Citesc şi nu pricep: profesorii nu pot face grevă în perioada examenelor naţionale. E o constatare? Vai, nu e o lege. Lege?! Ce fel de lege? Care e rostul acestei legi? E „pe bune” sau e o băşcălie?
Întreb toate aceste lucruri pentru că nu pot să-mi imaginez că profesorii din România ar putea boicota bacalaureatul sau examenul de la sfârşitul ciclului gimnazial. Pur şi simplu, nu pot. De douăzeci de ani, aud aceeaşi placă: grevă generală, boicotarea examenelor naţionale, îngheţarea anului şcolar, şi aşa mai departe. Şi? Şi nimic. Simple declaraţii, nesusţinute de niciun fel de realitate.
Sincer, cred că mai uşor i-ar fi unui paraplegic să câştige un maraton sau să facă nu-ştiu-ce acrobaţie pe sârmă decât profesorilor din România să organizeze o îngheţare a anului şcolar sau o boicotare a examenelor naţionale. Fiindcă, dacă ar fi putut să o facă, ar fi făcut-o, cu siguranţă, anul trecut, când au fost îndeplinite toate condiţiile. Astfel, profesorii au trecut, în mod direct, de la un +50%, promis, dar niciodată neonorat, la -25% (pe hârtie, fiindcă, altfel, dar scăderea a fost mult mai mare). Plus rânjetul idiotului de serviciu, ca extra-bonus. Dar, nimeni şi nimic nu i-a putut determina pe profesori să boicoteze examenele naționale, deşi sindicatele au făcut mare tam-tam pe această temă. De ce? Fiindcă, în fiecare din cele câteva cazuri izolate de profesori care au refuzat să participe la aceste examene, s-au găsit imediat persoane care să-i suplinească. Nu una, nu două, ci de la trei în plus. Şi bineînţeles, tot profesori. Colegi de-ai celor care au ales varianta protestului.
Dar, cum a fost posibil aşa ceva? Ei, uite că a fost, şi asta fiindcă profesorii din România nu sunt, nu mai sunt altceva decât nişte epave eşuate în portul neputinţei şi al nepăsării. Ăştia sunt, de fapt, profesorii din România, incompetenţi, şpăgari lipsiţi de orice urmă de integritate, laşi, chiulangii şi lipsiţi de responsabilitate. Sunt „săraci”, criza i-a lovit din plin, şi au fost nevoiţi să renunţe la orice fel de „extravaganţe”, la tot ceea ce „costa” prea mult: au renunţat, în primul rând, la caracter. Da, s-o spunem pe şleau, profesorii din România sunt lipsiţi de caracter. Cea mai mare lipsă a profesorilor din România este caracterul. Ca a întregii societăţi, de altfel. Iar efectele sunt dureros de evidente. E ca în agricultură: România ar putea să hrănească optzeci de milioane, dar e total dependentă de importuri. De ce? Fiindcă nu avem aia, aia, ailaltă? În primul rând, pentru că nu avem caracter, nu avem integritate. Mă refer, fireşte, la clasa conducătoare, la cei care pot lua decizii, dar, în egală măsură şi la cei care, prin votul lor nefericit, le-au oferit această putere.
România ar putea ... Da, România ar putea multe, ar putea oferi o pregătire cu adevărat exemplară tinerilor săi. Nu, nu zic să scoată „genii pe bandă rulantă”, poate că asta e un pic mai greu, şi poate că nici nu e dezirabil: dacă suntem toţi genii, cine mai desfundă toaletele? Dar, nici aşa, ca acum, nu e bine deloc. Fiindcă, iată, peste trei sferturi din elevii români sunt analfabeţi. Analfabeţi ştiinţific, e adevărat, adică ar putea să ştie să scrie şi să socotească, dar fără niciun folos, fiindcă nu înţeleg nimic din ceea ce citesc, nu ştiu să ancoreze cunoştinţele, nu ştiu să facă o conexiune, să producă un raţionament, să efectueze o deducţie, să emită o ipoteză şi să o verifice etc. Nu, elevii din România, şi mă refer la cei mai buni, ştiu, eventual, să repete papagaliceşte câteva fraze al căror înţeles le scapă, ca, de altfel, nu numai lor, ci şi profesorilor lor.
Cum să nu se înghesuie profesorii la bacalaureat? Păi, ştie cineva ce sume se vehiculează acolo? Cât ia preşedintele, vicepreşedintele, membrii, cât mai ajunge şi la supraveghetori? Cum? Nu se ia, nu se primeşte nimic? Vai de capul vostru! Înseamnă că trăiţi pe altă planetă, nu în rromânica noastră. Sunt cazuri în care un simplu supraveghetor câştigă, într-o singură sesiune de bacalaureat, echivalentul salariului său pe o lună Şi-atunci cum să boicoteze bacalaureatul, ce-i nebun? Şi-atunci înţelegem, cred, cum este posibil ca trei sferturi dintre elevi să fie analfabeţi, dar să absolve, totuşi, cu succes, un liceu, o facultate, să facă un master sau – de ce nu? – chiar un doctorat etc.
În ceea ce îi priveşte pe elevii buni, cei cu adevărat buni, vârfurile, ei pot fi, într-adevăr, extrem de buni, dar nu au nicio legătură cu sistemul naţional de învăţământ, cu ăla oficial, ci doar cu cel paralel, semilegal, al meditaţiilor şi pregătirii particulare. Şi cu munca lor, cu efortul, cu truda lor, fireşte, dar nu cu şcoala pe care o frecventează şi cu programul/cerinţele acesteia. Nu e aşa? Cunoaşteţi vreun olimpic naţional sau internaţional ale cărui rezultate să fie bazate exclusiv pe ceea ce a învăţat la şcoală şi pe efortul propriu? Nu, nu-mi spuneţi numele lui, nici materia la care excelează, ci comunicaţi-mi doar faptul că există aşa ceva. Eu unul am întâlnit mulţi olimpici, dar toţi, absolut toţi făcuseră multe-multe ore de pregătire suplimentară cu profesori particulari.
Cei 25% dintre elevi care nu sunt cu totul analfabeţi, cine credeţi că i-a produs? Sistemul „oficial” sau cel paralel, al meditaţiilor? Întreb şi eu, aşa. Or fi 25% elevi care se meditează? Sau câţi?
Acesta este adevărul despre sistemul naţional de învăţământ. E un dezastru, o catastrofă mai mare decât cutremurul din Japonia. Fiindcă japonezii îşi vor reveni cât de curând, dar noi, nu. Cu un asemenea sistem educaţional, nu sunt şanse.
Şi, totuşi, ce învaţă elevii din România, în şcoală? Sau nu învaţă chiar nimic? Ba da, învaţă, şi încă foarte multe, dar nu lucruri din alea care să-i ajute, care să-i facă să devină nişte cetăţeni mai buni, mai împliniţi, mai fericiţi etc., nu, nici vorbă, ei învaţă cu totul altceva. Ce anume?
Învaţă, de exemplu, că e foarte „bine”, foarte „frumos”, foarte „uman” să „ungă roata”. Nu că aia n-ar merge, oricum, dar „unsă” e cu totul altfel. Uite un caz: 17 profesori că l-au trecut clasa pe anume elev care nici nu a trecut pe la şcoală. Că ăla e fiul lu’ nu-ştiu-cui, nici nu mă interesează. Sau, poate că ar trebui să mă intereseze, nu ştiu. Fiindcă e vorba de fiul unui mare mahăr, unul din şmecherii îmbogăţiţi după revoluţie. Şi fiindcă, aproape sigur, în acest caz, roata a fost „unsă” din belşug ...
Da, asta învaţă copiii în şcolile din România. Şi mai învaţă că nu contează. Ce nu contează? Nimic nu contează. Nu contează că unii învaţă, iar alţii nu. La sfârşitul ciclului, toţi vor absolvi şi, probabil, cei din urmă vor avea cele mai mari medii. Nu contează dacă frecventezi sau nu cursurile. Nu contează dacă eşti conştiincios sau nu, dacă îţi faci sau nu temele, dacă respecţi regulamentul şcolar sau dacă îl încalci ori de câte ori ai ocazia.
Ei învaţă toate acestea pentru că asta văd că se întâmplă în lumea profesorilor. Cu cât un profesor e mai chiulangiu, cu cât lipseşte mai mult de la ore, sau, dacă vine, le face în bătaie de joc, cu atât e mai important şi apreciat, şi cu atâta ia mai mulţi bani. Un astfel de profesor nu chiuleşte, pur şi simplu, de la ore, el este doar încărcat de sarcini şi responsabilităţi, fie predă la vreo şapte facultăţi, fie e membru în nu-ştiu-ce comisii şi comitete, de la ale căror lucrări nu poate, fireşte, lipsi, fie e director, inspector, formator, metodist, sau dracu’ mai ştie ce.
Învaţă că lumea în care trăiesc nu are niciun fel de principii, că a fi şmecher şi găunos nu mai e demult un defect, ci o calitate, şi încă una foarte importantă ... şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte din ceea ce se numeşte „curriculum ascuns”, din ceea ce, teoretic, nu e formalizat, şi nici n-ar trebui să se înveţe, dar se învaţă, totuşi, al dracului de bine, iar dezvăţul e, fie extrem de lung şi anevoios, fie de-a dreptul imposibil.
Societatea noastră e una strâmbă, iar strâmbătatea ei generează suferinţă. Fiindcă, oricât de canalie ai fi, şi tot ajungi să fii deranjat, într-un fel, de această strâmbătate. Iar această situaţie e consecinţa lipsei de educaţie. Şi când, până şi un Băsescu ajunge să se plângă de aceste aspecte, înseamnă că situaţia e, cu adevărat, gravă. Mâine-poimâine o să-l aud şi pe Bercea Mondialu plângându-se de grobianismul şi mitocănia procurorilor ... asta dacă n-o fi făcut-o deja. Şi toate, toate, îşi au originea în lipsa de educaţie. Din păcate, şcoala nu furnizează educaţie. Şcoala nu furnizează cunoştinţe ştiinţifice, cum ar furniza ea educaţie?
Soluţia? Există vreo soluţie? Depinde. Dacă am ajuns, deja, în stadiul în care astfel de lucruri nu ne mai deranjează – şi sunt indicii că suntem pe-aproape - atunci nu există soluţie. Ce soluţie să fie? La ce? La ceva ce nu ne deranjează? Sau, nu ne mai deranjează?
Şi dacă nu am ajuns, deja, acolo? Atunci, altă soluţie decât desfiinţarea sistemului naţional de învăţământ nu văd. Nu, nu cred că există o altă soluţie. Sistemul este atât de degradat, de corupt, de ... cum vreţi să-i spuneţi, încât, pur şi simplu, nu (mai) poate fi reformat. Ce să mai reformăm? De douăzeci de ani reformăm într-una, şi unde-am ajuns? Adică sistemul educaţional naţional de-acum, cel din clipa aceasta, sistemul lui Funeriu, e mai bun, mai performant, mai ancorat în realitate decât cel din timpul Suzănicăi Gâdea? (Pentru cine nu-şi mai aminteşte, aceasta nu e altcineva decât sinistra ministresă din ultimul deceniu al domniei Ceauşeştilor, ingineră, ca şi Funeriu, şi despre care se povesteşte că ar fi întrebat retoric, după un concert la care a fost nevoită să asiste: de ce trebuie douăzeci de viori într-o astfel de orchestră, nu ajung numai zece, dar să cânte mai tare? Tot astfel, s-a întrebat şi Funeriu: la ce bun atâtea şcoli?).
Şi dacă nu am ajuns nicăieri, dacă tot ceea ce mai putem face este să constatăm că am eşuat lamentabil, dacă singurii cu care ne mai putem compara sunt cei din Zanzibar sau Burkina-Fasso, atunci la ce bun să mai menţinem acest sistem educaţional? (Pentru cei care ar vorbi, iarăşi, fără rost, de performanţele olimpicilor, reamintesc că aceştia nu sunt produsul sistemului, punct). Să-l desfiinţăm, pur şi simplu, aceasta este singura soluţie.
Nu, nu zic să dăm banii bisericii, dimpotrivă! Biserica e o altă instituţie în care statul nu ar mai trebui să bage niciun ban, dimpotrivă, s-o pună la taxe, ca pe oricare alta. Că nu-i necesar să avem nicio biserică. Nu, pur şi simplu, banii ăştia să rămână la oameni, dar să nu mai existe şcoală ... şcoală de stat, cel puţin. E România o ţară în care în care învăţământul e obligatoriu, cel puţin până la un anumit nivel? Este. Dar de ce învăţământul, şi nu educaţia? De ce nu educaţia?
Eu zic că e bine, şi necesar să procedăm aşa. Desfiinţăm învăţământul, rămâne educaţia. Stabilim nişte competenţe, sau cum vrem să le spunem, definim, aşadar, ceea ce ar trebui să ştie, să demonstreze, să fie un om după parcurgerea ciclului obligatoriu, şi tot ceea ce facem este să-l testăm. Nu, nu două probe scrise în două zile, ceva mult mai complicat, pe parcursul mai multor săptămâni sau luni, în care sunt observate şi evaluate şi anumite trăsături psihologice etc. Bun, examenul ăsta îl facem pe bune – pe bune, cu experţi internaţionali, cu tot ce trebuie. Şi fiecare om trebuie să-l promoveze până la 18 ani. Nu-l promovează, e problemă, fiindcă legea spune că e obligatoriu. Şi, dacă totuşi, nu-l promovează, ce-i de făcut? De la caz la caz, nu asta-i problema. Oricum, nu se pune problema să intre omul în puşcărie. Dar, interzicerea unor drepturi, da. Cum ar fi cel de a avea carnet de conducere. Sau, cel de a candida pentru o funcţie publică. Etcetera. Rămâne de văzut. Şi la fel să fie cu toate treptele de şcolarizare, până la doctorat şi post doctorat.
Bine, ar spune cineva, dar cum poate un om să înveţe, de unul singur, tot ceea ce este necesar pentru a promova un astfel de examen? Dar cine a pus această problemă? Dacă poate, da, o face, are părinţi, are internet, are prieteni, e problema lui şi a familiei. Homeschoolingul trebuie să devină o opţiune prevăzută expres în lege. Dacă nu poate, sau nu vrea, atunci poate frecventa orice şcoală, de aici sau de aiurea, sau poate face ce vrea. Ideea e să-şi promoveze examenele şi testările, pe baza cărora să poată primi diversele diplome şi certificate, nu şcoala pe care se presupune că a frecventat-o sau nu. Ar urma cursurile unei şcoli străine? Foarte bine. Dar testarea ar susţine-o în România, şi pentru România.
Şcolile din România? Societăţi comerciale, pur şi simplu societăţi comerciale. Plătitoare de taxe, ca toate societăţile. Şi ca toate bisericile. Taxe mici, simbolice, dar să fie, totuşi, taxe. Indiferent de forma de organizare, fie că e formă clasică, fie online, cu sesiuni face-to-face sau fără, fie în sistemul meditaţiilor de acum, nu contează. Şi, evident, ca şi în cazul societăţilor, nu băgăm consumatorii în consiliul de administraţie, nici consiliul local, astea sunt aberaţii. Nu, introducem, în schimb, contractul comercial. Clar, concis, la vedere, drepturi şi obligaţii de ambele părţi, modul de soluţionare a conflictelor etc. Asta e tot.
Altfel, ne ducem de râpă. Actualul sistem e mort. Pentru un mort nu se mai poate face nimic. În afară de o slujbă de pomenire, fireşte, dar atât. Sistemul e mort, iar oamenii care îl compun sunt, şi ei, din ce în ce mai morţi. Din păcate.
O ultimă precizare: sunt profesor. Sunt parte din sistem. Când am spus despre profesori tot ceea ce am spus, m-am gândit şi la mine. Poate, în primul rând la mine. Şi, trebuie să spun că mai există profesori exemplari. Din ce în ce mai puţini, pentru că sistemul îi rejectează. Sistemul încurajează doar mediocritatea, performanţa este, cel mult, tolerată. În aceste condiţii, ce să faci? Nebun să fii – şi, spre cinstea lor, mai există profesori „nebuni”, sau „aproape nebuni”, în sens profesional, desigur – pănă la urmă tot ajungi să te întrebi: pentru ce să mai stai? Şi, de aici, la evadare nu mai e decât un pas. Mulţi au ieşit la pensie, şi alţii se pregătesc. De pensie. Cei mai tineri se pregătesc de plecare. Plecare din sistem, din ţară, plecare oricum. Alţii activează, mai ales, în sistemul paralel, în cel al meditaţiilor. Mai rămân şi în sistemul oficial fiindcă de acolo îşi recrutează viitorii clienţi. Atât. Dar, de muncit, muncesc doar la meditaţii. De rămas rămân doar cei mediocri. Cenuşiii. Cei care nu au loc niciunde altundeva. Fariseii, leneşii, incompetenţii, cei lipsiţi de ambiţie, resemnaţii, sau cei lipsiţi de respect personal. Cu astfel de oameni se va face reforma învăţământului? Niciodată! Sistemul trebuie desfiinţat! Acum!
*
Mă gândesc ... ce-ar fi fost, oare, dacă, în loc să interzică greva profesorilor în timpul examenelor naţionale, reprezentanţii noştri s-ar fi gândit să interzică participarea, la aceste examene, a profesorilor, în mai mult de o sesiune la doi ani? Întreb şi eu, aşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu