Realitate mocirloasă

Într-o cameră plină cu oglinzi a intrat odată un câine de companie. Văzând atâţia câini la fel ca el în jurul lui, câinele s-a bucurat dând din coadă. Toţi ceilalţi câini i-au urmat, pe dată, exemplul. Chiar dacă, într-un târziu, câinele nostru trebuie să îşi fi dat seama că e ceva în neregulă cu câinii din oglinzi, s-a lăsat foarte greu dus din camera cu oglinzi. Şi, ori de câte ori avea posibilitatea, reintra cu plăcere, deoarece ştia că numai acolo va putea să întâlnească o mulţime de câini prietenoşi.

Într-o altă zi, un alt câine a intrat în acea cameră. De data asta, era vorba de un câine „rău”, un câine de vânătoare şi de luptă. De la bun început, nu s-a simţit deloc bine acolo. Îi plăcea, e drept, să se încaiere cu alţi câini, dar, întotdeauna, cu câini mai mici şi mai slabi, pe care îi putea smotoci cum voia. Acum, lucrurile păreau că stau altfel. Ăştia erau la fel de mari ca el ... şi erau şi cam mulţi. Animalul ştia foarte bine că, în astfel de situaţii singura strategie este aceea de a avea iniţiativa şi de a te arăta cât mai fioros. A început să mârâie şi să-şi arate colţii. Se aştepta, fireşte, ca haita să se sperie, să dea bir cu fugiţii, dar asta nu s-a întâmplat. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia să sară la beregata celui mai mare şi mai fioros dintre ei, dacă l-ar fi rănit sau l-ar fi speriat şi acesta ar fi fugit, toată haita s-ar fi dat bătută. Numai că „beregata” era dincolo de oglindă. Sticla s-a spart, „duşmanul” a dispărut, dar cioburile l-au zgâriat şi l-au tăiat. Nu mai conta însă! Îşi anhilase un duşman, nu avea decât să continue şi cu ceilalţi. A continuat aşa până a reuşit să spargă toate oglinzile. Dar, a murit şi el. Aşa l-au găsit oamenii, fără suflare, într-o baltă de sânge şi cu blana ferfeniţită ... era de nerecunoscut.

Suntem, din ce în ce mai mult, asemeni câinelui care nu mai are nevoie de niciun pretext pentru a „sări” la beregată. Sfintele sărbători a căror menire ar trebui să fie, după părerea mea, aceea de a ne apropia, de a ne face mai buni, mai înţelegători, mai iertători, îşi mai au, oare rostul? Niciunul dintre aceste lucruri nu se întâmplă cu adevărat, dimpotrivă, parcă tot ce e mai rău în noi iese la iveală în astfel de clipe. Oare de ce? Pentru că suntem, cu adevărat, creştini?

În Sâmbăta Mare scriam un post în care mă întrebam, mai mult sau mai puţin retoric, cum se face că, în preajma marilor sărbători religioase, oamenii, care oricum sunt răi tot anul, devin mult mai răi. Ceea ce a urmat – şi media a informat – mi-a confirmat aserţiunea: zeci, sute de copii ajunşi la spital, unii bătuţi de părinţii beţi, alţii ei înşişi în comă alcoolică, nenumărate violenţe, tentative de suicid şi aşa mai departe. Chiar atunci când scriam acel post, în Craiova, un smardoi recidivist omora în bătaie un bătrân ieşit la plimbare cu nepoţica. Motivul: bătrânul se mişca impardonabil de încet pe trecerea de pietoni, fără a acorda niciun respect dacă nu tânărului de la volan, măcar elegantului BMW cu numere de Anglia.

Urmarea se cunoaşte deja: criminalul nu va păţi nimic. Deja, a fost dezincriminat de crimă: cică moşu’ a făcut stop cardiac şi a răposat înainte de a o încasa. Carevasăzică, ăla a bătut un cadavru. Da’ nici la profanare poate fi băgat, fiindcă se plimba. Mortu’, da. Şi, dacă baţi un mort care se plimbă nu eşti vinovat, cine l-a pus?

Vă aduceţi aminte cazul lui Adrian Cocoană? Individul a omorat o femeie pe trotuar, procesul se judecă de un an şi jumătate, iar individul zburdă în libertate. Aşa se va întâmpla şi acum.

Nu ştiu ce să mai spun. Anormalitatea intră brutal în vieţile noastre, ale tuturora. Auzim atâtea porcării că suntem saturaţi. Încet-încet, „senzorii de normalitate” se degradează, dispar. Acceptăm toate mizeriile. Nici nu le mai sesizăm.

În Suedia, într-o situaţie similară, oamenii au ieşit în stradă, determinând arestarea ucigaşului. Aici, nicio reacţie ... A, ba, da, cum să nu, dar nu azi, azi ne refacem după Paşte, mâine, sau mai bine poimâine ... la Sfântu’ Aşteaptă.

Între România şi Suedia e o diferenţă ca de la cer la pământ. Şi, nu e vorba numai de PIB pe „cap de locuitor”.