Dacă ar putea, unii ţi-ar lua totul

Lumina soarelui, susurul apelor, pământul de sub tălpi, zâmbetul speranţei. Dac-ar putea, unii ţi-ar lua totul.

De ce ar face asta? Nu ştiu ... şi nu voi şti, probabil, niciodată. Ştiu, însă, că există oameni care nu pot fi, pur şi simplu, fericiţi, dacă nu fac pe alţii nefericiţi. Dar nici atunci nu sunt, de fapt, fericiţi ci, poate, doar uşor „energizaţi”. Pentru unii, răutatea e chiar sensul vieţii.

Sunt, însă, lucruri, pe care nimeni nu ţi le poate lua, niciodată: lumina soarelui, susurul apelor, pământul de sub tălpi, zâmbetul speranţei. Oamenii au, câteodată, nevoie de atât de puţin pentru a fi fericiţi! Unii ... Alţii nu pot fi fericiţi niciodată.

Cel care nu a făcut nimănui niciun bine nu a cunoscut fericirea.

Ţara coloneilor, regimul arlechinilor

Nu-ş dacă numele de Pugaciov vă (mai) spune ceva ... dar, din start, vă spun că nu e vorba de Alla Pugaciova, aia care cânta, acu’ vreo treizeci de ani şi mai bine: nuşno bâit smieşnâim dlia v’seh! Poate că atunci erau vremuri mult mai amuzante, într-adevăr ... nu ştiu.

Nu, acum vreau să scriu despre Emelian Pugaciov, conducătorul revoltei cazacilor, din anii 1773 – 1774. Ei, ce-a făcut, ce-a dres acest Pugaciov, profitând, în mai mult sau mai puţin corect, de nenumăratele slăbiciuni ale celor din jurul său, cert este că, la un moment dat, a ajuns să pună în pericol chiar existenţa imperiului ţarist. De fapt, acest Pugaciov, care avea în comun cu Romanovii cam cât are politica cu conştiinţa, a utilizat, la un moment dat, o mic şiretlic, dându-se drept răposatul ţar Petru al III-lea, cel care fusese, se pare, ajutat, să ajungă mai repede la tainica întâlnire cu Dumnezeu, chiar de către preacredincioasa şi preaînţeleapta sa soţie, viitoarea împărăteasă Ecaterina cea Mare. Cronicile vremurilor sunt puţin confuze şi este posibil ca unele detalii mai picante să fi fost adăugate după un anumit timp. S-a zvonit, de exemplu, că alteţa sa Marele Duce Petru nu ar fi reuşit să se achite corespunzător de îndatoririle conjugale, astfel că, în cele din urmă, Marea Ducesă a trebuit să-şi îndrepte atenţia către alţi bărbaţi, unul dintre aceştia, ofiţerul Grigori Orlov, cu care a avut şi un copil, fiind autorul loviturii de stat în cursul căreia Petru al III-lea a murit ca urmare a unei „crize de homoroizi”.

Dar, să revenim. Ţarul Petru a fusese asasinat în 1762, cu 11 ani înainte de răscoala condusă de Pugaciov, iar diferenţa de vârstă dintre cei doi era de 14 ani. În plus, răposatul ţar fusese deja „reîncarnat” de încă vreo șapte pișicheri, cel mai cunoscut fiind un anume Fedot Begmolov, astfel că pentru a fi, cât de cât credibil, Pugaciov ar fi trebuit să explice destul de multe lucruri oarecum neverosimile. Ei, n-are importanţă, este foarte uşor să convingi să convingi pe oricine, cu privire la orice, dacă acea persoană doreşte să fie convinsă. Dacă nu, nu.

Se înţelege că prima datorie a ţarului detronat era recâştigarea tronului, lucru care nu era chiar pe placul orgolioasei sale false soţii, Ecaterina, şi nici a amantului din acel moment, nimeni altul decât felmareşalul Potiomkin, ştiţi, ăla care ne-a lăsat moştenire celebrele sale oraşe şi cuvântul corespunzător: potemkiniadă.

(Pentru cine nu ştie, despre acest Potiomkin s-a tot povestit că ar fi construit, pe bani reali, oraşe şi sate false, pentru a-i impresiona pe împăratul german Iosif al II-lea, regele polonez Stanislas al II-lea, ambasadorul Franţei - contele de Ségur, pe prinţul Ligne al Belgiei, şi bineînţeles, pe însăşi împărăteasa, aflaţi, cu toţii, intr-o călătorie prin recent cuceritele provincii din sudul Ucrainei. Aceste oraşe şi sate ar fi fost, în realitate, construite din decoruri de teatru, iar „locuitorii” ar fi fost plătiţi cu ziua. Aceasta, cel puţin, a fost varianta biografului german al feldmareşalului Potiomkin, şi cum ştim că nemţii nu mit niciodată ... Cuvântul potemkiniadă indică, aşadar, o mare şi gogonată minciună, cu privire la o minunată realizare, pe bani publici. Dar, iată că iar m-am luat cu vorba.)

Cum a făcut, cum a dres Pugaciov ăsta, prin minciuni, înşelătorii, manipulare, dar a reuşit să cucerească o mulţime de localităţi şi să coaguleze o armată destul de consistentă – la un moment dat de aproape treizeci de mii de oameni – cu care a înfruntat, în mod repetat, armatele imperiale, provocându-le anumite înfrângeri ruşinoase. Că era puţintel cam analfabet ... ce mai contează? Mai puţin, şi ar fi dat cu toată curtea de pământ ... n-a fost să fie.

Cum el însuşi era noul şi adevăratul ţar (?!), nici oastea sa nu putea fi una de strânsură, compusă din tot felul de derbedei şi pierde-vară, ci noua şi adevărata armată imperială, organizată şi condusă după toate regulile artei militare! Numai că ... de unde? De unde, de neunde, cel puţin pentru un timp, planurile lui Pugaciov păreau să reuşească, iar armata sa începea să cuprindă, în rândurile sale, din ce în ce mai mulţi colonei, generali şi mareşali.

În vremurile acelea, un om simplu, pornit „de jos”, nu avea, practic, nicio şansă de a ajunge la un astfel de grad militar. Pentru aşa ceva îi trebuiau, cumulat: o solidă cultură generală, nenumărate bătălii „în picioare”, acte deosebite de bravură şi mulţi-mulţi ani de cătănie. Se făceau, nu-i vorbă, şi atunci, avansări „la apelul bocancilor”, dar acestea erau rezervate exclusiv aristocraţiei, nicidecum mujicilor. Asta până la Pugaciov, evident, fiindcă, pentru a-şi motiva şi fideliza oamenii, acesta a făcut nenumărate promovări „la excepţional”. Practic, după cucerirea fiecărui oraş, mulţi dintre oamenii săi, şi anume exact aceia care se distinseseră printr-o barbarie cu totul excepţională, sau printr-o remarcabilă rezistenţă în ceea ce priveşte consumul de alcool, printr-un rezultat deosebit la vreun concurs de viol, şi altele asemenea, erau de îndată promovaţi, astfel că, în curând, armata lui Pugaciov avea mai mulţi mareşali şi generali decât toate celelalte armate ale continentului, la un loc.

Ei, şi se povesteşte că, după o astfel de „bătălie victorioasă”, terminată prin cucerirea a încă unui oraş inamic, la sediul marelui stat major al armatei lui Pugaciov se pusese de-un chefuleţ micuţ, stropit cu butoaie de vodcă, după cum cereau cutumele vremii. Şi, cum de la clondir la harţag e doar un pas, şi cum generalii şi mareşalii marelui şi adevăratului împărat se cam aprinseseră, acesta s-a simţit nevoit să intervină extrem de ceremonios şi convenţional:

- Domnilor mareşali şi generali, vă rog să respectaţi protocolul curţii imperiale.

Săracii oameni, habar nu aveau cu ce mănâncă şi protocolul ăla. Dar, subjugaţi de personalitatea lui Pugaciov, au pus capăt disputei.

*

La mai bine de două sute de ani de la aceste întamplări, România e o ţară plină de colonei şi generali. Arunci o piatră, nimereşti un colonel. Dacă nu, un doctor în drept. Sau, şi una şi alta. Unde te duci, unde te întorci, dai de alţi colonei. Oameni care nu au pus în viaţa lor mâna pe o armă sunt colonei, cei care au văzut un film cu război sunt deja generali. Şi toate astea mulţumită „generalului izmenelor”, care nu a văzut, el însuşi, vreun teatru de bătălie altfel decât decât la televizor, dar se pricepe la alte lucruri. Traian Băsescu l-a numit „şeful mafiei personale a lui Adrian Năstase”, apoi l-a „reevaluat”. După care l-a reevaluat şi Ponta, încă o dată.

Stau uneori şi mă-ntreb: nu m-or fi făcut ăştia şi pe mine colonel, aşa, la plezneală, c-aşa am înţeles că-i modelul acum. Sau, poate, m-or fi făcut şi doctor, şi nu mi-au spus nimic. Asta numai aşa, ca să mă poată „da în gât” mai târziu, că mi-am plagiat teza. Care teză, fraţilor, că nu ştiu de nicio teză? Tu nu, dar noi ştim, şi ştim şi după cine ai plagiat. Hmmm...

Pe bune, nu ştie nimeni ce grad militar am? Sau dacă mi-am dat sau nu doctoratul? Nu mă aude nimeni? Păcat.

P.S.: Pe Pugaciov ăla, l-a mâncat Suvorov fript. L-a prins şi l-a băgat într-o cuşcă, l-a dus la Moscova, apoi l-a descăpăţânat puţin, într-o zi geroasă a lunii ianuarie a anului 1775, spre imensa bucurie a norodului adunat la panaramă. De Pugaciovii ăştia de-acum şi de armata lui de falşi colonei oare cine ne mai scapă?

Îndemn la raţiune

Din 19 milioane de locuitori, câţi are România, 18,4 au drept de vot. Fiindcă au depăşit 18 ani. În orice ţară din lume, chiar şi în cele puternic îmbătrânite, în cele cu spor natural negativ, numărul copiilor şi tinerilor sub 18 ani nu scade sub 25%. Numai în România el e de 4-5%. Cum e posibil aşa ceva? În România nu mai există copii?

E adevărat, în România există din ce în ce mai puţini copii, dar, în niciun caz, 4 sau 5% din totalul populaţiei. Şi atunci, care e misterul?

Nu-i niciun mister. În România sunt vreo 19 milioane de locuitori, asta e adevărat, dar numărul cetăţenilor români e mult mai mare. Cât de mare? Nu ştiu. În 1989, România depăşise 23 de milioane de locuitori, acum nu ştiu, dar cred că nu pot fi mai puţini. Vreo 24 sau 25 de milioane. Numai că diferenţa dintre aceste două numere nu se mai regăseşte pe teritoriul României, ci în străinătate, la muncă. Iar dacă e vorba de muncă, mulţi părinţi şi-au luat copiii cu ei, dar şi mai mulţi i-au lăsat acasă. De copii care au plecat singuri, lăsându-şi părinţii acasă, nu am prea auzit. În concluzie, procentul adulţilor, al persoanelor cu drept de vot, din totalul românilor de peste hotare, trebuie să fie mai mare decât acelaşi procent, din rândul românilor rămaşi acasă. Dacă, per total, există 75% persoane cu drept de vot, iar, peste hotare, acest procent este, în mod justificat, mai mare, undeva pe la 90-95%, rezultă că, în ţară, acesta e pe la 70% ... ca să iasă media.

Bun, şi, până la urmă, care este procentul românilor rămaşi în ţară care au drept de vot?

Da’ de ce „rămaşi în ţară”? Ce, ăia plecaţi nu au drept de vot? Ei nu sunt români, la fel ca noi toţi?

Ba da, sunt, dar, la fel de adevărat este că nu putem conta prea mult pe ei ... cel puţin în ceea ce priveşte votul. Pentru mulţi dintre ei, votul e o adevărată aventură, cea mai apropiată secţie de votare putând fi la câteva sute de kilometri. Şi, nici interesul faţă de situaţia din ţară nu mai e acelaşi ... nu mai vorbesc de informare. Majoritatea covârşitoare a celor din diasporă nu votează, iar acest lucru este cât se poate de normal. Anormală este, însă, condiţionarea unui referendum de atingerea unui cvorum.

Referendumurile nu sunt acelaşi lucru cu alegerile obişnuite, la acestea din urmă fiind chemaţi să alegem între X, Y şi Z. Persoane, partide, nu contează, contează faptul că nu există o opoziţie logică între variante. De obicei, şi Y, şi Z mint. De obicei, şi X, şi Y, şi Z fură. De obicei, nici X, nici Y, nici Z nu sunt de ales. Dar, de mers la vot, mergem, fiindcă nu există cvorum, şi, fiindcă, oricum, unul din ei va ieşi. Şi, ca să nu iasă cel mai rău, mergem şi-l votăm pe celălalt (care, de obicei, se dovedeşte a fi mult mai rău decât ne amăgim ... dar asta e cu totul altă poveste). Ei, aici ar trebui să existe cvorum. Iar dacă nu se atinge cvorumul, alegerile să fie anulate, şi plătite de candidaţi din buzunarul lor. Dacă ar exista o astfel de lege, partidele nu şi-ar mai putea desemna candidaţii penibili pe care şi-i desemnează astăzi, şi pe care îi alegem, exact ca nebunul din reclamă, fiindcă „celălalt era mai rău”. Dar, nimeni – când spun „nimeni” mă refer, fireşte, la clasa politică – nu e interesată să promoveze o astfel de lege a alegerilor. În schimb, impune cvorum la referendum.

Spre deosebire de alegerile propriu-zise, la referendum nu există varianta „nici-nici”, nu poţi spune „nu-l vreau nici pe X, nici pe Y, nici pe Z, fiindcă toţi sunt mincinoşi, hoţi, demagogi etc.”. Nu, trebuie să ai o opinie, nu poţi să spui că nici pe Băsescu nu-l vrei la Cotroceni, dar nici demis nu-l vrei, e absurd, e ori una, ori alta, dar nu amândouă sau niciuna, fiindcă asta e contrar principiului terţului exclus, care este baza oricărei logici, a oricărui raţionament. A, poţi să nu fii interesat, sau să consideri că nu merită efortul ... e cu totul altceva. Practic, a nu vota, în cazul unui referendum, înseamnă, sau ar trebui să însemne transferarea dreptului de a decide celor care votează. E complet imoral să consideri că, prin nevotare, opţiunea ar trebui să fie transferată, automat, uneia din părţi. E imoral, dar nu ilegal, şi din acest motiv, existenţa cvorumului la referendum favorizează clar una din părţi.

Concret, în eventualitatea destul de probabilă în care, în 29 iulie, nu va fi atins cvorumul, dar votul va fi covârşitor împotriva reîntoarcerii lui Băsescu la Cotroceni, se va ajunge la o situaţie paradoxală şi complet antidemocratică, cea în care învingătorul va fi declarat cel care va obţine 10-20% din voturi si nu celălalt, care a obţinut 80-90%! Din punct de vedere moral, reîntoarcerea lui Băsescu la Cotroceni va fi lipsită de orice temei, iar lupta pentru înlăturarea sa va continua, cu accente din ce în ce mai  radicale.

Pentru omul obişnuit, pentru cel care nu şi-a pierdut întru totul uzul raţiunii, pentru cel pentru care mai are o fărâmă de bun simţ, perspectiva declarării drept câştigătoare a taberei zdrobite, de fapt, de votul popular, este pe cât de ilogică, pe atât de imorală. Cu totul altfel stau lucrurile pentru cei dedulciţi la banul public, nemuncit, pentru hoţi, incompetenţi sau ticăloşi, pentru toți cei pe care o orânduire firească a lucrurilor i-ar arunca la periferia societăţii, acolo unde singura condiţie este aceea de a răsufla. Dacă din punct de vedere moral, în mod evident, astfel de persoane nu au nicio problemă, termenul fiindu-le cu desăvârşire străin, din punct de vedere logic-raţional, lucrurile nu stau chiar aşa.

Da, sunt şi idioţi precum acest Hashu pe care nu mi-l pot imagina altfel decât între zăbrele, chinuit de propriile-i viziuni psihedelice şi de balele care i se scurg, direct din creier:

Şi acum hai să-ţi spun de ce ar trebui să-ţi ştergi zâmbetul de pe faţa ta de incult politic, uslinosule. Toate abuzurile anticonstituţionale pe care le-au făcut idolii tăi în ultimele zile au efecte majore în economie. Te bucuri acum, că au ajuns ai tăi la putere. Eşti pensionar militar. Ai ieşit la pensie la 52 de ani , cu 70 de milioane pensie, şi ai fost supărat ca Boc ţi-a lăsat doar 30 de milioane, în condiţiile în care tu nu ai dat vreodată un ban la fondul de pensii? Eşti un asistat social, care face afaceri cu valută, cu fier vechi, cu legume, cu ţigări de contrabandă? Porcii ăia de Boc şi Ungureanu te-au lăsat fără banii de ţigări şi de curve, de care nu ştia nevasta ta, pensionata pe caz de boala, deşi e sănătoasă tun. Eşti un „amărât” de pensionar cu handicap, eşti orb în acte, deşi tu poţi citi ziarul de la 10 metri? Ai dat o şpagă grasă, nu e corect ca au fost ticăloşii ăia de dreapta la putere şi ţi-au tăiat ‘jde milioanele care le luai ca pensie. Eşti un fost miliţian, ai omorât şi tu vreo 10-12 fraieri care demonstrau în stradă în decembrie 1989, ai ajuns general din plutonier, şi porcul de Boc te-a lăsat fără indemnizaţia de loviluţionar.
...
Şi îl urăşti pe Băsescu. Chiorul. A vândut flota. E dictator. E cuplat Udrea. Aşa ţi-au spus ţie Ciutacu, Badea, Gâdea, Stancu, Ursu. (Te-ai băga şi tu la Udrea, dar miroşi urât, pentru că nu-ţi place să te speli.) Toţi atârnătorii şi mincinoşii lui Voiculescu îţi spun asta, deci e adevărat. Nu te întrebi, nici un moment, dacă nu cumva ăia te tratează ca pe un idiot fără discernământ. Nu te întreba. Nu are rost. Asta eşti. Un dobitoc. Un avorton. Un experiment uman eşuat, o epavă pe care nisipul vieţii ar trebui să o înghită rapid, ca să facă loc unei vieţi noi. Un homuncul ţinut în viaţă artificial, cu costuri uriaşe, ca să votezi.
Hai să-ţi spun şi punctul meu de vedere. Eu muncesc, Mult, foarte mult, 12-14 ore pe zi. Statul acesta ticălos îmi ia aproape toţi banii ca să te întreţină pe tine şi pe cei ca tine. Eu nu am timp să demonstrez la Universitate, ac tine, 12 ore pe zi, pentru că trebuie să mă duc la muncă..Pe mine nu mă plăteşte Hrebenciuc. Nu şi-ar permite. Eu poate am doctorat obţinut pe bune, nu copiat, ca idolii tai. Sau măcar am terminat o facultate cu o lucrare de licenţă la care am muncit luni de yile, nu am copiat-o de pe internet. Eu muncesc din greu şi aştept să fiu bine plătit pentru asta. Ies în Piaţa Victoriei de la 7 seara, zi de zi, cu sloganuri deştepte, pe care tu nu le pricepi, şi sper că o să mă audă semenii mei din Europa. Ies pe banii mei, în timpul meu liber, pe care îl sacrific pentru binele general, Inclusiv al tău, retardatule. Pentru că eu gândesc ca un european. Tu eşti încă în evul mediu. Demonstrez 2-3 ore pentru valori reale, ca democraţie, libertate, drept la exprimare, justiţie. Chestiuni de care ţie nu îţi pasă. După care merg acasă. Să am grijă de familie. Şi ca să mă odihnesc, Pentru că mâine o iau de la capăt cu munca. Ca să te hrănesc şi pe tine, inutilule.

Dar, e clar că asemenea indivizi nu au nicio capacitate de a seduce, de a prosti, de a manipula. Ei nu fac altceva decât să umfle, încă şi mai mult, rânza, în cei care s-au predat deja, cu arme şi bagaje, sectei proştilor, a hoţilor şi a profitorilor regimului băsescian, dar nu pot face, nicidecum, un om nehotărât, să se alăture acestei tabere. Pentru că, printre altele, nu e deloc clar de ce un individ de ăsta, cu atâtea calităţi, stă şi hrăneşte inutilii pe care, de fapt, îi urăşte, în timp ce angajatorii occidentali plâng după el!

Şi atunci e nevoie si de ceilalţi, care să exprime în cuvinte aparent logice şi chiar politicoase, incredibilul sofism al câştigării referendumului prin neprezentare.

Este imoral să le ceri oamenilor să participe la o mascaradă, să fie părtaşi la legitimarea unui puci, a unei lovituri de stat, a unui atac împotriva statului de drept şi democraţiei. Referendumul este rezultatul voinţei lor, a puciştilor, a acelora care, aşa cum Comisia Europeană a spus-o deja oficial în raportul MCV, nu respectă separaţia puterilor în stat, încalcă Constituţia şi supremaţia legii. (sursa)

Auzi logică la termopanagiu! Sigur, referendumul, orice referendum e o încălcare gravă a Constituţiei, a statului de drept, a democraţiei. Normal şi firesc e să nu existe niciun fel de referendum ... cu excepţia cazurilor în care acestea servesc intereselor legitime ale Băsescului. Altfel, orice hotărâre, orice decizie trebuie luată de cei care se pricep cu adevărat la aşa ceva.

Participarea la referendum înseamnă, oricum aş vota, că susţin acţiunea lui Ponta şi Antonescu, că accept o procedură nedemocratică, că sunt de acord ca, de acum înainte, preşedintele României să fie demis de fiecare dată când majoritatea parlamentară are altă culoare politică. (..)Eu nu cred că acest scrutin este "corect". (sursa)

Aceeaşi logică strâmbă, consultarea poporului e o „procedură nedemocratică”, fiindcă – nu-i aşa? – esenţa democraţiei constă tocmai în îngrădirea dreptului poporului de a se pronunţa în chestiunile care îl privesc.

Parlamentul trebuie să convingă Poporul că gravitatea faptelor este atât de mare, că peste 9 milioane de români vor fi atât de indignaţi şi agitaţi că vor lăsa tot, masă, casă, televizor, concediu în Grecia, ieşind la vot să-şi exprime poziţia. Dacă nu ies, testul gravitaţii în ochii Poporului nu este trecut. Punct. Indiferent de cum arată distribuţia voturilor exprimate. Fără cvorum, rezultatul final este delegitimarea deciziei Parlamentului şi prin implicaţie, a Parlamentului, în ansamblu. (sursa)

Asta-i prea de tot! Desigur, dacă un om îşi dă, să zicem, foc, în piaţa publică, el are o nemulţumire ... asta nu contestă nimeni. Dar dacă nu îşi dă foc? Ei, dacă nu îşi dă foc, vine deontologu’ Aligică şi zice că omul respectiv nu are nicio nemulţumire ... că, dacă avea trebuia să-şi dea foc, nu? Ei, câţi şi-au dat foc astăzi, în piaţa publică? Unu, doi, zece, o sută, o mie, câţi? Ei, ăştia au o problemă, ăştia nu-l mai suportă pe Băsescu .... pe când ceilalţi ... ceilaţi crapă de bine şi de iubirea pe care i-o poartă marelui încrucişător! Oare nu e destul de clar că, pentru unii, a vota este, dacă nu o imposibilitate, oricum, un lucru destul de greu de realizat. Unii sunt ţintuiţi la pat, alţii îşi pot pierde serviciul dacă fac asta, alţii trebuie să meargă sute de kilometri, alţii nu realizează, pur şi simplu, de ce e nevoie de votul lor ... e normal ca pe toţi ăştia să-i consideri favorabili lui Băsescu?

Aţi observat că partizanii lui Băsescu nu-i scot niciodată în evidenţă calităţile? ... pentru că nu au cum. Ce ar putea spune? Că e un om cinstit – nu este. Că a asigurat condiţiile pentru creşterea economică şi pentru menţinerea veniturilor oamenilor – nu a făcut asta. Că s-a interesat de dezvoltarea sistemului educaţional şi a celui sanitar – nu a făcut-o. Că îşi respectă poporul – nu îl respectă. Că a reformat justiţia – care justiţie, aia care nu a fost capabilă să vadă nici măcar hoţia lui Anastase?

Aţi observat modul în care partizanii lui Băsescu îi acuză pe Ponta şi Antonescu? Ok, sunt de acord, Ponta şi Antonescu nu sunt doar răi, sunt întruchiparea răului, sunt răul absolut, sunt ... sunt ce vor băsiştii să fie, dar ce legătură are asta cu demiterea lui Băsescu? Cu siguranţă, dacă sunt atât de răi, li se va întâmpla şi lor, într-o zi, o chestie nasoală. Cu siguranţă, dacă „antonescianismul” se va dovedi la fel de toxic ca şi băsismul, românii nu vor avea nicio reticenţă în al demite şi pe acesta ... şi pe orice alt preşedinte ... care-i problema? Unii dintre noi am citit „Prostia omenească” ... şi-om vedea ce-om face când ne va cădea drobul de sare.

Aţi observat că partizanii lui Băsescu nu vor să legitimeze „lovitura de stat” a lui Ponta-Antonescu-Voiculescu, dar nu au nicio problemă să legitimeze încălcarea oricărei legi, a oricărui principiu, a oricărei logici, din partea lui Băsescu&comp. Aţi observat că, pentru ei, este mult mai important ca poporului să-i fie luată orice posibilitate de a-şi „deranja”, în vreun fel, preşedintele, chiar atunci, sau mai ales atunci când acesta din urmă îi taie leafa, pensia, îi închide şcoala, spitalul, îi ia, până la urmă, şi zilele? Nu, poporul nu trebuie să aibă dreptul constituţional de a face nimic. Nimic din ceea ce nu îi place preşedintelui. Asta e esenţa democraţiei, nu?

În 29 iulie, toţi românii trebuie să pună punct regimului Băsescu. Din 29 iulie, ar trebui să înceapă lupta cu rămăşiţele. Cu profitorii regimului Băsescu. Cu sugătorii la ţâţa banului public. Cu canaliile care au distrus învăţământul, sănătatea, justiţia. Cu toţi cei care au minţit, au furat, au înşelat, au distrus.

Asta ar trebui. Din păcate, indiferent de rezultatul referendumului, nu cred că putem spera la mai mult decât la nişte înlocuiri „post-pe-post”. Vor pleca, nişte nemernici, şi vor veni alţi nemernici, poate mai puţin experimentaţi, poate mai temători, dar care îşi vor intra destul de repede „în pâine” - asta dacă nu vor fi aceleaşi persoane, că nu-i greu să te speli şi eşti „ca nou”. Şi-atunci, va trebui să o luăm de la capăt, iarăşi şi iarăşi!

Bine-ar fi să fie altfel!

Acum, măcar pe ăsta să-l dăm jos!

Apocalipsa vine pe 30 iulie

Pentru că, în 29 iulie se va întâmpla ceea ce toată lumea ştie că se va întâmpla: va avea loc referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu. Referendum al cărui rezultat e 100% dinainte cunoscut, chiar şi în cazul unei fraude masive.

După cum se ştie, în condiţiile acutizărilor tensiunilor sociale generate de politica falimentară a guvernului Boc, PDL a iniţiat, în 2010, o modificare a Legii referendumului, prin care preşedintele României nu putea fi demis decât în condiţiile în care cel puţin jumătate plus unu din persoanele înscrise în listele electorale permanente s-ar fi prezentat şi ar fi votat în favoarea acestei decizii. Condiţie, evident, greu, dacă nu imposibil de atins, în orice condiţii.

USL a încercat să modifice această lege, propunând o lege a referendumului fără cvorum, aşa cum este, de altfel, logic şi raţional, şi în acord cu reglementările europene. Dar, s-a izbit de decizia CCR, care impune un cvorum de 50% plus unu alegători prezenţi la vot, pentru a valida referendumul. Aparent, e o condiţie bună, fiindcă numai altfel, ar fi existat o oarecare umbră de ilegitimitate, având în vedere existenţa unei majorităţi care nu şi-a exprimat opţiunea. Acest punct de vedere este fals, deoarece a nu-ţi exprima opţiunea e tot o opţiune. În condiţiile impuse de CCR, e limpede că, pentru una din părţi, a sta acasă e mult mai bine decât a vota, ceea ce nu e în regulă. Şi, de asemenea, e limpede că, în aceste condiţii, inversarea opţiunilor de vot nu duce la inversarea rezultatului, ceea ce iarăşi nu e în regulă. Pe lângă asta, USL s-a angajat, în faţa „puterilor garante”, să respecte decizia CCR, ceea ce ar fi, desigur, în regulă, dacă decizia CCR ar fi avut o umbră de logică şi echidistanţă. Dar, nu are.

A, că există prevederi similare şi pentru demiterea primarilor ... sigur că da, avem. Iar rezultatul e că avem, sau am avut nu-ştiu-câţi primari încarceraţi – exemplul cel mai cunoscut este cel al lui Sorin Apostu – dar primari demişi în urma unui referendum local ... nu ştiu. Voi ştiţi?

E limpede, că pentru USL, satisfacerea condiţiei impuse de CCR echivalează, de fapt, cu satisfacerea îndeplinirii condiţiei din legea propusă de PDL, în condiţiile în care acesta din urmă nu are altceva de făcut decât să-şi ţină oameniii acasă. Şi, e la fel de clar că USL nu poate mobiliza 50%+1 votanţi în favoarea demiterii lui Traian Băsescu.

De ce spun asta? În primul rând, ar trebui să observăm că votul este un drept, şi nicidecum o datorie. Desigur, au existat iniţiative în favoarea legiferării obligativităţii votului, dar acestea au fost, din start, supuse eşecului. Nu doar pentru că votul obligatoriu e contrar principiilor drepturilor omului, pe care ţara noastră s-a angajat să le respecte, ci şi pentru că o astfel de lege nu e aplicabilă. Ce facem, de exemplu, cu rezidentul polinezian care nu a votat din n motive, printre care şi acela că, pentru a ajunge la cea mai apropiată secţie de votare ar fi trebuit să străbată, pe proprie cheltuială, sute sau mii de kilometri? Îi retragem cetăţenia română? Nu se poate. Îl amendăm sau îl băgăm la zdup? Nici asta nu se poate. Şi-atunci, ce-i facem? Nimic, nu-i putem face nimic. Iar o lege care nu prevede o sancţiune clară, şi aplicabilă, în cazul neîndeplinirii sale, nu e lege. E recomandare, e ce vreţi, dar nu e lege.

Într-o situaţie mai mult sau mai puţin asemănătoare cu aceea a ipoteticului rezident polinezian sunt, de fapt, milioane de români aflaţi în afara graniţelor ţării. Şi – vorbim de o realitate – mulţi, foarte mulţi dintre ei, păstrează cetăţenia română doar pentru că nu i-a obligat nimeni să renunţe la ea, şi pentru că „nu costă bani”, altfel, fiind rupţi de realitatea românească şi complet dezinteresaţi. Sau, pur şi simplu, insuficient informaţi şi nedoritori să contribuie la realizarea unei situaţii care să afecteze, într-un sens sau altul, milioane de semeni de-ai lor, dar nu pe ei!

Ei nu doresc să voteze şi nu vor vota, dar, de figurat pe listele electorale, figurează, asta este.

Prin urmare, raportată la numărul persoanelor înscrise pe listele electorale permanente, o prezenţă mai mare de 70-75% este iluzorie. (În paranteză fie spus, zilele trecute un sondaj de opinie efectuat într-un mod total neprofesionist indica o intenţie de vot de cca. 80% ... aberant. În mod sigur, cei care au realizat acest sondaj nu au discutat şi cu morţii de pe listele electorale, şi cu cei aflaţi la mii de kilometri depărtare ...).

Ei, dar 70-75% e mai mult, e mult mai mult decât 50%+1! Să iasă aceşti 70-75% din oameni la vot, şi e ok.

Da, numai că acest procent reprezintă numărul maxim de alegători care ar putea fi mobilizaţi, în condiţii extreme. Cu biciul, cu zăhărelul, cu urna băgată sub pernă, cu ce vreţi. Fiindcă, altfel, mai mult de 60-65% din ei nu vor vota.

Ei, dar şi 60-65% e mai mult decât 50%+1! Să iasă la vot măcar aceştia şi e ok.

Da, numai că, din aceştia nu toţi ar vota pentru demiterea lui Traian Băsescu. Nu discut acum de ce nu toţi românii ar vota pentru demitere. Pentru că ... pentru că mai sunt şi Gică-Contra, ce vreţi? Sau pentru că ... pentru că asta este, ce mai tura-vura?

Cam care este raportul de forţe între cei care ar vota pentru demitere şi cei care ar vota împotrivă. Sondajele indică raporturi apropiate de 2:1 (sau 66-67% favorabili demiterii), dar să zicem că nu-i aşa, să zicem că avem un raport de 4:1 (sau 80% favorabili demiterii). Pe o un eşantion de 60-65% din electorat, asta înseamnă 48-52% voturi în favoarea demiterii. 52%? Încă e bine. E bine, da, dar nu uitaţi că acesta e un prag maximal, calculat pe ipoteza unui raport de 4:1 între cei care-l vor demis pe Băsescu, şi cei care nu-l vor. Pe un raport de 2:1, cum indică sondajele, obţinem 40-44% voturi în favoarea demiterii ... insuficient.

În alte cuvinte, pentru demiterea lui Traian Băsescu este nevoie ca un număr, probabil destul de consistent, de susţinători de-ai săi, să se prezinte la vot şi să voteze împotriva demiterii. Ştiu, e paradoxal, dar fără aceşti oameni care să voteze împotriva demiterii, Băsescu nu poate fi demis. Asta e urzeala Curţii Constituţionale, şi în fapt, nu e câtuşi de puţin mai favorabilă adversarilor lui Băsescu decât era legea PDL-ului. Măcar, în aia se stipula clar, era nevoie de atâtea voturi şi nu mai conta ce face cealaltă parte!

Preşedintele suspendat anunţă, însă, că nu vrea să câştige la „masa verde”, adică prin nevalidarea referendumului. E-te fleoşc, trebuie să fii cu adevărat tâmpit să crezi că vrea să piardă „pe bune”. Plus că nu are niciun control asupra alegătorilor săi. E, doar aşa, o chestie ca să se mire proştii şi să exclame, încă o dată, „ce preşedinte corect, şi ce curajos” ... shit. E ... ştiţi vorba aia: „tot ţiganu-şi laudă ciocanu’, şi ţiganca nicovala...” Ce riscă, de fapt, Băsescu, printr-o astfel de declaraţie? A, că o mie sau două mii de susţinători de-ai săi o vor lua de bună şi vor merge să-l voteze? Foarte bine, asta înseamnă că USL nu va mai avea 99% din voturi favorabile, va avea numai 90%. Sau 80%, sau ... nu contează. Atâta timp cât nu se va atinge cvorumul, nu contează ....

Ce se va întâmpla în continuare?

În primul rând, aşa cum e şi firesc (?!), CCR va invalida referendumul. Bun, sunt oameni care cred că acest lucru nu se va întâmpla ... e părerea lor, dar nu cred că e cu putinţă altfel.

Şi mai departe?

E limpede că Băsescu nu se va putea întoarce la Cotroceni aşa, pur şi simplu, aşa, ca şi când ar reveni din concediu. Nu cred că la intrare va fi întâmpinat de Antonescu, care, plin de mândrie, îi va arăta cum a udat florile şi cum a şters praful. Nu cred nimic din toate astea. Mai degrabă mă gândesc la ample manifestaţii de protest, în Bucureşti şi în marile oraşe ale ţării. Spontane, sau mai puţin spontane ... nu mai contează. Şi, cu cât prezenţa la vot va fi mai apropiată de 50%, şi cu cât rezultatul va fi mai zdrobitor în favoarea demiterii, cu atât creşte probabilitatea unor manifestaţii mai intense. Şi, pe bună dreptate, cum să concepi, că, dacă ai fi avut un milion de voturi în minus, iar adversarul două milioane în plus, ai fi câştigat, dar, aşa ai pierdut? Cum?

Şi, de asta cine va fi de vină? Curtea Constituţională ... Brrr ...

Ce-ar putea face Ponta & Antonescu? Habar n-am. Ar putea, cred, să ia act de invalidarea referendumului şi să dea o ordonanţă prin care să convoace un nou referendum, până atunci Traian Băsescu rămânând suspendat. Îmi e greu să mă gândesc ce efecte ar avea o astfel de iniţiativă.

Ar putea, cred, să convoace iarăşi Parlamentul, pentru a-l suspenda din nou pe Băsescu, în temeiul aceloraşi acuzaţii ...

Ar putea ... nu ştiu ce ar mai putea face.

Ştiu, însă, ce ar trebui să facă ... şi nu vor face. De exemplu, Ponta ar trebui să demisioneze imediat ... şi n-o va face. De ce ar trebui să facă acest lucru? Pentru a-i da posibilitatea lui Antonescu să numească un alt premier ... bineînţeles că tot PSD-ist, nu asta-i problema. Problema e credibilitatea lui Ponta ... chestiunea cu plagiatul ... şi nu numai.

Şi ce va mai fi? Ce ar mai putea fi? Ce ar mai putea urma?

Păi ... ce se întâmplă, de obicei, în asemenea cazuri. Instabilitate politică şi economică, mişcări de stradă, greve, prăbuşirea monedei naţionale, fel de fel de monitorizări şi avertismente externe ... banalităţi din astea. Război surd, pe toată linia, între băsişti şi anti-băsişti ... cu câştigător previzibil.

Zilele astea s-a tot vorbit de blitzkrieg. Pentru cei care nu ştiu exact despre ce e vorba, cuvântul se referă la o anumită tactică a armatei germane, în timpul celui de-al doilea război mondial, care i-a permis, iniţial, să obţină victorii extrem de rapide şi spectaculoase. Totul se baza pe viteză şi surpriză, şi astfel a reuşit Germania să îngenuncheze Franţa. Dar, ceea ce a fost valabil cu Franţa, nu s-a mai repetat în cazul Rusiei, iar marea greşeală a armatei germane a fost întreruperea legăturii cu liniile de aprovizionare. Asta a făcut, de fapt, şi USL, a organizat totul foarte-foarte rapid, ignorând câteva elemente, şi acum s-a trezit cu mortu-n braţe. Nu are cum să-l demită pe Băsescu, fiindcă nu a reuşit să modifice corespunzător legea referendumului.

A avut, sau are, USL, un plan B, pentru situaţia în care demiterea lui Băsescu eşuează? Nu ştiu ... rămâne de văzut. Eu nu cred. Din ceea ce văd, nu cred că USL are un plan B. Nu are nici cum să modifice legea electorală, se va merge pe sistemul din 2008, care e, în esenţă, proporţional, ceea ce înseamnă că nu va mai lua 80% din mandate, şi nici măcar 50% - fiindcă nici la votul politic de la locale nu a luat 50%, iar de crescut, nu are cum să crească, ci doar să piardă. Şi tot ce pierde va merge, desigur ... ei, unde va merge? La PDL? Nu ştiu, nu cred ... altundeva. Mai precis ...

Ei, puţintică răbdare ... vorba lu’ nenea Iancu.

Rău cu hoţii ... da’ parcă nici cu proştii n-o scoţi la capăt!

Curtea Constituţională a decis: Traian Băsescu poate fi demis, dar numai de cei de cei care nu vor să-l demită!

De fapt, Curtea Constituţională a decis că referendumul nu poate fi validat decât cu 50%+1 voturi din numărul celor înscrişi pe liste. Care liste sunt cam de pe vremea lui moş Ion Roată, fiindcă acest 50%+1 înseamnă mai mult de 9,1 milioane – din motive de simplitate, eu voi vorbi, totuşi, de 9 milioane – în condiţiile în care, de toţi nu mai suntem decât vreo 19 milioane. Din care cel puţin 18,2 au drept de vot, deci numai vreo 800.000 sunt sub 18 ani!

Ei, să lăsăm asta. Să observăm, însă, că la 9 milioane de voturi, toate favorabile demiterii, Traian Băsescu se întoarce, bine-mersi, la Cotroceni. În schimb, la 4.500.0001 voturi pentru demitere şi 4.500.000 împotrivă, este demis.

Cum, realist vorbind, este aproape imposibil ca la referendumul din 29 iulie să se înregistreze cel puţin 9.000.001 voturi în favoarea demiterii lui Băsescu, rezultă că, dacă acesta va fi demis, acest lucru se va întâmpla numai datorită celor care vor fi votat împotriva demiterii!

Kafka era mic copil.

În legătură cu bacalaureatul de anul acesta ...

... am o singură întrebare: cât timp ne vom mai mira, ca proştii, la tot ceea ce e normal, firesc, şi pe deplin previzibil, dar vom accepta cu seninătate tot felul de ciudăţenii?

Acu’ chiar se aştepta cineva la rezultate mai bune? Pe bune? După tot ceea ce (mai) există în şcoala românească?

Şi chiar mai este nevoie de nu ştiu câte analize şi cercetări? Păi anul trecut n-a fost la fel? Atunci nu s-a analizat nimic, sau cum?

Eu cred că nu mai e nevoie de nicio analiză, ci doar de acţiune hotărâtă. Dar, pentru asta e nevoie de voinţă, iar noi stăm cam prost la aşa ceva.

Şi, uite-aşa, vom avea şi la anul un şoc. Asta dacă nu cumva va găsi onor ministerul niscaiva soluţii novatoare, cum ar fi: subiecte atât de simple cât să le poată face oricine; eliminarea camerelor de luat vederi, că oricum ne vede pe toţi Ăl-De-Sus, mai devreme sau mai târziu; meditaţii peste meditaţii, că oricum, dacă orele obişnuite nu se fac bine, sau nu se fac deloc, meditaţiile rezolvă problemele; amânarea bacalaureatului până după doctorat, că poate atunci nu mai trebuie; ceva mai multă „şcoală altfel”, dacă se poate prin cârciumi şi discoteci; şi altele asemenea. Nu, fără acţiune hotărâtă, fără muncă susţinută şi, mai ales, fără disciplină de fier nu se poate face nimic. Nu metodele „moderne”, activ-participative, vor salva învăţământul românesc, ci munca pe brânci. Calculatorul e bun, că ne scuteşte de efort, nu trebuie să ne mai batem capul cu tabla înmulţirii. Internetul e şi mai bun, că ne-nvaţă cum e cu plagiatul. Iar emoticoanele sunt grozave, că nu mai avem nevoie nici de cuvinte.

Pe cât pariu că la anul, pe vremea asta, ne vom mira iarăşi, din aceleaşi motive? E un pariu pe care aş dori să-l pierd.

Mamona vine pe www

Şi cine nu crede, să citească aici: Google a lansat o camapanie mondială în favoarea căsătoriilor între homosexuali.

Acu’ nu cred că asta e cine ştie ce, ăia pot să şi-o tragă, oricum, şi fără hârtie de la primărie, probleme de moştenire n-ae trebui să fie, că pidosnicii nu procreează, deci care-i faza? Faza e că mare parte din dreptcredinciosul nostru popor român credincios face, pur şi simplu, spume la gură când aude de homosexuali. De ce? Eu cred că din cauza sfintei mari ipocrizii care ne caracterizează. Că moare unu’ de foame, că nu-ştiu-care e nedreptăţit, că, vrem, nu vrem, trebuie să-i cam dăm dreptate lui Băsescu – şcolile scot tâmpiţi pe bandă rulantă -, că marea majoritate a românilor cred că pumnul şi palma sunt cele mai concludente şi rapide argumente, că nu prea ştim să ne spălăm ... toate astea sunt fleacuri şi nu au cum să intereseze pe cineva. Dar ce face X sau Y cu anatomia lui, asta da preocupare.

Aşa, deci. Atunci, dacă vă număraţi printre ăia pentru care curul altuia e grija de căpătâi, faceţi bine şi renunţaţi la Google, chiar acum. Şi la telefoanele cu Android, şi la tot, da? Treceţi la focuri pe dealuri, c-aşa se comunica în evul mediu.

Abia aştept reacţia habotnicilor, sper să fie una pe măsură.

Din acest moment, poporul are ultimul cuvânt

În Parlamentul Românei s-a consumat deja penultimul act al revocării preşedintelui Traian Băsescu. Pentru ca această revocare să devină efectivă, mai e necesar un singur lucru, şi anume votul popular.

Din acest moment, cuvântul îl are poporul. El e singurul în măsură să decidă dacă Traian Băsescu mai rămâne la Cotroceni sau merge în lada de gunoi a istoriei. Şi tot din acest moment, orice intervenţie externă pe această temă devine un act ostil la adresa României şi a poporului român. Media e liberă să spună orice, dar niciunui politician străin nu-i este permis să exprime vreo opinie sau alta fără a jigni poporul român.

Din punctul meu de vedere, nimic e dinainte ştiut. Vor fi oameni care vor vota într-un fel sau altul nu din convingere, ci din interes. Sau, pentru că vor fi fost manipulaţi. Sau, din cine ştie ce motive. Însă, orice declaraţie şi orice acţiune a unui politician străin, întreprinsă cu scopul de a influenţa votul poporului, nu poate fi considerată altfel decât ostilă şi ofensatoare la adresa României şi a poporului român. Tot aşa va putea fi considerat şi gestul acelor ziarişti care vor prezenta o opinie sau alta, bazându-se, mai ales, pe faptul că şi nu-ştiu-care politician sau ziarist străin „a zis şi el că ...”.

Voi ce imprimantă preferaţi?

Alegerea unei imprimante potrivite nu este cel mai uşor lucru. Multitudinea de modele şi existente pe piaţă, fiecare cu caracteristici distincte, face ca acest lucru să fie o misiune destul de dificilă. Evident, nu există o formulă universală, aplicabilă oricărui client, dar setul de criterii este mereu acelaşi, ceea ce diferă este ponderea relativă pe care o acordă clientul fiecăruia dintre aceste criterii. Nu pot, prin urmare, să recomand o anumită imprimantă, o anumită marcă, sau un anumit tip de imprimantă, dar pot prezenta cele mai importante criterii care trebuie avute în vedere la achiziţionarea imprimantei. În opinia mea, acestea sunt:

• Costul: dacă nu cu foarte mult timp în urmă, imprimantele laser erau aproape inaccesibile, din cauza preţului, consumatorilor casnici, în prezent situaţia s-a schimbat foarte mult: se pot găsi diferite tipuri de imprimante alb-negru sau color foarte bune, cu preţuri începând de la 60, respectiv 100 de euro, după cum vorbim de imprimante monocrome sau color. Multifuncţionalele sunt ceva mai scumpe, dar nu foarte mult.
• Ergonomia: caracteristicile imprimantei, conectivitatea sa (Wi-Fi, Ethernet etc.), dimensiunea, prezenţa, sau nu, a unui cititor de carduri, memoria standard, compatibilitatea driverelor etc. Sunt aspecte foarte importante, la care trebuie să fiţi foarte atenţi. Trebuie să ştiţi foarte bine la ce urmează să folosiţi imprimanta, pentru că fiecare dintre aceste opţiuni are preţul ei, şi e păcat să plătiţi pentru o opţiune pe care nu o veţi utiliza niciodată. De exemplu, dacă doriţi să exploataţi imprimanta exclusiv acasă, probabil că vă sunt cam indiferente opţiunile care privesc conectivitatea. Nu acelaşi lucru se întamplă în cazul în care sunteţi o firmă.
• Viteza de imprimare şi capacitatea de reacţie, precum şi modul de copiere (alb-negru sau color): ca regulă generală, imprimantele laser sunt cam de 2-3 ori mai rapide decât cele cu jet de cerneală, la o viteză de reacţie sau/şi iniţializare comparabilă. În ceea ce priveşte modul de copiere, imprimantele inkjet sunt, aproape întotdeauna, color. Probabil, în următorii ani, vor cam dispărea şi imprimantele laser monocrome.
• Calitatea imaginii, în mod text şi în mod fotografie: nu există deosebiri semnificative de calitate între cele imprimantele inkjet şi cele laser, în ceea ce priveşte documentele care conţin aproape integral texte. Există, evident, deosebiri între diferitele tipuri de imprimante, şi se pot seta manual anumite caracteristici de calitate, cum ar fi gradul de negru etc. Nici în mod grafic, diferenţele de calitate nu sunt foarte vizibile, de aceea se efectuează anumite teste specifice când se analizează fidelitatea culorilor etc. În acest mod, performanţele imprimantelor inkjet sunt superioare, dar, atenţie, vorbim de cele mai înalte performanţe, şi nu de cele obişnuite, comune. De asemenea, doar imprimantele inkjet pot tipări pe suporturi mai deosebite (de exemplu, pe suporturi textile) şi, de asemenea, asigură o persistenţă mai mare. Dar, în acest caz vorbim, de fapt, de imprimante inkjet speciale, mult mai costisitoare decât modelele obişnuite cu care suntem obişnuiţi în hypermarketuri. Astfel de imprimante se adresează unei categorii limitate de persoane: fotografi, artişti plastici etc.
• Consumul de energie şi zgomotul: consumul de energie în modul de lucru şi în modul de aşteptare, precum  și zgomotul produs sunt, de asemenea, caracteristici importante care ar trebui luate în seamă. Dincolo de 50 dB, imprimanta este considerată zgomotoasa. In prezent, imprimantele sunt din ce în ce mai silențioase.
• Costul de imprimare a unei pagini: Acesta este, de cele mai multe ori, cel mai important criteriu. Pe baza acestui criteriu, diferenţele dintre cele două tipuri de imprimante sunt semnificative. În general, toate imprimantele se vând cu cartuşe de rezervă. Echipată cu aceste cartuşe, o imprimantă inkjet poate printa, în medie, între 50 şi 500 de pagini, după care cartuşele trebuie înlocuite sau reumplute. Pentru imprimantele laser, numărul de pagini care pot fi printate pe baza cartuşelor originale incorporate se situează între 1000 şi 4000. În general, calculând exclusiv pe baza cartuşelor originale, ignorând orice alţi factori, cum ar fi costul hârtiei, curentul etc., imprimantele laser sunt cam de trei ori mai economice decât cele inkjet, costul imprimării unei pagini full-color, format A4 fiind de circa 9 eurocenţi, în cazul unei imprimante inkjet, respectiv, de 3 eurocenţi, în cazul unei imprimante laser .

Analizând aceste preţuri, constatăm că ele nu sunt foarte prietenoase, în niciuna din situaţii. Pentru reducerea lor există două posibilităţi: fie reumplerea cartuşelor, fie înlocuirea lor cu tonere compatibile. Cea de-a doua variantă este, desigur, superioară dacă firmele care comercializează astfel de tonere compatibile oferă garanţii de calitate similare celor de care se bucură cartuşele originale. În cazul cartuşelor reumplute, nimeni nu oferă nicio garanţie de calitate – de fapt, prin construcţie, cartuşele nu sunt destinate reumplerii.

Modul în care sunt produse şi testate cartuşele compatibile este, desigur, foarte important. Cel mai bun sfat este acela de a achiziţiona cartuşe compatibile doar de la firme care oferă garanţii de calitate, informaţii cu privire la modul de producere a cartuşelor respective, şi compatibilitate perfectă cu tipul dumneavoastră de imprimantă.

Indiferent de tipul de imprimantă de care dispuneţi, procurarea tonerului compatibil potrivit este la fel de simplă. Orice tip de toner toner compatibil HP, sau toner Canon, sau toner Samsung– acestea sunt primele trei cele mai populare mărci de imprimante laser – poate fi acum achiziţionat foarte uşor, chiar din fotoliul de acasă, la un preţ foarte bun, şi la o calitate similară produsului original, iar produsul este livrat cu celeritate, în orice colţ al ţării. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cele mai multe tipuri de alte tonere laser folosite în mod curent. Astfel încât nu pot să decât să vă urez „imprimare plăcută”.

Dezastru la examenul de plagiatură

Examenul de plagiatură, a cărui promovare reprezintă consacrarea în profesie, a fost şi anul acesta, un dezastru pentru mii şi mii de candidaţi. Dacă notele de 9 şi 10 au fost o rara avis, în schimb a plouat cu note de 2 şi 3. În Mureş, Tulcea, Bihor şi Botoşani, de exemplu, nu a existat nici măcar un candidat care să obţină nota 10, în timp ce în Mehedinţi, Vaslui şi Alba, procentul candidaţilor care nu au reuşit să obţină nici măcar nota 5 trece de jumătate. În Călăraşi a existat chiar şi un candidat care a obţinut nota 1,00 (unu, virgulă zero-zero), în condiţiile în care cincizeci de sutimi au fost acordate pentru scrierea corectă a datelor din buletin. Nici asta nu a fost în stare, să-şi scrie corect numele şi prenumele! Să mai spunem, oare, că peste 10% din totalul candidaţilor nici măcar nu s-au prezentat la examen!

În aceste condiţii, miile de posturi existente în sistem vor fi ocupate şi anul acesta de necalificaţi cu note sub 5. Culmea este că, în cele mai multe cazuri aceşti necalificaţi au terminat, totuşi, o facultate, un master, iar unii dintre ei, chiar şi un doctorat! Un caz aparte s-a înregistrat la Braşov, unde un candidat cu trei mastere şi un doctorat obţinut la o prestigioasă universitate străină, a clacat, pur si simplu, la proba practică, nereuşind să descarce nimic, în cele trei ore alocate probei respective. Şi, ca şi când asta nu ar fi fost destul, iată ce a declarat după examen:

Nicăieri în lume nu sunt premise astfel de practici.

Există, însă, şi motive de optimism. Începând cu anul viitor, însă, examenul de plagiatură va deveni mult mai complicat şi va fi precedat de o perioadă obligatorie de mentorat. Cei care, în această perioadă de trei ani nu vor fi reuşit să plagieze minimum trei lucrări metodico-ştiinţifice şi un referat de necesitate, nu vor mai fi admişi în examen.

Iepuraşul

Proaspătul ales în fruntea PDL mârâie la premierul Victor Ponta. Povestea cu plagiatul, fireşte. Şi nu numai: „tot ce vedem este imaturitate şi amatorism, confuzie şi discurs populist, minciuni, corupţie, plagiat”.

Aşa este, are perfectă dreptate. Oriunde mă uit, nu văd decât aşa ceva. Dar asta nu de ieri, de azi, de când a venit la putere guvernul USL.

Sigur, domnul Blaga poate spune orice. Sigur, domnul Blaga poate ataca USL din toate poziţiile, cu înverşunarea şi îndârjirea pe care i le cunoaştem, şi care i-au adus binecunoscuta poreclă: „buldogul”.

Un singur lucru nu poate face, însă, domnul Blaga – cum nu poate face nici domnul Boc, cum nu poate face nici domnul Ungureanu ... cum nu poate face nimeni de la PDL. Nu poate vorbi de „alternativa PDL”. Fiindcă, această alternativă nu există. Ce fel de alternativă? La ce? Şi, mai ales, cu cine? Cu Roberta şi Udrea? Cu Tălmăceanu şi Popoviciu? Cu Boc şi Ungureanu? Şi, mai ales, cu matelotul beţiv?

Nu, din acest punct de vedere, Blaga nu poate spune nimic. Şi nu va spune nimic. Nu va spune nimic, şi nu va face nimic. Pentru că „a face ceva”, în cazul domniei-sale, nu înseamnă „a mârâi” la Ponta, sau la USL. A face ceva înseamnă „a sări la beregata” infractorilor. A tuturor infractorilor, şi cu precădere a celor din propriul partid. Asta ar face un adevărat „buldog”.

Va face, însă, domnul Blaga, acest lucru?

Nu, fiindcă domnul Blaga e, de fapt, un „iepuraş” care nu sperie pe nimeni, dar care se sperie grozav până şi de umbra urechilor lui lungi.

Nu-i aşa? Demonstraţi-mi că nu-i aşa.

Despre oameni şi câini ... turbare şi alte suferinţe

De cunoscut, îl cunoştea de multă vreme. Nu erau, în mod necesar, apropiaţi, dar nici nu se evitau în mod ostentativ. Uneori, când îl întâlnea, îi mai dădea câte o bucată de pâine, de cele mai multe ori, însă nu-i dădea nimic. De ferit, nu se ferea de el, fiindcă nu-i remarcase vreo tendinţă majoră de agresivitate. Se întâmplase, totuşi, de câteva ori, să fie nevoit să-l înjure, sau să-l alunge, fiindcă devenise sâcâitor cu lătratul său. Dar, ştia el, omul, câinele care latră nu muşcă. Şi-apoi, de-aia îl făcuse natura câine, să latre, nu?

Toate până-ntr-o zi. În ziua aceea nefastă, jigodia a venit pâş-pâş, din spate, şi a atacat fulgerător. Cum s-a-ntâmplat exact , nimeni nu poate şti. Atâta că, în clipa aia, ochii jivinei erau congestionaţi de ură, iar balele îi curgeau din belşug.

Cum-necum, omul a ajuns acasă, şi-a oblojit, cât de cât, rănile, şi a trimis după felcer. După ce l-a consultat cu luare aminte, i-a spălat şi curăţat rănile, acesta din urmă a conchis: câinele fusese turbat. În vremea aceea, turbarea era incurabilă, iar cei care o contractau erau condamnaţi la o suferinţă îndelungată şi cumplită, urmată de o moarte cât se poate de ruşinoasă şi umilitoare. Şi nu, nu era vorba doar de suferinţa fizică, ci mai ales de cea morală. A turba echivala, în ochii oamenilor acelor timpuri, cu o crimă morală îngrozitoare. Şi asta pentru că, gândeau oamenii, în nemăsurata sa bunătate, Dumnezeu lăsase o cale de expiere şi pentru hoţi, şi pentru pentru ucigaşi, ba chiar şi pentru vrăjitori, numai pentru cei atinşi de turbare, nu lăsase nimic, nicio cale, doar suferinţă, umilinţă şi moarte.

- Hârtie şi creion, repede, imploră rănitul.
- Le am aici, pregătite, spuse felcerul, altfel un adevărat profesionist. Am trimis şi după notar.
- După notar? - se miră rănitul. Dar, de ce după notar?
- Fiindcă, ştiţi, m-am gândit că, probabil, în situaţia dumneavoastră ...
- Ha, ha, ha ... Sigur, sigur, o să-mi fac şi testamentul ... mai târziu ... dacă va fi cazul. Pentru moment, doar îmi notez pe cine am de muşcat!

*

Celor care nu înţeleg, le reamintesc că, în pofida hotărârii Curţii Constituţionale, premierul Victor Ponta a plecat, totuşi, astăzi, la Consiliul European de la Bruxelles.

Gândul zilei (51)

Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia. (Denis Diderot)

Doar o ghicitoare

Cine a spus, şi în ce împrejurare?

Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.

(I.L.Caragiale, într-o scrisoare către Al. Vlahuţă)

Ce s-a schimbat, oare, în ţara asta în ultima sută de ani?

Murgule, de când te-am luat ...

Ştiu că sună, poate, ciudat, dar fotbalul e unul din acele lucruri care nu mă interesează aproape de loc. Dar, chiar de loc.

Nu, nu pot spune că mă deranjează, dar nu mă interesează. Aşa, că mai aud şi eu una şi alta, e altceva. Ştiu, de exemplu, că Poli (Timişoara) a promovat în prima ligă, dar nu va juca ... ceva cu banii. Dar, habar nu am care vor fi echipele care vor juca, de la toamnă, în prima ligă. Cam ăsta e interesul meu faţă de fotbal , şi cam astea sunt cunoştinţele.

La ultimul campionat mondial, ăla din Africa de Sud – cred că ăla a fost, nu? – n-am urmărit niciun meci. Nu ştiu nici cine a ieşit campioană.

Nici la campionatul ăsta european nu m-am uitat la niciun meci. Dar, am înţeles, totuşi, că s-a trecut de faza grupelor. Şi am văzut o reclamă la un meci Germania-Grecia, pentru mâine seară. Ei bine, după ani buni în care n-am mai făcut aşa ceva, mă voi uita la un meci de fotbal. La acest meci.

Şi nu, nu o voi face doar aşa, de plictiseală. Vreau să văd un meci adevărat, să văd luptă şi sânge. Şi, la sfârşit, vreau să văd Germania în genunchi.

Poate că vorbesc prostii, poate că Germania e o forţă, că grecii sunt, mai mult, nişte amatori, nişte ăia, vai de capul lor, care s-au trezit la campionatul european fără să ştie, de fapt, cum s-a întâmplat, şi ce caută acolo. Nu mă interesează! Vreau ca Grecia să termine, mâine, Germania, şi cred că va fi cu putinţă aşa ceva.

De ce vreau asta? Pentru că toată lumea îşi bate joc de greci, că sunt puturoşi, că nu-şi plătesc impozitele, că aia, că ailaltă ... Aşa o fi, nu ştiu. Dar grecii sunt cei care au dat Europei artele şi ştiinţele, logica, poezia, matematica, medicina. În timpul în care grecii obişnuiau să meargă la teatru pentru a se delecta cu creaţiile lui Eschil sau Euripide, germanii, sau, mă rog, germanicii, nu existau. În Europa aveau să ajungă mult mai târziu, şi aveau să îmbogăţească limbile europene cu termeni precum „vandal” şi „vandalism”.

Nu, nu vreau să insult pe nimeni, niciun popor, niciun om, dar istoria trebuie cunoscută şi, mai ales, respectată. Şi toate neamurile trebuie să beneficieze de respect, chiar şi grecii. Sau, mai ales grecii. Nimeni nu are dreptul să îi privească de sus, sau să îi judece pe greci doar pentru faptul că au avut ghinionul, în ultimele decenii, să aibă nişte conducători nemernici. Şi noi am avut acest ghinion, şi ştim foarte bine cum stau lucrurile.

Aşa că, mâine ţin cu cu Grecia. Epitihiia, Ellada! Măcar la fotbal luaţi-le faţa nemţilor!

Să fie foarte clar!

Din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:

Articolul 9

Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. (...)

Articolul 10

Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. 

De unde şi până unde ideea asta că nu e voie să comentăm asupra unei decizii a justiţiei? Adică justiţia nu poate greşi, sau cum? Pot eu, sau orice altă persoană, printr-un comentariu, printr-o manifestare a unui punct de vedere, să atentez împotriva „imparţialităţii puterii judecătoreşti”?

Eu cred că, în virtutea articolelor menţionate mai sus, am, în mod clar, acest drept, şi consider că, din punct de vedere moral, am chiar datoria de a face acest lucru. Nu pot influenţa o decizie a justiţiei ... e cu totul altceva.

Noaptea cuţitelor lungi

Sigur, toată lumea vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat aseară. Cei care mai pot, fiindcă nu toţi mai au această tărie.

Altfel , ce pot să zic?

Din punctul meu, e limpede că a început campania electorală pentru alegerile din toamnă. Alegeri care ne vor găsi mai dezbinaţi ca oricând, mai plini de ură, mai nefericiţi, mai săraci. Cei care nu vor „performa” pe acest ultim criteriu – sărăcia – vor compensa, cu vârf şi îndesat, pe celelalte.

Altfel, nu prea mai sunt multe de spus.

Sigur, PDL nu are prea multe şanse de a frauda alegerile, ceea ce nu înseamnă că nu va încerca. Însă tot ceea ce va putea face vor fi mici aranjamente locale, insuficient pentru a putea spera la obţinerea unui scor cât de cât rezonabil, la nivelul întregii ţări.

PDL nu va putea aplica nici strategia mituirii alegătorilor, din motive aproape evidente.

Strategia constituirii unei alianţe electorale nu va funcţiona. Cu cine să te aliezi, când toţi se vor feri „dracu’ de tămâie” de aşa ceva?

Şi atunci?

Atunci, singura strategie de luat în calcul este aceea a creării şi exploatării unor probleme grave de imagine la nivelul adversarilor politici. Este exact ceea ce face, în acest moment.

La început, a fost problema plagiatului lui Ponta.

Sigur, în sine, plagiatul un lucru destul de grav, incompatibil cu o demnitate publică precum ar fi aceea de prim-ministru. Iar Victor Ponta pare a se fi făcut vinovat de aşa ceva. În proporţie de 80%-90%, sunt convins că asta s-a întâmplat. Pentru că domnul premier, căruia îi pot recunoaşte multe calităţi, e un om politic (şi era şi în 2003), şi oamenii politici nu au timp. Şi nu sunt focalizaţi pe cercetare. Cercetarea ştiinţifică de calitate presupune o intensă concentrare, şi o dăruire aproape totală. Nu poţi face simultan, şi politică şi cercetare, nici măcare politică şi cercetare politică. Nu se poate, nu ai cum. Nici Napoleon nu a putut. Dacă n-ar fi ajuns împărat, Napoleon ar fi putut ajunge un matematician important ... N-a fost să fie.

Sunt, însă, situaţii şi situaţii. Acum, suntem în campanie. În război, adică. Ponta e generalul, şi, chiar în acest moment conduce o bătălie importantă. Plagiatul e, până la urmă, o chestie civilă. Nu retragi un general, în toiul unei bătălii, pentru o chestie civilă, de nu îl retragi pentru nimic. Când se va termina războiul, când se va instaura pacea ... e altă discuţie.

A urmat condamnarea lui Năstase. O condamnare cu „cântec”. Cu mult, mult „cântec”.

Sigur, ceilalţi, adică „armata lui Băsescu”, nu au altceva de făcut decât să meargă pe „independenţa justiţiei” etc. Din punctul meu de vedere, şi sunt convins că sunt milioane de oameni care gândesc aşa, independenţa, lipsa de obedienţă, şi altele asemenea, sunt calităţi valoroase doar dacă sunt dublate de responsabilitate. Pentru că, altfel, nu mai vorbim de justiţie, ci de terorism în numele justiţiei ...

Nu ştiu care va fi justificată decizia de acum a curţii, în dosarul „Trofeul Calităţii”. Dar, dacă ceea ce scrie aici e adevărat, şi cred că este adevărat, atunci nimeni nu mă va putea convinge că, de fapt, întregul proces nu a fost altceva decât o mascaradă politică de cea mai joasă speţă. E vorba de motivaţia curţii în faza precedentă. Iată:

Corupţia clasei politice din România, personificată cel puţin la nivelul anului 2004 de inculpatul Năstase Adrian, reprezintă un fenomen care nu mai poate fi tolerat de către societatea românească, justiţia fiind obligată să riposteze cu fermitate ori de câte ori are de-a face cu un asemenea caz, ca o dovadă că statul de drept nu este o chestiune iluzorie, ci funcţionează în beneficiul propriilor cetăţeni.

Cum e cu putinţă aşa ceva? Motivarea unei decizii judecătoreşti nu e eseu filosofic. Motivarea unei decizii judecătoreşti trebuie lipsită cu desăvârşire de orice accente şi interpretări personale. Motivarea unei decizii judecătoreşti trebuie redactată în termeni foarte stricţi, aproape matematici.

Oare judecătorii ăştia care vorbesc atât de dezinvolt de „statul de drept” au habar de ce reprezintă aşa ceva?De „separaţia puterilor” vor fi auzit? Justiţia aplică legea, dar nu legiferează. De ce simbolul justiţiei este femeia legată la ochi? Pentru că justiţia nu are, nu îi este permis să aibă noţiuni morale, să discearnă între „moral” şi „imoral”, ci doar între „legal” şi „ilegal”, asta e tot.

De ce? Foarte simplu, fiindcă nu sunt doi oameni care au concepţii morale identice. Iar legea trebuie să fie unitară ... mă rog, nu mai discut.

În acest context, pedepsele aplicate trebuie să inhibe pe toţi cei care ar fi tentaţi să intre în relaţii dincolo de limitele legii cu reprezentanţii clasei politice, contribuind la realizarea de către aceştia a unor foloase necuvenite. Orice persoană ar trebui astfel să reflecteze asupra riscurilor pe care şi le asumă prin procurarea unor beneficii oamenilor care deţin temporar funcţii publice sau politice importante, în sensul de a cântări dacă propria libertate nu este cumva un preţ prea mare pe care îl pot plăti pentru antrenarea în activităţi ilicite în favoarea acestora.

Nu pot să cred!!! Pedepsele se aplică exclusiv pentru că a fost semnalată o încălcare a legii. Mai gravă sau mai puţin gravă. Pedeapsa trebuie corelată, aşadar, cu legea, dar, mai ales, cu gravitatea încălcării legii. Atâta timp cât judecătorii au spus cele de mai sus, înseamnă că au recunoscut, de fapt, lipsa de corelare între lege şi pedeapsa aplicată. Pentru că aceasta din urmă e corelată, de fapt, cu dorinţa, sau aprecierea judecătorilor, de a „inhiba”!!!

Este de neconceput ca mai multe persoane să acţioneze concertat în beneficiul alteia, cu care nu se află în relaţii apropiate, intime sau de prietenie, fără ştirea acesteia, persoană care, prin ipoteză, nu doar că nu a determinat conduita celorlalţi, dar nici nu va afla vreodată despre «binele» care i s-a făcut cu forţa.

Poftim? De ce? Pentru că unul, doi, trei oameni „nu pot să conceapă”, nu e o dovadă că un lucru nu poate fi adevărat. Şi, mă rog, de ce nu pot să conceapă aşa ceva? Guvernele din întreaga lume, al României în special, nu acţionează, oare, prin tot ceea ce fac, altfel decât în beneficiul tuturor cetăţenilor – cu care, evident, nu se află în „relaţii apropiate, intime, sau de prietenie” – cu ştirea, dar, mai ales, fără ştirea lor? Oare, atunci când aceşti factori de decizie iau tot felul de măsuri, cum ar fi supravegherea traficului de internet, interceptarea convorbirilor telefonice, şi aşa mai departe, nu o fac, de multe ori, în aşa fel încât să nu afle niciodată despre asta? Etcetera.

Ce urmează să se mai întâmple? Simplu, „ori noi, ori voi”. Cale de mijloc nu mai există.

Sunt siderat de inconştienţa vuvuzelelor - pardon, zozuliţelor – pedeliste. Oare nimeni nu realizează că, de fapt, s-a eliberat „duhul din lampă” şi că acesta nu va mai putea fi băgat înapoi fără sânge? Fără mult sânge ...

După ziua de ieri, nu mai e cale de întors.

Nu contează cât de lung ai părul ...

Ba, se pare că în România noastră cea atât de pitorească, doar asta contează. Fiindcă altfel, cu greu se poate explica NUP-ul pe care l-a primit Elena Udrea în dosarul „Lumina de la malul mării”.

În România, nu legea are ultimul cuvânt, ci judecătorul, iar motivele pentru care ia o decizie sau alta pot fi cât se poate de personale. Astfel, judecătoarea Gabriela Zlata, de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi-a justificat decizia prin aprecieri personale de-a dreptul aiuritoare:

(...) încheierea de urgenţă a contractelor a fost justificată de dorinţa de a organiza un concert cu ocazia Paştelui din 2009

O fi vreo lege în acest sens, nu ştiu. Deci, în cazul unei intenţii atât de lăudabile, respectarea legilor comerciale şi a procedurilor aferente e facultativă. Interesant de ştiut! Apoi:

Alegerea unei date cu semnificaţie pentru toţi românii reprezintă o bună strategie de promovare a turismului.

WOW! Şi eu care credeam că judecătorii ÎCCJ se pricep mai mult la legi, şi mai puţin la strategii turistice.

Nici sumele cheltuite aiurea pentru realizarea şi difuzarea controversatului clip „Romania – Land of Choice” nu reprezintă niciun temei de acuzare, deoarece au reprezentat „o oportună materializare a intenţiei Ministerului Turismului de a promova potenţialul turistic al României pe plan internaţional”. În ce-o fi constat oportunitatea asta, evident, doamna judecător nu s-a mai pronunţat. Şi, evident, nici costurile presupuse de realizarea evenimentului nu fac obiectul vreunui interes, deoarece „o astfel de iniţiativă s-a desfăşurat în premieră”, iar doamna ministru a beneficiat de o „prezumţie de oportunitate şi de bună-credinţă”.

Minunat! Deci, strategiile turistice fac parte din domeniul de competenţă al doamnei judecător, nu însă şi costurile aferente. Fiindcă, până la urmă, asta e fost esenţa acuzaţiilor: cheltuirea nejustificată a banului public.

Dar de asta ce ziceţi?

(...) deşi Ordinul /2008 este în vigoare şi a fost aplicat începând din luna aprilie 2008, neconcordanţa cu normele comunitare nu a fost sesizată în situaţii similare de nicio altă instituţie sau persoană juridică interesată.

Aici chiar nu mai am ce să comentez, e peste puterile mele.

Integral, motivaţia curţii aici.

Scandalul plagiatului – cele mai importante reacţii

Marean Vanghelie: În legătură cu scandalul care este în legătură cu teza de doctorat a preşedintelui PSD care este Victor Ponta problema este că dânsul este şi prim-ministru care este procuror specializat pe probleme de drept penal internaţional, după cum se poate vedea foarte uşor şi din prefaţa care este şi care citează câteva somităţi internaţionale şi care este plină de aprecieri laudative care apreciază originalitatea lucrării. Care este o făcătură pusă la cale de Traian Basescu care este supărat pe pierderea guvernului şi Daniel Funeriu. Care se va vedea care este adevărul, şi eu nu am nicio îndoială că se va dovedi că este nevinovat, pentru că trebuie să vă spun că şi despre mine ziarişti care nu au conştiinţă au scris pe gugăl tot felul de lucruri care s-au văzut că nu au fost adevărate şi că totul a fost o impostură şi un plagiat care m-a acuzat şi pe mine. Eu sunt convins că Victor Ponta care este nevinovat care va dovedi asta dacă şi ziariştii care au scris numai minciuni vor trebui să recunoască.

Daniel Petru Funeriu: În primul rând, vreau să vă reamintesc că, în limba română, substantivul coleg este de genul neutru şi, deşi domnul Ponta nu a vrut să fie niciodată coleg cu mine, voi fi cât se poate de neutru, tocmai pentru a-i dovedi că pot fi un bun coleg. Adevărul este că, în teza domniei-sale s-au strecurat mai multe inexactitudini, pe care le-am semnalat personal într-o scrisoare anonimă, de care nu pot fi în niciun caz acuzat, aşa cum încearcă să facă, fără niciun temei, premierul Ponta. Eu, dac-aş fi în locul domniei sale, mi-aş da imediat demisia. Ce cercetare ştiinţifică aţi făcut, domnule Ponta, şi cine v-a fost îndrumătorul de doctorat? Cu ce vă ocupaţi, domnule Ponta, în clipa în care eu, uimind o lume întreagă, reuşeam să demonstrez falsitatea celei mai celebre conjecturi kepleriene, care afirma e nu se pot determina simultan şi viteza, şi traiectoria palmei preşedintelui României, ruşine Dinu Patriciu!

Adrian Năstase: Cu toată sinceritatea vă spun nu doar că teza de doctorat a domnului prim-ministru Victor Ponta este nu doar de o originalitate totală, dar şi de o calitate desăvârşită, fapt pentru care consider că, pe drept cuvânt, ar fi putut beneficia şi dânsul de „Trofeul Calităţii”, aşa cum am beneficiat şi eu, la vremea mea.

Traian Igaş: Dacă ceea ce aud adevărat, şi nu am niciun motiv să cred că nu este, atunci domnul Ponta trebuie nu doar să-şi dea neîntârziat demisia, dar şi să răspundă penal, adică exact din domeniul pe care pretinde că îl cunoaşte atât de bine. Ceea ce a făcut dânsul este un adevărat branconaj la adresa tinerilor intelectuali din această ţară, şi vă rog să mă credeţi că nu vorbesc din auzite. Dimpotrivă, cu vreo cinci ani în urmă, la un an după ce îmi dădusem bacalaureatul şi la doi după ce terminasem cea de-a treia facultate, n-aveam de unde să ştiu dacă voi fi sau nu ales parlamentar, dacă o să fiu sau nu ministru, şi-aşa mai departe, şi-atunci am încercat să-mi fac şi o carieră ştiinţifică, precum toţi cei care eşuează în politică sau administraţie. Am mers, aşadar, să mă înscriu la doctorat, dar nu mai erau locuri. Ca să aflu acum că, de fapt, le luase Ponta pe toate, păi e cu putinţă aşa ceva?

Andrei Marga: Cu regret trebuie să spun, eu, la Cluj, la Babeş-Bolyai, am făcut o treabă excelentă, şi un doctorat la această universitate nu doar că ar fi cântărit infinit mai mult decât unul la prăpăditele alea de universităţi ... Harvard şi nu mai ştiu cum îi zice ... oricum n-are nicio importanţă ... un doctorat aici, la Cluj, spuneam, ar fi însemnat enorm pentru cariera academică a domnului prim-ministru şi, implicit, ar fi întărit prestigiul internaţional al întregului guvern.

Alin Popoviciu: Eu vreau să vă spun că mă întâlnesc foarte des cu oamenii din colegiul meu, stau de vorbă cu ei, şi de asta le cunosc foarte bine părerile, şi vreau să vă spun că ei mi-au transmis multe lucruri, dar două sunt, cu adevărat, esenţiale: unu, că sunt de acord cu tăierile de salarii, şi doi, că Victor Ponta şi-a plagiat lucrarea de doctorat. Toţi oamenii din colegiu mi-au transmis asta.

Gigi Becali: Ieri un popă omorât în biserică, azi chestia asta cu Ponta ... e sfârşitul lumii, a coborât dracu’ pe pământ, numai credinţa ne mai mântuieşte.

Dan Diaconescu: Încet-încet, dovezile ies la iveală şi, până în toamnă se va vedea clar că toate literele, toate punctele, toate virgulele din teza de doctorat a lui Victor Ponta nu sunt, de fapt, ale lui, că le-a furat din sudoarea poporului român, de care, el şi ceilalţi ciocoi şi-au bătut joc de atâta vreme. Vom veni la putere în toamnă şi vom lua toate tezele de doctorat,şi a lui Ponta, şi a lui Boc, şi a le tuturor ciocoilor, şi le vom da poporului, până la ultima virgulă ... şi punctele de suspensie le vom da celor mai săraci dintre români.

Daniela Gyorfi: De ce mă minţi, de ce mă minţi? ... inima mea ... tot pe tine te vrea ...

Laura Codruța Kövesi: În calitatea mea de procuror general, vă spun foarte clar: e plagiat sută-n sută. Şi nu cred că e cineva în ţara asta în stare să afirme că nu mă pricep la aşa ceva!

Crin Antonescu: Mie îmi pare rău numai că nu l-am dat afară pe Radu Câmpeanu.

Dan Şova: Singurul român care, în ultima sută de ani, nu şi-a plagiat teza de doctorat a fost ... ăla ... Spiru Haret ... pentru că aşa este în domeniul dreptului ... vreau să spun că, în ultima sută de ani, niciun român nu a şi-a plagiat teza de doctorat ... na, că le-am încurcat, v-am spus că nu mă pricep la holocaust.

Victor Ponta însuşi: Traian Băsescu ştie că urmează să merg la Bruxelles, şi a găsit acum această chichiţă, acest nod în papură, cum că, vezi Doamne, mi-aş fi plagiat lucrarea de doctorat, deci nu m-aş pricepe atât de bine la domeniul acesta, al dreptului penal internaţional ... a şi venit cu fel de fel de documente, că nu cunosc tratatul ... aţi văzut şi dumneavoastră. E o încercare ridicolă, poate nici nu ar trebui să vorbesc despre asta ... voi merge, oricum, din nou, în parlament, fiindcă acesta este organul legislativ suprem ... să hotărască parlamentul cine reprezintă mai bine România, din punct de vedere penal, şi internaţional, să terminăm odată această dispută care nu face deloc bine României ....

Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul ....

Traian Băsescu: Ha, ha ... hai cu suspendarea!

Drepturile omului şi problema plagiatului

Zic unii că, dacă premierul Ponta s-a mai inspirat şi el, de ici, de colo, când şi-a scris teza de doctorat, asta s-ar putea numi HOŢIE. Ei bine, nu sunt de acord!

Hoţie e când cheltuieşti un milion de euro pe trei borduri, sau când îi iei omului din salariu sau din pensie, când îi pui taxe pe fumărit şi impozit pe sărăcie, asta e hoţie. Da’ când iei, acolo, vreo trei rânduri dintr-o carte, asta nu se cheamă hoţie, ci recunoaştere a meritelor. Şi dacă nu-s trei rânduri, ci treizeci, sau trei sute, sau trei mii, sau câte-or fi, tot nu se cheamă că e hoţie, nu. Dar ce e?

E un drept fundamental al omului, e cel mai important drept al omului. E dreptul pe care nici cea mai cumplită dictatură nu i-l poate lua ... şi nici Dumnezeu din cer, cu toată oştirea lui de sfinţi. E dreptul pe care nu îl poate interzice nimeni, niciodată!

E dreptul omului de a fi penibil!

P.S. Eu nu ştiu dacă şi cât s-a inspirat premierul ... vorbeşte lumea.