Conflictul de care nu avem nevoie

A fost premierul României. Primul premier liberal după 67 de ani. Desfăşurat în condiţii istorice specific, nu neapărat favorabile, mandatul său poate fi considerat un mare succes.

În primul rând, în cei patru ani ai mandatului său, România a înregistrat ritmuri foarte ridicate de dezvoltare economică, ceea ce a transformat-o într-un „tigrişor” european.

Creşterea accelerată a PIB-ului s-a regăsit atât în investiţii – într-un număr, poate mai mic decât ar fi fost necesar – dar şi în creşterea veniturilor populaţiei. Practic, în cei patru ani, salariile profesorilor, ale medicilor, ale altor categorii profesionale, pensiile etc., au fost dublate. Asta în al doilea rând.

România a reuşit să devină un membru din ce în ce mai respectat al comunităţii europene şi mondiale. La 1 ianuarie 2007, România a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În al treilea rând.

Dar, poate cel mai mare succes al lui Tăriceanu a fost trimiterea în opoziţie a infractorilor portocalii grupaţi în PD. Nu a fost o operaţiune uşoară şi nici lipsită de riscuri. Să ne amintim, de exemplu, de complotul „cârtiţelor” infiltrate, de-a lungul timpului, de „partenerii” portocalii. Invocând aşa-zisa „trădare”, acestea, în frunte cu albinosul rârâit Valeriu Stoica, au încercat să producă o revolt a organizaţiilor PNL, în scopul confiscării acestuia şi anexării la PD. Iniţiativa a avut un ecou foarte slab în teritoriu, astfel că, în cele din urmă, cei care au trebuit să se retragă au fost Valeriu Stoica şi grupul său. Ei au constituit o structură neviabilă, aşa numitul Partid Liberal-Democrat care a fost absorbit ulterior de Partidul Democrat, prilej cu care oranjgutanii şi-au mai adăugat un „L” în coadă, devenind, adică, (şi) liberali. (Între timp, maimuţele astea fost socialiste au devenit şi mari creştin-democraţi. Asta aşa, ca o paranteză). Apoi, guvernul Tăriceanu, devenit nu minoritar, ci ultra-minoritar în parlament, a avut nevoie de sprijinul altor forţe politice pentru a putea supravieţui. Tăriceanu a ştiut să facă acest lucru cu o oarecare dibăcie, nu neapărat transparent, dar în condiţii benefice pentru ţară. Pentru aceasta, el şi partidul său au fost constant şi virulent criticate ... Dar, pentru a înţelege comportamentul lui Tăriceanu nu avem decât să ne gândim la ceea ce a urmat, cum a fost constituită majoritatea „transparentă” din jurul guvernului Boc, cum funcţionează această majoritate şi cu ce efecte pentru ţară.

Aşa, ca exerciţiu pervers de imaginaţie, vă puteţi imagina cum ar fi arătat astăzi România dacă manevra din 2006 a lui Valeriu Stoica ar fi reuşit şi PD ar fi reuşit să absoarbă PNL aproape în întregime?

Guvernarea Tăriceanu a avut, ca orice altă guvernare, şi multe „pete negre”, dar, una peste alta, poate fi considerată cea mai de succes, cel puţin din ’89 încoace. Sau nu este aşa?

În urma rezultatului alegerilor parlamentare din 2008, Tăriceanu şi-a asumat încă un gest politic foarte curajos ... din păcate, neînţeles şi neasumat nici măcar de colegii săi de partid. Ce să mai vorbim de cei din PSD şi UDMR?

Astfel a luat naştere „marea coaliţie” de 70% care a condus România ... mai bine să nu ne amintim. Aşa şi-a irosit PSD şansele unei guvernări de (cel puţin) 4 ani şi, din păcate, a confiscat această şansă şi PNL. Şi ne-a „pricopsit” cu încă 5 ani de regim Băsescu.

În urma congresului partidului din martie 2009, Tăriceanu şi echipa sa au fost înlăturaţi de la conducere. Principalul reproş a fost acela că au adus partidul în opoziţie. Noul lider, Crin Antonescu, o persoană mult mai volubilă şi carismatică, şi-a alcătuit o nouă echipă în care a preferat să nu coopteze niciun membru al vechii conduceri.

În mod evident, acest lucru a reprezentat o „degradare” a lui Tăriceanu şi a oamenilor săi.

Uneori, în astfel de situaţii se stârnesc adevărate „războaie”, se fac declaraţii „incendiare”, acide, răutăcioase, se lasă cu demisii sau excluderi etc., dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat în urma congresului din 2009 (în afară de excluderea lui Cataramă). Nici măcar Orban, care a fost concurentul direct al lui Antonescu, nu a „crâcnit”.

Nu a fost, cred, vorba de „resemnare”, ci de cu totul altceva. De spirit de echipă. Tăriceanu a înţeles că imaginea noului lider trebuie protejată şi că partidul trebuie să se consolideze.

Din păcate, Crin Antonescu nu a reuşit mai nimic. Astfel, în noiembrie 2009, a pierdut, încă din primul tur, alegerile prezidenţiale, nereuşind să-l depăşească pe Mircea Geoană. Ulterior, acesta a reuşit să piardă, la rândul său, în faţa lui Băsescu. Da, a fost fraudă. Dar nu numai fraudă.

Ulterior, Antonescu a ratat toate obiectivele anului 2010. Guverul Boc e bine-mersi, PNL e tot în opoziţie şi, îngrijorător, nu are o creştere explozivă, corespunzătoare scăderii PD-L, în sondajele de opinie.

Antonescu este, fără îndoială, carismatic şi deosebit de volubil. Şi este, de asemenea, onest. Dar, din păcate, este lipsit de viziune şi nu e un bun strateg. E în stare, cu alte cuvinte, să mobilizeze, dar nu şi să învingă. Dacă nu e aşa, spuneţi-mi ce bătălie sau ce război a purtat şi câştigat Crin Antonescu, în afară de şefia PNL, bineînţeles. Dar asta nu e interesant. Ce bătălie a câştigat Crin Antonescu pentru ţară sau, măcar, pentru partid?

În comparaţie cu el, Tăriceanu e mult mai „viclean”, are „nas”, e mai „hârşit”. Şi, important de spus, ştie să învingă. Tăriceanu nu e convingător, nu entuziasmează, e „Moliceanu”, e cel care ştie să „încaseze”, în patru ani de mandat a „încasat” destule de la Băsescu, dar ştie să rămână în picioare şi să învingă. Asta e foarte important, deoarece Crin nu prea a gustat din cupa victoriei.

Antonescu ştie, fără, îndoială, să vorbească, şi o face foarte bine. Tăriceanu ştie, în schimb, să tacă. El nu vorbeşte tot timpul, cu rost şi fără, nu e prezent toată ziua pe ecranul televizorului, nu a fost nici în timpul mandatului, darmite acum, aşa că vorbele sale capătă o altă rezonanţă, o altă amplitudine.

Acum, Tăriceanu vorbeşte. A făcut-o o dată şi, iată, a repetat-o. După o lungă perioadă de tăcere.Asta înseamnă ceva. Omul ăsta trebuie ascultat!

Aprecierile sale, nu prea plăcute pentru Crin Antonescu, sunt, din păcate, extrem de riguroase. Alianţa P NL – PC e o mare prostie, alianţa cu PSD, o prostie încă şi mai mare.

Aşa consider şi eu şi mă regăsesc în argumentele lui Tăriceanu. Şi eu consider că guvernul Boc are şanse mari de a supravieţui până în 2012. De fapt, dacă anul trecut, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, opoziţia şi societatea civilă nu au reuşit nimic, de ce ar reuşi în 2011?

În 2012 vor avea loc alegeri parlamentare. Va fi schimbată, probabil, în mod radical, compoziţia parlamentului, iar aceasta va permite (sau nu) instalarea unui guvern cu o orientare total diferită. Dar, până atunci mai e mai mult de un an şi jumătate.

În acest moment, sondajele de opinie (care se pot modifica în orice moment) plasează pe primele două locuri PSD şi PNL. PDL e, încă, pe locul trei, dar tendinţa îi este nefavorabilă. Pe actualul trend, PDL are toate şansele să nu mai intre în viitorul parlament mai ales adcă se va vota în sistem uninominal pur ... ceea ce chiar n-ar fi nicio pierdere, dimpotrivă.

În loc să profite la maximum de această conjunctură, Antonescu şi Ponta lucrează la o mare alianţă politică. Pentru ce? Habar nu am.

În cazul unei ordini clare, de tipul A > B > C – nu mă refer acum la paradoxuri şi patologii gen Condorcet – şi se încheie o alianţă, aceasta se întamplă aproape întotdeauna între concurenţii de pe poziţiile doi şi trei. Matematic vorbind, avem oricum A > B şi A > C, deci nu are niciun interes să se alieze cu nimeni. Singura alianţă posibilă, din punct de vedere practic, este cea a lui B cu C, deoarece doar astfel ar putea să se realizeze B+C > A.

Totuşi, o alianţă a primilor doi, dacă se realizează, indică o teamă profundă a acestora şi sugerează o altă ordine reală. Acest lucru poate modifica profund opţiunea electoratului!

Apoi, nu trebuie să uităm că votul românilor, atunci când este acordat, e, de regulă, negativ. Adică, nu votează omul, să zicem, PSD fiindcă îi place în mod deosebit moaca lui Ponta sau a lui Iliescu, ci fiindcă nu poate să-l suporte pe Băsescu, şi nici Antonescu nu-i inspiră încredere. În alte cuvinte, alege „răul cel mai mic”. La fel e şi cu PNL, şi cu PDL, şi cu toate partidele. E aşa?

Şi-acum, mă întreb: oare acel om care nu a votat niciodată, să spunem, PSD ... fiindcă ... are el motivele lui, acel om va vota, oare, alianţa PNL – PSD? De ce ar face-o? Şi astfel, alianţa va pierde nenumărate voturi pe care partidele componente le-ar fi obţinut separat.

Oamenii sunt, în general, împotriva mega-alianţelor. Dacă se va realiza mega-alianţa ACD-PSD, atunci e destul de posibil ca aceasta să nu reuşească să obţină 50%+1 din voturi (sau din mandate). Şi chiar dacă se va întâmpla aşa ceva, migraţia unui singur parlamentar ar putea anula acest avantaj, şi atunci Băsescu ar putea repeta „figura” din 2004 şi 2009! E un risc pe care, în mod sigur, Ponta şi Antonescu îl ignoră.

Această perspectivă este îngrijorătoare. Dar, sunt şi altele. Din păcate.

Cum ar fi: până şi duşmanii să-ţi arate că greşeşti, dar tu să nu crezi …

Până la urmă, cel mai rău lucru care i se poate întâmpla PNL-ului ar fi o dihonie între Tăriceanu şi Antonescu. Ar fi extrem de rău şi pentru România, în general. Dacă nu va exista multă înţelepciune şi toleranţă între cele două personalităţi, nu va fi bine...

Ne place, nu ne place, destinul popoarelor de oi este acela de a fi conduse de lupi.