Cine îl mai crede pe Băsescu?

Calitatea vieţii înseamnă bani şi tot ceea ce se poate procura cu bani: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, maşină, vacanţe, putere şi aşa mai departe.

Valoarea vieţii înseamnă tot ceea ce nu se poate cumpăra cu bani: decenţă, echilibru, încredere, optimism, armonie, bunătate, bună credinţă, bucurie şi aşa mai departe.

Avem o singură lume şi aceasta este lumea în care trăim.

Avem posibilitatea să alegem ceea ce dorim: calitatea vieţii sau valoarea vieţii.

Când alegem calitatea vieţii, renunţăm mai mult sau mai puţin deliberat la valoarea vieţii. Mai mult decât orice, ne dorim bani şi tot ceea ce se poate procura cu bani. Şi, pentru asta suntem gata să sacrificăm toate valorile vieţii: armonia, buna credinţă, încrederea, bucuria şi aşa mai departe. Priviţi oamenii „de succes”: vieţile lor sunt dizarmonice şi lipsite de autenticitate. Orice bucurie este umbrită de cerinţa pregătirii următorului „succes”. Ipocrizia şi neîncrederea îi macină necontenit. Prietenia nu mai există, există doar interesele. Au tot ce-şi doresc: bani, putere, influenţă, dar nu au linişte. Se înfruptă din toate plăcerile, dar nu cunosc fericirea. Dar, toate plăcerile din lume nu pot înlocui măcar o clipă de fericire.

Când viaţa nu mai are valoare, ce importanţă mai are calitatea?

Niciuna.

Când alegem calitatea, renunţăm la valoare. Când renunţăm la valoare, renunţăm si la calitate. Calitate fără valoare nu există.

Aşadar, atunci când alegem calitatea, de fapt alegem non-calitatea.

Alternativa este să alegem valoarea.

Pentru valoare, calitatea este ca o umbră, o însoţeşte permanent. Uneori, nu se întâmplă aşa, dar în general se întâmplă.

Studiaţi vieţile marilor creatori: poeţi, muzicieni, artişti, savanţi. Pe fiecare dintre ei, ceea ce i-a determinat se creeze a fost altceva decât banul. A fost, aproape întotdeauna, o pasiune devoratoare care a venit din interior. Pentru unii, gloria şi banii au venit în timpul vieţii, pentru alţii doar posteritatea le-a recunoscut meritele.

Invers, însă, ce au făcut, ce au devenit cei ahtiaţi de calitatea vieţii? Au ajuns, poate, nişte comercianţi putrezi de bogaţi sau nişte politicieni veroşi, dar au fost ei, oare, măcar o clipă fericiţi?

Am spus-o şi altă dată: aşa-zisa criză economico-financiară pe care o traversăm este, de fapt, o altfel de criză. O criză morală, sau de valoare. Cine sunt cei care ne conduc şi de ce sunt lipsiţi de orice valoare – cei mai mulţi dintre ei? Nu noi suntem, până la urmă, cei care le-am acordat dreptul de a ne conduce, cei care i-am ales? Ba da. Şi de ce am făcut acest lucru? Fiindcă noi înşine suntem persoane lipsite de valoare, orientate aproape exclusiv spre aşa-zisa calitate a vieţii.

Am auzit de multe ori acest cuvânt „magic”: soluţii, soluţii. Care sunt soluţiile actualei crize economico-financiare?

Să presupunem că, la un moment dat, vă simţiţi mai puţin bine şi vă hotărâţi să consultaţi un medic.

Primul dintre ei ar fi un om sobru care, după ce v-ar consulta cu minuţiozitate v-ar spune, pe un ton foarte echilibrat, că situaţia este gravă, dar perfect controlabilă şi că aveţi neapărată nevoie de o intervenţie dificilă şi extrem de dureroasă. Apoi, va trebui să urmaţi un program strict de recuperare, inclusiv o dietă destul de neplăcută, dar, după un anumit interval de timp, vă veţi însănătoşi complet şi vă veţi putea relua complet viaţa dinainte, mai puţin acele obiceiuri dăunătoare care v-au adus în situaţia prezentă.

Al doilea ar fi un om foarte „popular” şi optimist. După un consult sumar, v-ar bate „prietenos” pe umăr şi v-ar asigura că suferinţa dumneavoastră este una neimportantă şi trecătoare, iar cel mai bun remediu ar fi „să trăiţi bine”. O masă copioasă şi o noapte de „distracţie” v-ar remonta complet. Dar, suferinţa nu ar trece, astfel că ar fi necesar un nou consult. De data aceasta, medicul v-ar prescrie nişte calmante foarte puternice, nu că aţi avea nevoie, ci aşa, mai mult, pentru „siguranţă”. Oricum, suferinţa dumneavoastră va trece de la sine cât se poate de repede, aşa că nu trebuie să vă faceţi griji. La o a treia întâlnire, medicul v-ar comunica sec că, de fapt, boala de care suferiţi este extrem de gravă şi că a decis să vă supună unei intervenţii pe cat de dureroase, pe atât de riscante. Dar, aceasta ar fi singura posibilitate, mai mult teoretică, de a supravieţui.

Ei, care dintre cei doi medici vă place mai mult? Pe care l-aţi alege, dacă aţi putea opta?

Depinde de informaţiile şi de starea de spirit din acel moment. Al doilea medic poate fi, la o primă vedere, mai „simpatic”, dar cunoscând scenariul până la capăt, nu cred că aţi opta pentru acesta.

Aş vrea să ne reamintim un lucru. În timpul guvernării Tăriceanu, salariile profesorilor s-au dublat. Cine susţine contrariul, e rugat să o demonstreze cu documente. Bineînţeles, au fost şi excepţii: dacă, să zicem, un anumit profesor a fost, la începutul perioadei respective, director de şcoală, beneficiind de indemnizaţie de conducere, gradaţie de merit, ore suplimentare la limita permisă de lege şi nu ştiu ce sporuri mai „ciudate”, iar sfârşitul perioadei l-a aflat la catedră, ca „simplu profesor”, fără nicio oră suplimentară şi chiar fără dirigenţie, fără gradaţie de merit, salariul său nu s-a dublat în perioada respectivă, dar chiar şi aşa, nu a scăzut! Cine susţine contrariul, să demonstreze! În acelaşi timp, în timpul aceleiaşi guvernări s-au făcut cele mai mari investiţii în şcoli, în infrastructură, calculatoare, laboratoare, cabinete, biblioteci etc. Asta a fost.

Povestea legii „50%” este atât de cunoscută, încât nu are rost să o mai reamintesc. Tăriceanu a spus „NU”, iar această atitudine l-a costat. Vorbesc de Tăriceanu şi nu de Adomniţei. Adomniţei a fost un ministru slab, fără personalitate, fără carismă şi chiar fără pregătire în domeniu. Şi, n-a ştiut nici câte stele sunt pe drapelul UE. A fost ca „apa sfinţită”, n-a făcut nici bine, nici rău. Ba da, a făcut bine, a dat bani în sistem. E puţin lucru? Atunci, uite: a fost la o grădiniţă şi a citit poveşti copiilor. Atâta a putut, atâta a făcut. Dar Andronescu sau Funeriu? Ce au făcut miniştrii boci ai educaţiei? Cu ce sunt ei superiori lui Adomniţei? Hai, să spună cineva.

Bun, revin. Ia să vedem ce-a făcut şi Băsescu. A promulgat legea „50%” susţinând că „numai cine nu vrea, nu are bani”. Dar, de aplicat, legea nu s-a aplicat niciodată. Cine este, oare, garantul suprem al aplicării legilor în ţara asta?
Apoi, cu criza. Mai întâi că nu vine, că nu are ce căuta la noi. Apoi, că, în eventualitatea că, totuşi, vine, n-ar strica să luăm un „calmant”. Sau, un colac de salvare. Unul de douăzeci de miliarde. Bun, l-am luat şi pe ăla. Apoi, ne-a anunţat că am intrat în criză, dar am şi ieşt din ea. Şi, în fine, că suntem în rahat rău de tot şi că dacă nu tăiem „în carne vie” ne curăţăm cat de curând. Asta a făcut Băsescu.

Despre DobiBok nu am ce să comentez, cine-i piticania asta şi ce vrea ea? A cotcodăcit şi ăsta destule şi n-a făcut nimic. A ameninţat că dă bugetarii afară şi i-a dat. Da’ nu pe ăia din primării, consilii judeţene, justiţie, servicii, tot felul de agenţii şi aşa mai departe. Nu, pentru că acolo se află, de fapt, clientela politică portocalie. S-a răzbunat doar pe profesori, că şi-aşa ăştia aveau lefuri cam nesimţite. Reducerile au fost făcute la modul cel mai mizerabil, în august anul trecut, după încheierea principalelor etape de mobilitate. Şi medicii .... cu medicii nu are nimic. Ăştia nu mai aşteaptă să fie daţi afară, pleacă singuri pe ruptele. Şi asistentele, de asemenea. Prietenii ştiu de ce...

Oricum, toată lumea ştie că DobiBokul e inexistent ca om ... el e ca o floare .... ca floarea soarelui, aia se orientează după soare, DobiBokul după mucii lui Băsescu. Ce, vă aşteptaţi cumva să-i dea Băselului vreo replică în genul: „Dom’ preşedinte, mai pune şi mata mânuţa pe cărticica aia de-i zice Constituţie şi vezi care-i treaba lu’ mata şi care e a guvernului. Aşa că nu mai bleotocări aiurea, că nu mata trebuie să tai lefurile şi pensiile.” Ei, aş, nici într-un milion de an. Tăriceanu da, Bok niciodată.

Mai au încredere românii în Băselu?

Judecând după numărul de votanţi pe care i-a avut la ultimele alegeri prezidenţiale, răspunsul ar putea fi „da”. Judecând după numărul de persoane, îndeosebi cu „funcţii” care şi-au schimbat opţiunea politică după aceste alegeri, aş putea zice „şi încă într-o foarte măsură”. Dar eu cred că răspunsul e altul.

Nimeni nu are încredere în Băsescu. Nimeni! Cine mai poate avea încredere într-un om care a minţit într-un mod atât de neruşinat? Nimeni! Dar, aici nu e vorba de încredere. E vorba de „borcanul cu miere”. Sau, de „calitatea vieţii”. Numai că oamenii care, încă, îl mai susţin, nu mai sunt oameni. Sunt, în cel mai bun caz, muşte, iar „borcanul cu miere” conţine, de fapt, altceva. Ceva care atrage la fel de mult aceste insecte scârboase ... dar miroase mult mai urât. Acesta este singurul motiv pentru care Băsescu şi partidul portocaliu mai au susţinători.

UPDATE: E posibil, totuşi, să existe şi idioţi incurabili. Am auzit cum un anume pensionar susţinea că măsurile Bokului sunt bune şi vor scoate ţara din criză şi, de aceea, el, acel pensionar, acceptă bucuros să doneze 15% din pensia sa pentru scoaterea ţerii din criză. Zău? Ce vorbeşti, tataie? Pe cât pariu că hahalerele astea îţi vor lua banii şi nu vor face nimic, absolut nimic. Iar prin august-septembrie, încolo, proaspăt reveniţi din concediu, vor zice: tataie, nu mai ajunge 15%, 25% ar fi mai bine. Şi musai trebuie să mărim puţin şi taxele. Da’ nu, nu te gândi la prostii, că am redus şi ajutoru’ de-nmormântare, tot cu 25%. Ei, ce zici? Pe cât pariu că o fi exact aşa după cum zic?