal „calificat”. Nu, însă, şi „pregătit”.

Iată de ce, eu personal, mă aştept la tot ce e mai rău. Să dea Dumnezeu să fie altfel ... dar cum?

Când voi avea timp (şi chef) voi reveni cu o analiză mai amplă.