Sărmane bine, cât rău te-aşteaptă!
Aşa îmi spunea mama, ori de câte ori făceam „mofturi” sau exprimam dorinţe nu tocmai uşor de îndeplinit. În acel timp, nu prea înţelegeam ce voia să spună mama. Acum înţeleg.
A fost odată ... Era pe vremea când România înregistra unul din cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare economică, iar pensiile şi salariile se dublau la fiecare 4 ani. Era bine, era rău? Nu ştiu, dar cert este că, după patru ani de relativă prosperitate economică, obosiţi, probabil, de eternul conflict dintre premier şi preşedinte, românii au ales să-i dea celui dintâi o „lecţie”, iar celui de-al doilea, ceea ce îşi dorea dintotdeauna: puterea absolută. Şi, a urmat ceea ce a urmat.
Cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Simplu, după un timp oamenii se satură de orice, chiar şi de bine. Zic: hai să-ncercăm şi puţin rău, să vedem, ce-o fi? Chiar, ce-ar putea să fie? Ce ar putea să mai fie, în afară de ceea ce este deja?
Guvernul Băsescu-Boc este, cred, cea mai mare calamitate care s-ar fi putut abate aupra României. Un cutremur, o inundaţie, un război ar fi fost, cred, ceva mai simplu şi mai suportabil. Orice ar fi fost mai simplu şi mai suportabil. Dar nu, ar fi fost prea simplu, prea uşor, prea puţin. N-a fost să fie aşa. Ne-am „aruncat” direct la ceea ce e mai rău. În cunoştinţă sau în necunoştinţă de cauză, ce mai contează? Ghinion sau nu, cert este că ne-am ales cu ce ne-am ales. Şi, partea cu adevărat „interesantă” încă nu a venit.
Când în buzunarele tale bate vântul, nu te poţi gândi decât cum să-ţi stâmperi foamea. Cu o mie de euro, îţi poţi permite un sejur decent, într-o ţară oarecare, dar nu-ţi poţi permite nu ştiu ce extravaganţe. Când ai, să zicem, un milion de euro, îţi poţi permite cam ce sejur vrei. Poţi să te duci oriunde, să mănânci ce vrei, să te distrezi cum vrei, poţi, chiar să-ţi permiţi să închiriezi un hotel de lux numai pentru tine şi prietenii tăi. Cu un miliard de euro, nu mai trebuie să închiriezi hotelul, îl poţi cumpăra cu totul, şi încă îţi mai rămân bani. Dacă vrei, de restul poţi cumpăra şi niţel pământ pe lună. Iar cu o mie de miliarde de euro, ce să zic ... îţi poţi permite să cumperi luna în întregime, poate chiar şi o bucăţică din soare. Dar, oricât de bogat ar fi cineva, oricât de puternic, un guvern Băsescu-Boc tot nu îşi poate permite. El Dorado dacă ar fi, cu Băsescu la timonă, ar sărăci, ar falimenta, ar aduce în sapă de lemn. Şi noi ne mai permitem, încă, aşa ceva! Păi sigur, ne permitem fiindcă noi suntem bogaţii Europei, ai lumii, ce conteză pentru noi douăzeci de miliarde de care s-a ales praful, ce contează un salariu diminuat cu 25%, ce contează toate aceste fleacuri, la valoarea noastră ne permitem ...
Da ... azi ne mai permitem, încă ... Dar mâine? Dar poimâine? A calculat cineva cât ne costă, pe toţi, această mascaradă de putere Băsescu-Boc? Nu? Încă nu? Ei bine, atunci plătim ... plătim, că avem de unde.
Sărmane bine, cât rău te-aşteaptă!
Aşa îmi spunea mama, ori de câte ori făceam „mofturi” sau exprimam dorinţe nu tocmai uşor de îndeplinit. În acel timp, nu prea înţelegeam ce voia să spună mama. Acum înţeleg.
A fost odată ... Era pe vremea când România înregistra unul din cele mai ridicate ritmuri de dezvoltare economică, iar pensiile şi salariile se dublau la fiecare 4 ani. Era bine, era rău? Nu ştiu, dar cert este că, după patru ani de relativă prosperitate economică, obosiţi, probabil, de eternul conflict dintre premier şi preşedinte, românii au ales să-i dea celui dintâi o „lecţie”, iar celui de-al doilea, ceea ce îşi dorea dintotdeauna: puterea absolută. Şi, a urmat ceea ce a urmat.
Cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Simplu, după un timp oamenii se satură de orice, chiar şi de bine. Zic: hai să-ncercăm şi puţin rău, să vedem, ce-o fi? Chiar, ce-ar putea să fie? Ce ar putea să mai fie, în afară de ceea ce este deja?
Guvernul Băsescu-Boc este, cred, cea mai mare calamitate care s-ar fi putut abate aupra României. Un cutremur, o inundaţie, un război ar fi fost, cred, ceva mai simplu şi mai suportabil. Orice ar fi fost mai simplu şi mai suportabil. Dar nu, ar fi fost prea simplu, prea uşor, prea puţin. N-a fost să fie aşa. Ne-am „aruncat” direct la ceea ce e mai rău. În cunoştinţă sau în necunoştinţă de cauză, ce mai contează? Ghinion sau nu, cert este că ne-am ales cu ce ne-am ales. Şi, partea cu adevărat „interesantă” încă nu a venit.
Când în buzunarele tale bate vântul, nu te poţi gândi decât cum să-ţi stâmperi foamea. Cu o mie de euro, îţi poţi permite un sejur decent, într-o ţară oarecare, dar nu-ţi poţi permite nu ştiu ce extravaganţe. Când ai, să zicem, un milion de euro, îţi poţi permite cam ce sejur vrei. Poţi să te duci oriunde, să mănânci ce vrei, să te distrezi cum vrei, poţi, chiar să-ţi permiţi să închiriezi un hotel de lux numai pentru tine şi prietenii tăi. Cu un miliard de euro, nu mai trebuie să închiriezi hotelul, îl poţi cumpăra cu totul, şi încă îţi mai rămân bani. Dacă vrei, de restul poţi cumpăra şi niţel pământ pe lună. Iar cu o mie de miliarde de euro, ce să zic ... îţi poţi permite să cumperi luna în întregime, poate chiar şi o bucăţică din soare. Dar, oricât de bogat ar fi cineva, oricât de puternic, un guvern Băsescu-Boc tot nu îşi poate permite. El Dorado dacă ar fi, cu Băsescu la timonă, ar sărăci, ar falimenta, ar aduce în sapă de lemn. Şi noi ne mai permitem, încă, aşa ceva! Păi sigur, ne permitem fiindcă noi suntem bogaţii Europei, ai lumii, ce conteză pentru noi douăzeci de miliarde de care s-a ales praful, ce contează un salariu diminuat cu 25%, ce contează toate aceste fleacuri, la valoarea noastră ne permitem ...
Da ... azi ne mai permitem, încă ... Dar mâine? Dar poimâine? A calculat cineva cât ne costă, pe toţi, această mascaradă de putere Băsescu-Boc? Nu? Încă nu? Ei bine, atunci plătim ... plătim, că avem de unde.
Eu cred ca am platit destul... De acum a venit si randul lor! Insa, depinde si de noi cat de tari vom fi pe pozitie. Vom vedea incepand cu 31 mai... Atunci va putea fi finalul dramei...
RăspundețiȘtergere