1 aprilie nu este doar ziua păcălelilor, şi nu este doar ziua când România a ieşit din recesiune (?!), este şi ziua în care s-a născut marele compozitor rus cu ascendenţă românească Serghei Rahmaninov.
Poreclit „omul care nu zâmbea niciodată", Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a născut la 1 aprilie 1873 în localitatea Oneg, lângă oraşul Semionov din gubernia Novgorod. Era cel patrulea copil al familiei, după două fete şi un alt băiat. Fără a aparţine înaltei aristocraţii ruse, familia sa provenea dintr-o familie boierească veche, cu origini moldovene. Astfel, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare şi-a măritat fiica cea mare, Elena (provenită din prima căsătoriea domnului, cu Evdochia de Kiev), cu Ioan al III-lea Vasilievici, marele cneaz al Moscovei. Printre însoţitorii domniţei se afla şi un anume Vasile (Vasilii) Rahman (sau Rahmanin), nepot al domnului moldovean, şi întemeietor al familiei boiereşti a Rahmaninilor. De-a lungul timpului, neamul Rahmaninilor a dat numeroase personalităţi, precum Ivan Fedorovici Rahmaninov, primul traducător al eruditului francez Voltaire în limba rusă, precum şi Ivan Ivanovici Rahmaninov, fondatorul catedrei de mecanică a Universităţii Sfântul Vladimir din Kiev.
Tatăl lui Serghei, pe care îl chema, ca şi pe întemeietorul neamului, Vasilii, fusese ofiţer de carieră, iar mama sa, Liuba (Liubova) era fiica generalului Butakov. În astfel de circumstanţe, soarta micului Seghei părea pecetluită, acesta fiind hărăzit unei cariere militare, precum cerea tradiţia familiei. Ghinionul, sau, poate norocul, a făcut ca tatăl său să-şi abandoneze din vreme familia, asta după ce avusese grijă să o ruineze financiar. Despre Vasilii, tatăl lui Serghei, un biograf al familiei povesteşte că era un ins destul de fluşturatic, mereu fără nicio leţcaie în buzunar, dar tot timpul cu zâmbetul pe buze şi bine-dispus. Mare amator de glume, pianist talentat, şi mincinos fără pereche, nu i-a fost deloc greu să o convingă pe o tânără boieroaică poposită în Sankt PetersburgMare că are origini mult mai „nobile” şi că este mult mai bogat decât era în realitate. Şi bunicul lui Serghei iubea pianul, iar un văr mai mare devenise un pianist şi dirijor destul de cunoscut. Acesta este mediul în care s-a născut şi a petrecut primii ani micuţul Serghei. Şi, chiar dacă, temperamental, Serghei a devenit exact opusul tatălui său, totuşi, de la acesta a moştenit talentul musical şi abilitatea de a falsifica notele primate la şcoală!
La vârsta de şase ani, copilul îşi începe studiile de pian în compania profesoarei Ana Oranţki, din Sankt Petersburg, care este uimită de talentul micuţului şi îl recomandă Conservatorului din oraş! Peste puţină vreme, însă, tatăl lui Serghei abdică de la îndatoririle sale şi, aflată în dificultate, familia apelează la cunoscutul pianist şi dirijor Alexandrî Ziloti, nimeni altul decât vărul mai mare al lui Serghei. În 1882, familia vinde conacul de la Oneg şi se mută la Sankt Petersburg.
La recomandarea vărului său, Serghei merge la Moscova şi începe să studieze cu Nikolai Zverev, în paralel înscriindu-se şi la Conservatorul din Moscova, pe care îl absolvă în 1892. În vara anului 1891 compune primul poem pentru pian şi orchestră, iar în anul următor compune opera într-un act „Aleco”, pe care o prezintă la absolvirea Conservatorului, şi pentru care primeşte medalie de aur. Preludiul în do diez major, prezentat publicului în 1892, reprezintă primul mare succes al lui Rahmaninov. Tot în 1892, opera „Aleco” este prezentată pe scena Teatrului Bolşoi, şi compune suita „Stânca” şi prima suită pentru două piane. La moartea lui Ceaikovski, compune un trio elegiac. Până la sfâşitul lui 1896 mai compune diferite piese pentru pian şi romanţe, Capriciul ţigănesc şi, de asemenea, Simfonia I, poate cea mai originală lucrare a sa. Dar, prima audiţie a acesteia se soldează cu un eşec răsunător, tânărul compozitor fiind, pur şi simplu, desfiinţat de presa muzicală petersburgheză. Nici eminentul Glazunov, cel care a dirijat concertul cu pricina, nu a avut o soartă mai bună, despre el afirmându-se, pur şi simplu, că ar fi fost beat! Având în vedere că, despre dependenţa de alcool au relatat mai mulţi dintre studenţii săi, între care şi Şostakovici, nu e exclus ca acesta să fi fost adevărul. Cert este că Rahmaninov a retras lucrarea şi aceasta nu a mai fost interpretată de nimeni în timpul vieţii sale.
Urmare a acestui incident, Rahmaninov cade, timp de trei ani, într-o adâncă depresie, în care nu mai compune nimic. Se întâlneşte cu Şaliapin şi Cehov, şi călătoreşte în Crimeea şi în Anglia.
În cele din urmă, cu ajutorul lui Nikolai Dahl, un vestit psihiatru specializat în hipnoterapie, Rahmaninov izbuteşte să iasă din acestă stare şi, în doar câteva săptămâni, compune capodopera vieţii sale, Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră, pe care îl dedică lui Dahl. De asemenea, un rol important în recuperarea lui Rahmaninov l-a avut, se pare, şi scriitorul Lev Tolstoi, căruia compozitorul îi va dedica, de asemenea, câteva lucrări.
Prima revoluţie rusă (1905) îl prinde pe Rahmaninov dirijor la Bolşoi Teatrî, în Moscova. Din cauza faptului că, în timpul acesteia, compozitorul îşi manifestase deschis simpatia pentru insurgenţi, după înăbuşirea sângeroasă a revoltei, consideră că este mai prudent să părăsească Rusia, stabilindu-se la Dresda, în Germania, unde compune Simfonia a II-a, poemul simfonic „Insula Morţilor”, şi concertul al III-lea pentru pian şi orchestră, creat special pentru turneul pe care urma să-l întreprindă în America şi care se soldează cu un succes enorm. Deşi, în timpul acestui turneu i se face oferta de a deveni dirijor permanent al Orchestrei Simfonice din Boston, Rachmaninov refuză, preferând să se reîntoarcă în Rusia în februarie 1910, pentru a putea participa la lucrările Societăţii Muzicale. Aici, Rachmaninov compune Simfonia corală „Clopotele”, bazată pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe.
În decembrie 1917, după venirea la putere a bolşevicilor, Rahmaninov părăseşte definitiv Rusia, plecând stabilindu-se mai întâi în Elveţia, apoi în SUA. Cu toate că în această din ultimă ţară compozitorul îşi va petrece ultimi 25 de ani, nu va reuşi să se adapteze nicidecum noilor condiţii, tânjind tot timpul după Rusia natală. În noua sa patrie, se va izola în mijlocul unui cerc restrâns de prieteni. De altfel, compozitorul se va dovedi incapabil sau dezinteresat să înveţe limba noi sale patrii. Compoziţiile se răresc şi ele, Rahmaninov dedicându-se aproape exclusiv activităţii concertistice. Şi totusi, din această perioadă reţinem Simfonia a III-a şi Rapsodia pe o temă de Paganini. Celebritatea acestei din urmă lucrări a sporit mult după ce o parte a ei a fost utilizată în filmul Somewhere in Time (Undeva, cândva), : cu Jane Seymour şi Christopher Reeve în rolurile principale.
Bolnav de cancer, în 28 martie 1943, se stinge în vila sa din Beverly Hills, California. Deşi dorinţa sa a fost aceea de a fi înmormântat la vila sa din Elveţia, condiţiile tehnice ale războiului au făcut acest lucru imposibil. Prin urmare, a fost înmormântat, la 1 iunie, în Cimitirul Kensico în Valhalla, New York .
Figură romantică prin excelenţă, Serghei Rachmaninov a lăsat posterităţii o operă bogată, o muzică învăluitoare şi pasionată, cu efecte emoţionale profunde asupra audienţei. Pentru mulţi, Rahmaninov este cel din urmă reprezentant al romantismului. Iar nouă, cei născuţi sub zodia unor alte timpuri, muzica lui Rahmaninov ne aduce parfumul unei epoci în care oamenii şi viaţa erau cu totul altfel.
P.S. De 1 aprilie, nu numai România a ieşit din criză, ci şi nea Stere. Poftim, citiţi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu