Doar o întrebare ....

.Aşadar, numele persoanei care candidează din partea PD-L pentru un post de deputat în colegiul 19 este Teo Trandafir.

Această ştire – eu aş numi-o non-ştire – a suscitat deja numeroase reacţii pro şi contra, comentarii acide şi mai puţin acide, o mediatizare pe care îmi îngădui să o numesc excesivă şi fără rost. S-au făcut şi comentarii la comentarii, comentarii la comentariile comentariilor şi aşa mai departe.

În cele ce urmează nu voi face nicio apreciere la adresa celor două doamne care râvnesc să reprezinte în Parlamentul României interesele alegătorilor din colegiul respectiv. Altceva mi se pare interesant şi demn de comentat.

Ceea ce voi spune nu se referă, în mod special la PD-L, ci, în general, la toate partidele din România. Cu diferite nuanţe, desigur.

Ce înseamnă, până la urmă, un partid? Care sunt regulile care guvernează activitatea unui astfel de partid, dacă există astfel de reguli?

Încerc să mă pun în situaţia unui simplu membru de partid. Sunt, aşadar, o persoană care, din anumite motive, a decis să se înregimenteze într-o astfel de structură. Aceasta înseamnă, în primul rând, o serie de sarcini şi responsabilităţi suplimentare, nu? Totul pentru binele cetăţeanului. Sau pentru ciolan, până la urmă nici nu contează. Nu contează, de vreme ce scopul final este tot funcţia. Da, chiar şi cel care, ipotetic, nu doreşte decât „binele cetăţeanului”, trebuie să dispună de nişte pârghii pentru a putea face acest „bine”. Ceea ce tot „funcţie” se cheamă.

Ok, deci m-am înscris într-un partid, da? Şi ce fac, în această calitate? Ca nou venit, sunt „mic”. Mic de tot. Trebuie să încep de la „munca de jos”. Adică: plătesc cotizaţia, particip la şedinţele organizaţiei din care fac parte, am idei pertinente, care mă vor face din ce în ce mai apreciat, vorbesc cu vecinii, prietenii, cunoscuţii, le povestesc despre idealurile mele nobile, despre ceea ce vreau să fac, îi conving şi pe ei să se înscrie, apoi, în campanii, lipesc afişe, împart pixuri, brichete, găleţi sau mai ştiu eu ce, strâng mâini, pup babe, privesc oamenii în faţă, le spun în cine să aibă încredere şi în cine nu, particip la adunări, mitinguri, cu care prilej aduc toată familia, prietenii, cunoscuţii ... etc. Cam asta e munca unui membru de partid, nu?

Ei bine, şi după ce fac trebuşoara asta vreun an, doi, trei, încet-încet încep să urc în ierarhia respectivă, vin localele, organizaţia mă pune pe listă, pe un loc neeligibil, e drept, dar nu-i nimic, peste patru ani voi fi mai sus şi – cine ştie? – poate voi fi ales, şi aşa mai departe. Dacă sunt „bun”, „activ”, „respectabil”, „merituos”, traseul poate fi mai scurt. „Respectabilitatea” şi „fidelitatea” sunt, sau ar trebui să fie două calităţi foarte importante, iar pentru a le dobândi şi proba e nevoie de timp. Oamenii propuşi de un partid ar trebui să fie, poate în primul rând, „de încredere”. Dacă nu e aşa, partidul va păţi exact ceea ce a păţit PSD, şi, într-o oarecare măsură, şi PNL – e vorba de „traseismul politic”.

În practică, lucrurile stau cu totul altfel. Vă aduceţi aminte de alegerile din colegiul 1? A fost de ajuns o mică intervenţie a bos-ului Boc şi a fost impus „catindatul” Honorius Prigoană care ... mă rog, ştie toată lumea ce s-a întâmplat. Acum, aflu că doamna Trandafir s-a înscris marţi în PD-L şi, în cursul aceleiaşi zile a fost propusă pentru a candida. Oare membrii „de rând” din acea organizaţie, cei mulţi, oneşti etc., care, de zece ani tot lipesc afişe, nu au nimic de spus? Asta e întrebarea care mă frământă ... dar, poate că gândesc prea mult.

P.S. Nu e nicio greşeală în ortografierea cuvântului „bos”. Aşa am învăţat în clasa a VIII-a, la orele de latină. Americănească nu cunosc.