Nu ştiu câte grade sunt afară, dar cine se uită afară? Se uită în portofel ... şi ce vede acolo? Îngheţ total. C-aşa au zis Băselu şi Bok: îngheţăm tot. Da’ nu numai că îngheţăm... Îngheţ e şi la 0 grade, dar nu, noi nu îngheţăm aşa, pur şi simplu, noi congelăm de-a dreptul, la minus 25 direct. Aşa că ... brrr, ce ger e-n portofele ... o poveste de iarnă ar fi mai mult decât potrivită. Aia cu chibriturile. O ştiţi? Ei, dacă nu v-o spun eu. Să nu mai spuneţi că nu o ştiţi.
A fost odată o fetiţă, ba nu, nu o fetiţă, sau nu doar o fetiţă, au fost multe-multe fetiţe, şi multe multe-multe mame, şi mulţi-mulţi taţi, şi mulţi-mulţi bunici şi bunicuţe care zgribuleau de ger. Era un ger năprasnic, 25 de grade sub zero, după cum spuneam, de îngheţase şi sufletul în ei. Şi un crivăţ ... vai ce mai crivăţ bătea în economiile lor. Care economii, dom’le, că nici dările la bancă şi utilităţile nu mai reuşeau să le plătească. Niciun fel de economii...
Aşa, şi umblau oamenii ăştia de colo-colo, nevoindu-se şi gândindu-se cu groază la ce mai urma să se întâmple. Bebeluşii într-o jumătate de pampers, că cealaltă le-o luase un băiat mai mare care se chema Guvernu’, zicând că vrea să facă nişte investiţii ca să scoată lumea din criză, bătrânii morfoleau o jumătate de colţ de pâine neagră, că cealaltă o luase tot Guvernu’ ... nu mai vorbesc de medicamente şi alte fineţuri de acest gen.
O să murim cu toţii, se lamentau unii dintre ei, mai slabi de înger. Alţii spuneau: nu-i adevărat, e doar o cură de slăbire, trece, ne-a cam îngheţat şi sângele-n vine, da’ nu-i nimic, nu-s decat minus douăzeci şi cinci, ce-i aia? Apoi, tăticul nostru, care se cheamă Băselu, ne-a asigurat, că, dacă scăpăm de asta, şi sigur o să scăpăm, o să ajungem direct în rai, unde e cald şi frumos, şi toate-s bune şi la locul lor, şi portocalii... Şi, plini de speranţă, deşi tremurau la fel ca ceilalţi, ba poate că şi mai abitir, rătăceau de colo-colo, prin meandrele unei reforme care parcă nu se mai sfârşea.
Lumea îşi pierduse de mult culorile, scufundându-se într-un cenuşiu dezolant. Unii îşi mai aminteau, fireşte, de albastrul pur al dimineţilor liniştite, de verdele crud al ierbii tinere, de strălucirea zilelor senine de vară, de sângeriul amurgului, de miriadele de culori de pe un câmp de flori. Dar acestea erau amintiri, acum tot ceea ce mai întrezăreau aceşti bieţi muritori era un soi de pâclă care se insinua încet-încet pe creştetele şi umerii lor, dând o senzaţie de greutate, de sfârşeală, de neputinţă, pătrundea în gura, în ochii, în urechile oricăruia dintre ei, ajungând, astfel, în stomac, în plămâni, şi de acolo în sânge şi în fluidele corpului, aducând fiecărei celule senzaţia aceea neplăcută.
Cu o oarecare uimire, unul dintre suferinzii aceia a constatat că are în mână un chibrit. Un chibrit! Wow! Era ceva, dacă ar fi reuşit să îl vândă. Ar fi putut cumpăra încă un colţ de pâine, sau de pampers. Ar fi păcălit foamea şi frigul încă o clipă! Da, da, cu siguranţă ar fi fost ceva.
Dar, vai, nimeni, dar absolut nimeni nu era interesat de aşa ceva, mai întâi fiindcă nimeni nu avea bani, şi apoi fiindcă toţi aveau propriul lor chibrit.
Şi, totuşi, ce se poate face cu un chibrit? Cu un singur chibrit? Mai nimic. Un chibrit e nimic. Arde o clipă şi apoi se stinge. Viaţa lui e atât de scurtă încât nimeni nu se poate încălzi de la un singur chibrit, şi nici să zărească ceva. Cu un singur chibrit nu se poate face mai nimic, dar cu mai multe, aproape orice.
Dar, nimeni nu îndrăznea să-şi aprindă chibritul. Mai întâi, fiindcă unii nici nu ştiau că îl au, alţii se gândeau că un chibrit, odată aprins, arde într-o clipă, şi, apoi, cu ce mai răman? Cu nimic. În fine, alţii ar fi dorit să dea foc chibritului, dar aşteptau să facă alţii treaba asta, ca să vadă cum este, şi aşa mai departe, fiecare avea un motiv pentru care nu ar fi aprins un chibrit pentru nimic în lume.
Şi, totuşi, la un moment dat, în cenuşiul acela dezolant s-a făcut văzută o scânteie. Era lumina unui pai, a unui singur chibrit. Cineva, un tânăr, sau, poate, un bătrân, un copil, o femeie, un nebun, nu ştiu cine, aprinsese un chibrit. Unul singur, dar, aşa, ca într-o străfulgerare, oamenii au realizat că, dincolo de cenuşiul acela terifiant, culorile nu încetaseră niciodată să existe, că dârdâiala asta fără sens, la minus douăzeci şi cinci, poate şi trebuie să înceteze, că viaţa, în general, e frumoasă şi merite trăită.
Chibriturile au început să scapere. O lumină orbitoare a luat locul putreziciunii aceleia cenuşii. Copacii au înfrunzit, apele au început să şopotească, soarele să strălucească. Venise primăvara! Era frumos, era atât de frumos, şi chiar şi orbeţii aceia cu cataractă groasă care, până cu o clipă în urmă, visaseră la raiul portocaliu, recunoşteau acum că adevărata frumuseţe a lumii stă în multitudinea de culori şi în modul în care aceasta se combină pentru a închipui cele mai mesteşugite tablouri, cele mai frumoase flori, şi nu în monocromie.
Acolo unde altădată se înălţa templul zeului Băselu, vâlvătaia se înălţa până la cer. Flăcările mistuiau jucăuşe tot ceea ce, cândva, întrupase o imensă hidră portocalie. Ei, da, cine era cât de cât atent, ar fi putut auzi sudalmele groase ale băieţaşului acela numit, odinioară, Guvernu’, dar cui îi păsa acum de aşa ceva? Mai ales acum, când se mai încălzise, şi viaţa îşi recăpătase culorile?
A fost odată o fetiţă, ba nu, nu o fetiţă, sau nu doar o fetiţă, au fost multe-multe fetiţe, şi multe multe-multe mame, şi mulţi-mulţi taţi, şi mulţi-mulţi bunici şi bunicuţe care zgribuleau de ger. Era un ger năprasnic, 25 de grade sub zero, după cum spuneam, de îngheţase şi sufletul în ei. Şi un crivăţ ... vai ce mai crivăţ bătea în economiile lor. Care economii, dom’le, că nici dările la bancă şi utilităţile nu mai reuşeau să le plătească. Niciun fel de economii...
Aşa, şi umblau oamenii ăştia de colo-colo, nevoindu-se şi gândindu-se cu groază la ce mai urma să se întâmple. Bebeluşii într-o jumătate de pampers, că cealaltă le-o luase un băiat mai mare care se chema Guvernu’, zicând că vrea să facă nişte investiţii ca să scoată lumea din criză, bătrânii morfoleau o jumătate de colţ de pâine neagră, că cealaltă o luase tot Guvernu’ ... nu mai vorbesc de medicamente şi alte fineţuri de acest gen.
O să murim cu toţii, se lamentau unii dintre ei, mai slabi de înger. Alţii spuneau: nu-i adevărat, e doar o cură de slăbire, trece, ne-a cam îngheţat şi sângele-n vine, da’ nu-i nimic, nu-s decat minus douăzeci şi cinci, ce-i aia? Apoi, tăticul nostru, care se cheamă Băselu, ne-a asigurat, că, dacă scăpăm de asta, şi sigur o să scăpăm, o să ajungem direct în rai, unde e cald şi frumos, şi toate-s bune şi la locul lor, şi portocalii... Şi, plini de speranţă, deşi tremurau la fel ca ceilalţi, ba poate că şi mai abitir, rătăceau de colo-colo, prin meandrele unei reforme care parcă nu se mai sfârşea.
Lumea îşi pierduse de mult culorile, scufundându-se într-un cenuşiu dezolant. Unii îşi mai aminteau, fireşte, de albastrul pur al dimineţilor liniştite, de verdele crud al ierbii tinere, de strălucirea zilelor senine de vară, de sângeriul amurgului, de miriadele de culori de pe un câmp de flori. Dar acestea erau amintiri, acum tot ceea ce mai întrezăreau aceşti bieţi muritori era un soi de pâclă care se insinua încet-încet pe creştetele şi umerii lor, dând o senzaţie de greutate, de sfârşeală, de neputinţă, pătrundea în gura, în ochii, în urechile oricăruia dintre ei, ajungând, astfel, în stomac, în plămâni, şi de acolo în sânge şi în fluidele corpului, aducând fiecărei celule senzaţia aceea neplăcută.
Cu o oarecare uimire, unul dintre suferinzii aceia a constatat că are în mână un chibrit. Un chibrit! Wow! Era ceva, dacă ar fi reuşit să îl vândă. Ar fi putut cumpăra încă un colţ de pâine, sau de pampers. Ar fi păcălit foamea şi frigul încă o clipă! Da, da, cu siguranţă ar fi fost ceva.
Dar, vai, nimeni, dar absolut nimeni nu era interesat de aşa ceva, mai întâi fiindcă nimeni nu avea bani, şi apoi fiindcă toţi aveau propriul lor chibrit.
Şi, totuşi, ce se poate face cu un chibrit? Cu un singur chibrit? Mai nimic. Un chibrit e nimic. Arde o clipă şi apoi se stinge. Viaţa lui e atât de scurtă încât nimeni nu se poate încălzi de la un singur chibrit, şi nici să zărească ceva. Cu un singur chibrit nu se poate face mai nimic, dar cu mai multe, aproape orice.
Dar, nimeni nu îndrăznea să-şi aprindă chibritul. Mai întâi, fiindcă unii nici nu ştiau că îl au, alţii se gândeau că un chibrit, odată aprins, arde într-o clipă, şi, apoi, cu ce mai răman? Cu nimic. În fine, alţii ar fi dorit să dea foc chibritului, dar aşteptau să facă alţii treaba asta, ca să vadă cum este, şi aşa mai departe, fiecare avea un motiv pentru care nu ar fi aprins un chibrit pentru nimic în lume.
Şi, totuşi, la un moment dat, în cenuşiul acela dezolant s-a făcut văzută o scânteie. Era lumina unui pai, a unui singur chibrit. Cineva, un tânăr, sau, poate, un bătrân, un copil, o femeie, un nebun, nu ştiu cine, aprinsese un chibrit. Unul singur, dar, aşa, ca într-o străfulgerare, oamenii au realizat că, dincolo de cenuşiul acela terifiant, culorile nu încetaseră niciodată să existe, că dârdâiala asta fără sens, la minus douăzeci şi cinci, poate şi trebuie să înceteze, că viaţa, în general, e frumoasă şi merite trăită.
Chibriturile au început să scapere. O lumină orbitoare a luat locul putreziciunii aceleia cenuşii. Copacii au înfrunzit, apele au început să şopotească, soarele să strălucească. Venise primăvara! Era frumos, era atât de frumos, şi chiar şi orbeţii aceia cu cataractă groasă care, până cu o clipă în urmă, visaseră la raiul portocaliu, recunoşteau acum că adevărata frumuseţe a lumii stă în multitudinea de culori şi în modul în care aceasta se combină pentru a închipui cele mai mesteşugite tablouri, cele mai frumoase flori, şi nu în monocromie.
Acolo unde altădată se înălţa templul zeului Băselu, vâlvătaia se înălţa până la cer. Flăcările mistuiau jucăuşe tot ceea ce, cândva, întrupase o imensă hidră portocalie. Ei, da, cine era cât de cât atent, ar fi putut auzi sudalmele groase ale băieţaşului acela numit, odinioară, Guvernu’, dar cui îi păsa acum de aşa ceva? Mai ales acum, când se mai încălzise, şi viaţa îşi recăpătase culorile?
Ca întotdeauna, lumea se despărţea de trecut râzând ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu