Cerşetorul milionar

Bălu a fost un homeless, adică o persoană fără adăpost, de când se ştie. Acu, are vreo şaizeci de ani. Cerşeşte în diverse locuri din oraş. E prietenos. Dacă vrei să stai de vorbă cu el, îţi povesteşte câte şi mai câte. Toată viaţa lui. Sau a altora. Sau ce a visat, sau a auzit, sau i s-a povestit. Nu e agresiv. Are umor şi uneori e chiar simpatic. Dar, e foarte dificil să îţi dai seama când spune adevărul şi când minte. Poate nici el nu ştie, poate că, în mintea lui, adevărul şi imaginaţia se confundă. Nu ştiu.

- Ia zi, nea Bălule, aşa te cheamă, sau cum?

Râde cu toţi dinţii de aur.

- Bălu, da, Bălu mă cheamă. Când m-or văzut ăi de la casă, aşa mi-or zâs.... Ş-aşa mi-or zâs toţi, pă urmă...

Bălu a crescut la casa de copii. L-a adus maică-sa când era foarte mic, el nu mai ţine minte. Şi nici n-a mai văzut-o de-atunci. Mai are fraţi sau surori? Nu, nu are, şi dac-ar avea, nu-i ştie, şi nu-l interesează. Ăsta-i el, de când se ştie, un vagabond singuratic.

- Femeie ai avut, Bălule?
- Femeie? Câte femei am vrut, atâtea am avut. Şi-acum mai am câte una. Numa’ la puşcărie nu, nu se poate.
- Nu ... dac-ai fost căsătorit...
- Noo ... m-o ferit Dumnezeu.

Bălu nu-i prost. Şcoala nu i-a plăcut, dar a umblat mult, a văzut multe şi a învăţat multe. Pe unde-a fost, a învăţat limba. Poate mă credeţi, poate nu, dar Bălu vorbeşte patru limbi străine bine ... mai bine decât liceenii ăia experimentaţi la competenţe lingvistice. Şi o mai rupe încă în vreo cinci-şase limbi. Ţigăneşte nu vorbeşte. Nu l-a învăţat nimeni, şi nici el nu a vrut să înveţe.

Vorbeam într-o zi de „afaceri”, de cum îi mai merge:

- Rău, rău de tot ... se vede că-i criză ...
- Se simte şi la tine?
- O-ho, cum să nu? Şi e rău al dracu’, nu mai e ca-nainte ... Ei, aşa-mi trebuie dacă am futut un milion ... nu mă mai refac.
- Ce-ai făcut, Bălule.
- Am futut un milion de euroi aiurea ... mai mult.

Mă gândesc ... o fi înebunit? Îşi bate joc de mine? De unde şi până unde, un milion de euro la Bălu? Alţi oameni muncesc o viaţă şi nu câştigă atâţia bani ... ia să fac un calcul: la o leafă de 250 de euro - atâta e salariul mediu în România, poate mai puţin – deci la 250, un an înseamnă 3000 de euro. Ca să strângă un milion, un salariat trebuie să lucreze 333 de ani! Timp în care nu mănâncă, nu bea, nu se îmbracă, nu plăteşte chirie, nu consumă nimic. De unde să aibă un vagabond ca Bălu un milion de euro? Un milion!!

Hm... Ce bine ce s-a inventat internetul! Pot afla informaţiile aşa de uşor ... poate nu sunt 100% adevărate, dar ... e bine şi aşa.

Aceste locuinţe aparţin unor concetăţeni de-ai noştri din comuna Buzescu – Teleorman. Cei mai mulţi dintre ei nu au lucrat, sau, mă rog, nu au fost „angajaţi” nici cinci minute. În schimb, s-au ocupat cam cu aceleaşi lucruri ca şi Bălu. Deci, teoretic se poate.

Cât câştigă, oare, cerşetorii? Se pare ce unii dintre ei destul de bine. Cel puţin aşa reiese din informaţiile de aici, de aici şi de aici.

Hm ... se poate ca şi Bălu să fi strâns un milion de euro! Nu ştiu. Şi, la urma urmei, nu mă interesează. Bălu nu-mi povesteşte cum a strâns aceşti bani. Se pare primul milion e cel mai bine păzit secret de pe pământ. Aşa şi cu Bălu. Mă rog, vreau să ştiu cum i-a pierdut.

- Ei, am vrut să fiu „domn”, zice Bălu.

A vrut să fie „domn”, adică a vrut să facă ceea ce pare că este normal pentru cineva care are un milion de euro. A zis: gata cu viaţa de vagabond, de azi sunt un „domn”. Şi a fost! Pentru aproape un an, Bălu a fost un „domn”. Ce puţin aşa zice el.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-şi ia o maşină. Nu se cade să fii milionar şi să nu ai o maşină. Iar maşina trebuie să arate că eşti milionar. Şi-a luat o maşină de vreo optzeci de mii. De euro. Nu mai ştie cum îi zice, sau nu vrea să îmi spună. De dat, a dat-o cu zece, după niciun an. Asta a fost.

Şi-a luat şi o casă, a mobilat-o. Totul nou, frumos. O casă „cu turnuleţe”? întreb. Da’ de unde, nici vorbă. Nu-i plac palatele ţigăneşti. E ţigan, dar nu-i plac. O vila modernă, zice. Nu ştiu ce înseamnă „modern”, nici nu întreb. Mare? Nu foarte mare, da’ destul.

Şi mai departe?

Mai departe ce? A petrecut cu prietenii ... Ce prieteni? Care s-au găsit, nu intră în detalii. A petrecut, a dormit, a lenevit, cam asta. Şi? Şi gata, asta a fost...

Acum, Bălu nu mai e aşa de vorbăreţ. De fapt, zice că nici nu are ce spune. Cum au venit, aşa s-au dus ... cam atât pot să scot de la el. Înţeleg că au fost nişte cheltuieli, impozit, utilităţi etc., alte probleme „administrative” şi „din astea”.

Până la urmă s-a hotărât, a vândut tot şi s-a mutat din nou în stradă. De fapt, nu chiar în stradă. Stă undeva în chirie. Îi place aşa, zice că proprietăreasa are grijă de tot, şi lui îi convine aşa. Ajunge numai seara. Nu are niciun fel de probleme şi asta îi place. Şi, îi place viaţa pe care o trăieşte. Nu s-ar mai întoarce niciodată la viaţa de „milionar”, zice că nu e făcut pentru asta.

A fi, o anumită perioadă de timp, cerşetor, e, în filosofiile orientale, o etapă absolut necesară pentru a dobândi „înţelepciunea” sau „iluminarea”. Acolo, însuşi întemeietorul budismului, prinţul Guatama Sakyamuni renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor, atingând iluminarea la treizeci şi cinci de ani, sub copacul Trezirii (bodhi), fiind cunoscut de atunci sub numele de Buddha, sau "Cel Treaz". Mii şi mii de oameni îi urmează, anual, exemplul, în ţările asiatice, în special în India, dar iată şi un ocidental care face acelaşi lucru.

Poate că toată povestea e o minciună, poate că Bălu n-a avut niciodată bani nici cât să treacă strada, sau poate că nu, nu ştiu... Dar, m-am întrebat, ce aş face, oare, cu un milion de euro?

Bine, poate că nu aş face exact ce-a făcut Bălu, dar oare, faptul de a avea un milion de euro mi-ar schimba viaţa? Poate că da, poate că nu, înclin să cred că răspunsul e, mai degrabă, nu. Aş continua să trăiesc ca şi acum ... aş fi mai bogat cu un milion de euro, dar atâta tot. Faptul de a avea sau nu un milion în cont nu influenţează prea mult gusturile sau stilul de viaţă. Sunt, mai degrabă, un sedentar, şi, dacă aş avea un milion, în niciun caz nu m-aş da cu parapanta doar fiindcă toţi milionarii fac aşa ... Există o grămadă de lucruri pe care mi le pot permite oricând, dar, de care nu sunt, pur şi simplu, curios, cum ar fi, de exemplu, cafeaua aia din căcat de mâţă – mă rog, nu din căcat, ci din boabe de cafea trecute prin intestinul jivinei aceleia şi impregnate de enzime specifice, şi nu e mâţă, e altceva ... oricum, nu aş fi interesat. Tot aşa ar fi şi dacă aş avea un milion, nimic interesant, nimic spectaculos....

În general, fiecare dintre noi trăieşte, aproximativ, aşa cum doreşte. Sau, cum „îşi aşterne”, după cum spune proverbul. Preferinţele noastre, de exemplu cele culinare, sunt „setate” în primii ani de viaţă. Mâncare ca mama nu face nimeni ... chiar dacă mama a fost o foarte proastă bucătăreasă. Orice învăţ are şi dezvăţ, zice o vorbă, dar e foarte greu. Adică, dacă, de exemplu, în prima copilărie, mi-a dat mama să mănânc ... nu ştiu ce, o mâncare „vulgară”, „ordinară”, sau cum vreţi să-i spuneţi, mămăligă rece cu lapte afumat, sau ciolan sleit cu fasole fiartă doar pe jumătate, sau orice altceva, şi atunci, odinioară, porcăria aia mi-a plăcut, voi căuta gustul acela toată viaţa, în mod mai mult sau mai puţin conştient. Aş putea ajunge să apreciez somonul fumé cu ananas, sau foie gras-ul, sau baba ghanoush, sau orice altceva, dar ... „ca la mama acasă” n-ar fi nimic.

Noi toţi vrem ceva ... vrem, vrem, vrem. Vrem să trăim precum americanii sau precum nemţii. Că ăia trăiesc bine. De fapt, am dori să câştigăm precum nemţii sau americanii, dar a câştiga mai mult nu înseamnă, de fapt, a trăi mai bine.

Cred că, de fapt, asta e problema noastră, a românilor. Ne e bine aşa cum suntem, nu ne prea ajung banii, dar nici nu ne omorâm cu munca. Comentăm de una, de alta, dar nu facem, de fapt, nimic, pentru a schimba lucrurile.

Uneori, suntem puşi în situaţia de a alege. Totdeauna suntem puşi în situaţia de a alege, dar uneori alegerile acestea sunt „formalizate”. Şi atunci, alegem nu ceea ce e „bun” sau „rău”, ci ceea ce ni se potriveşte. Cum am putea face altfel?

Trăim prost? Aşa este, dar, oare, nu noi suntem cei care am ales asta? Nu avem bani şi tocmai am fost anunţaţi că vom fi concediaţi. Cine e de vină? Cine a ales pentru noi? Societatea e coruptă până în măduva oaselor. Aşa este, dar cine e „societatea”? Dacă nu noi, sunt cei aleşi de noi. De ce am ales nişte corupţi? Nu am avut alternativă? Şi ce am făcut pentru a avea alternativă? Cum ne-am implicat? În niciun fel ... de lene, sau de ce? De ce nu am candidat noi? De ce am lăsat răul de lângă noi să se extindă?

Până la urmă, totul e o problemă de educaţie. Ne-am născut într-o ţară coruptă, leneşă, iresponsabilă, am respirat aerul acestei ţări, aşa suntem educaţi, aşa suntem formaţi... A, şi să nu uit, o ţară creştină. Creştinismul e o religie a iubirii ... cică. De asta i-am trimite la ocnă pe cei care îşi permit să critice religia noastră, pentru că îi iubim prea mult. Suntem făţarnici, pentru că şi laptele pe care l-am supt de la mama era, uneori, făţarnic, denaturat. Şi atunci ne mai mirăm de câte ni se întâmplă?

Mă doare sufletul de ceea ce văd în jurul meu, în ţara mea. Atâta ură, intoleranţă, nesimţire, indolenţă, iresponsabilitate ... Cine are curajul se me contrazică? Cine nu vede mizeria acestei societăţi, la tot pasul? Cine poate să spună că, în România, lucrurile merg foarte bine şi vor merge şi mai bine? Cine?

Şi ce e de făcut? Să acţionăm, să luăm atitudine, să nu fim indiferenţi, asta trebuie să facem. Altfel, cei cărora le place să trăiască într-un anumit fel, precum Bălu, ne vor trage în jos, sau, mă rog, în direcţia dorită de ei. Putem vorbi la nesfârşit despre asta, putem să ne lamentăm la nesfârşit, până nu schimbăm ceva profund, în primul rând, în noi, nu vom face nimic. „Norocul” poate da peste noi oricând, noi îl vom ocoli, oricum, fiindcă nu avem, de fapt, nevoie de el. A trăi „mai bine” nu e chiar cel mai uşor lucru. Cu toţii vrem asta, dar, de fapt, nu facem nimic.

Lucrurile vor începe să se schimbe cu adevărat atunci când vom dori cu adevărat să se schimbe.
Cred, sper ca Băsescu să fie ultimul arhanghel nimicniciei noastre. Ţara se duce de râpă, salariile scad, suntem îndatoraţi până-n gât... Avem, cred, nevoie, de aşa ceva. Până când nu ştii ce-i aia „foame” nu ştii nici ce înseamnă „a fi sătul”. Dacă nu se schimbă ceva, ne îndreptăm către faliment. Asta este. Şi, dacă direcţia nu poate fi schimbată, şi, se pare, cel puţin momentan, nu poate fi schimbată, atunci să ajungem acolo, adică la faliment, cât mai repede!

Îmi e teamă că suntem blestemaţi! Nici la faliment nu putem ajunge cum trebuie! Dacă am ajunge vreodată, adică dacă, la un moment dat, nu ar mai exista în ţara asta, nimic de furat, nimic de dosit, poate că atunci, vrând-nevrând, am face alegerea corectă. Dar, până atunci, atâta timp cât va mai fi ceva de furat, de risipit, de distrus, îl vom alege, inevitabil, pe cel care se pricepe mai bine să facă asta.

Tot ceea ce îmi doresc este să ajung să spun: m-am înşelat, lucrurile stau cu totul altfel! Dar, mie nu-mi dă Dumnezeu şansa asta, că sunt păcătos.

Mă bate gândul să mă mut, să plec din ţara asta, să nu mai văd ceea ce văd. Am şi motive: