Remarcam, într-o postare anterioară, că rapida epuizare a combustibililor fosili, în speţă a petrolului, pune omenirea, statele lumii, într-o situaţie nouă şi deosebit de gravă. Ce fac, în aceste condiţii, marile puteri ale lumii?
Pentru moment, depun toate eforturile pentru a se poziţiona mai aproape – din toate punctele de vedere - de sursele de materii prime încă uşor accesibile.
Dar, acestea se împuţinează pe zi ce trece, astfel că, mai ales noile puteri economice, al căror ritm de dezvoltare este foarte rapid, colonizează noi spaţii geografice care, în aparenţă, nu prezintă un interes major pentru realizarea de mari investiţii economice, din varii motive: exploatarea dificilă a materiilor prime, instabilitatea politică şi legislativă etc. Atractivitatea ofertelor acestor noi mari puteri constă în mâna de lucru extrem de ieftină, în comparaţie cu cea occidentală.
Astăzi vom analiza situaţia celei mai noi şi dinamice superputeri mondiale, China.
Aflat încă în închisoare, Jawaharlal Nehru, viitorul prim-ministru al Indiei independente vorbea, încă din de la începutul anilor ’40, de o viitoare uniune chino-japoneză, deşi, la ora când profeţea acest lucruri, cele două naţiuni se aflau într-un război crâncen şi era evident că resentimentele reciproce aveau să întârzie vreme de decenii normalizarea relaţiilor dintre ele. Cu toate acestea, interesele convergente ale celor două mari puteri au determinat şi vor determina şi în continuare o apropiere şi o integrare politico-economică a celor două naţiuni. Dar, despre asta, la timpul său.
Istoria nu a fost deloc generoasă cu marele stat asiatic în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial, astfel că, înainte de anii ’70, Republica Populară Chineză era un stat subdezvoltat şi suprapopulat, care se bucura că poate stabili relaţii economice şi politice privilegiate cu o ţară precum România, de la care avea multe de învăţat! Lucrurile au început, însă, să se schimbe radical odată cu dobândirea statutului de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, şi, mai ales, după venirea la putere a lui Deng Xiaoping, când China începe să înregistreze ritmuri din ce în ce mai alerte de dezvoltare, devenind una dintre principalele puteri economice ale lumii.
Principalul atu al economiei chineze, în această perioadă, a fost reprezentat de preţul incredibil de mic al mâinii de lucru autohtone, dar liderii comunişti ştiau că acest avantaj relativ nu era suficient pentru a aduce China în prim-planul economiei mondiale. De aceea, pe de o parte, s-au preocupat de ridicarea calitativă a învăţământului şi educaţiei, ajungându-se, astfel la situaţia în care performanţa sistemului chinezesc de educaţie din zonele economic dezvoltate este substanţial mai bună decât aceea a oricărui alt sistem educaţional concurent. Nici acest lucru nu a fost considerat suficient, şi astfel China şi-a început expansiunea politico-economică de tip „soft”, în tradiţia milenară a chaogong-ului.
China nu a fost niciodată o ţară săracă, dimpotrivă. China dispune de resurse minerale, fier, cărbune, petrol, etc. cu adevărat impresionante, în cifră absolută, dar, raportate la scara acestei ţări de dimensiuni continentale, ele nu mai par atât de importante. Putem vorbi, aşadar, de o oarecare sărăcie relativă, sau, mai degrabă, neîndestulare. Tocmai această neîndestulare a Chinei a constituit, în acest caz, un avantaj. Chinezii au înţeles că ponderea, în preţul unei mărfi, a cheltuielilor cu munca vie avea să scadă destul de abrupt, odată cu dezvoltarea tehnologiilor şi împuţinarea materiilor prime, astfel că avantajul relativ al ieftinătăţii forţei de muncă nu va putea fi menţinut foarte multă vreme. De aceea, China a început să manifeste un interes deosebit faţă de toate acele resurse dispreţuite de alte naţiuni, considerate mai bogate.
Astfel, China a devenit, încă de acum mai bine de un deceniu, cel mai activ investitor în economiile statelor africane. Realizând multiplele oportunităţi oferite de aceste investiţii cu grad ridicat de risc, guvernul de la Beijing a decis reorientarea priorităţilor investiţionale către continental african.
În general, percepţia opiniei publice din lumea occidentală asupra Africii este una destul de limitată. Despre Africa nu se vorbeşte decât atunci când are loc un dezastru umanitar, o calamitate, un genocid, un război, o schimbare de regim, alte lucruri cu conotaţie negativă, dar deloc, sau aproape deloc nu sunt prezentate şi alte aspecte despre această regiune a lumii. Dacă foametea sau sărăcia sunt, încă, fenomene endemice într-o importantă parte a continentului, nu e mai puţin adevărat că, în alte părţi, chinezii realizează investiţii gigantice, preluând direct sau indirect controlul asupra resurselor acestui continent.
Cheia care a deschis drumul Chinei către imensele surse de materii prime de pe continentul african, în mare parte încă neexploatate, sau chiar necunoscute, a fost disponibilitatea guvernului chinez de a investi enorm în dezvoltarea statelor vizate. Practic, Beijingul a devenit un sponsor permanent al proiectelor de infrastructură de pe continent, iar în plan politic, şi-a folosit cu suces poziţia sale de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU pentru a se afirma ca un puternic aliat al regimurilor totalitare, nedemocratice, corupte, din diferite ţări, nu numaimde pe continentul african. Strategia se pare că a funcţionat de minune, deorece, după războiul din Vietnam, pierdut oricum, de americani, niciun stat care a întreţinut relaţii excelente cu Beijingul nu a fost vreodată atacat, indiferent cât de mari ar fi fost abuzurile puterii din acea ţară. Amintim, de exemplu, Coreea de Nord, sau Birmania, unde junta militară aflată la putere a asasinat zeci de mii de cetăţeni fără nicio reacţie majoră din partea comunităţii internaţionale.
Activitatea politico-economică chineză în Africa a demarat încă din anii ’60 când guvernul comunist de la Beijing a căutat susţinere pentru recunoaşterea internaţională a propriei legitimităţi asupra conducerii statului chinez în faţa regimului de la Taipei. Adversarul ideologic, Taiwanul, făcea un lobby puternic susţinut financiar printre toate statele lumii pentru a obţine o recunoaştere a dreptului său de a conduce întreaga ţară. În cadrul acestor iniţiative diplomatice guvernul comunist a reuşit să stabilească relaţii diplomatice la nivel de ambasade cu foarte multe dintre noile ţări care apăreau pe harta politică a Africii în urma procesului de decolonizare.
Lipsită fiind de resurse financiare consistente, China a încercat pentru început să capete sprijinul mult dorit prin activităţi de consiliere şi chiar pregătire a unor grupări militare africane dornice să acceadă la putere. În acest joc dificil pe care şi l-a asumat să îl conducă, Beijingul a ajuns în anumite momente de cealaltă parte a baricadei faţă de cealaltă putere a comunismului mondial, U.R.S.S. Confruntarea celor doi coloşi ai lumii comuniste s-a desfăşurat în mod indirect prin faptul că fiecare parte a ales să susţină o grupare militară care dorea să preia puterea în statul Zimbabwe. China a ales să acorde sprijin militar conducătorului grupării ZANU, Robert Mugabe, în timp ce URSS a sprijinit cu armament şi instructori pe Josua Nkomo conducătorul ZAPU. Victoria a fost obţinută de gruparea ZANU şi de Robert Mugabe, care a decis menţinerea unei relaţii privilegiate cu China.
Ulterior, pe fondul desfăşurării „Revoluţiei Culturale”, relaţiile chino-africane vor intra într-un con de umbră, destinderea venind abia la începutul anilor ’90, când reformatorul Den Xiaoping va conştientiza importanţa menţinerii unei relaţii privilegiate cu statele africane, singurele surse accesibile de materii prime atât de necesare unei economii în continuă dezvoltare.
Filozofia după care îşi conduce China politica în Africa este de a ajuta aceste state să diminueze dependenţa economică faţă de grupul celor mai industrializate puteri ale lumii, în special faţă de vechile puteri coloniale. Ei susţin că abia acum începe decolonizarea. Cu toate acestea, investiţiile făcute de ei nu sunt foarte bine privite de africani, care îi acuză de perpetuarea unor obiceiuri din perioada colonială. Sistemul de funcţionare a întreprinderilor fondate de chinezi este unul foarte dur şi de multe ori înjositor.
Serviciul de Cercetări al Congresului de la Washington a dat publicităţii un material în care se precizează că în perioada 2001-2004 statul chinez s-a instalat pe poziţia a treia în topul exportatorilor de armament pe continentul african, după Rusia şi Germania. Ei critică faptul că aceste arme au fost direcţionate către cele mai brutale şi represive regimuri dictatoriale africane: regimul lui Bashir din Sudan, regimul lui Mugabe din Zimbabwe, precum şi grupărilor paramilitare din zona marilor lacuri, contribuind la creştere numărului de victime în conflictele interetnice desfăşurate în aceste regiuni.
Politica economică pe care China a promovat-o în Africa a fost inspirată, poate, din propria experienţă a anilor ’70-’80 când, datorită unui influx de capital străin, inclusiv românesc, ţara a putut evolua de la postura de exportator de materii prime la cea de superputere economică a zilelor noastre. La sfârşitul anilor ’70, China reprezenta principalul furnizor de materii prime al Japoniei. Petrolul, minereurile feroase şi neferoase şi mai ales cărbunele de care o ţară neindustrializată, cum era, în acel timp, China, reprezentau principalele produse la export ale Beijingului. Cu ajutorul unui împrumut de 10 miliarde de dolari China a început procesul de reconstrucţie a economiei, un accent important fiind pus pe modernizarea infrastructurii care la acea vreme în unele regiuni era ca şi inexistentă.
Direct interesată, la rândul său, în exploatarea resurselor naturale, Japonia a contribuit şi cu tehnologia necesară construcţiei de porturi, unităţi de producere şi transport a energiei electrice şi nu în ultimul rând a şoselelor şi căilor ferate.
În momentul de faţă China aplică aceeaşi politică investiţională care a funcţionat cu succes în cazul său pentru ţările africane. Investiţiile directe în economiile acestor ţări se fac cu o mare largheţe ţinând cont de profiturile uriaşe pe care le asigură. Această nouă politică a devenit mai vizibilă în special ca urmare a creşterii investiţiilor directe chinezeşti pe pieţele africane.
La nivelul anului 1991 volumul investiţiilor chineze directe pe pieţele de capital ale statelor africane era mai mic de 5 milioane de dolari, însă în numai 3 ani a crescut de peste 5 ori. În anii ce au urmat China a investit fără nici un fel de oprelişti în absolut orice, făcând ca volumul investiţiilor directe să urce de la 100 milioane în 1999 la 1,25 miliarde în 2004 şi să ajungă la peste 6 miliarde de dolari americani în anul 2006. Trendul se menţine ascendent cu rate de creştere pe care nu le poate prevedea nimeni, deoarece, indiferent de pierderile de moment, China îşi permite să investească fără limite pentru a instaura un monopol al pieţei.
Marele atu al Chinei în lupta cu lumea occidentală este faptul că cele mai mari investiţii sunt făcute prin intermediul companiilor de stat. Acest lucru constituie un important avantaj, în contrapartidă cu companiile private occidentale, deoarece sistemul centralizat este mult mai bine pregătit să suporte pierderile pe termen scurt, rezultate în urma unor investiţii neinspirate sau din perspectiva practicării preţurilor de dumping.
În ceea ce priveşte volumul schimburilor comerciale dintre China şi statele africane trendul este acelaşi, cel de creştere fără a putea fi estimat nivelul la care se intenţionează a se ajunge. Dacă la începutul anilor ’80, volumul schimburilor comerciale era practic inexistent: 12 milioane de dolari americani în 1980, el va ajunge de 10 miliarde de dolari în 2000 şi nu mai puţin de 55 de miliarde în 2006!
Începând cu anul 2004, China a devenit principalul partener economic al celor mai importante state africane. Creditele directe pe care China le direcţionează către economiile acestor state nu sunt condiţionate de îndeplinirea unor condiţii politice, ba mai mult, nu trebuie rambursate în bani, ele fiind garantate cu produse ale acelor state. Trocul a devenit principalul mijloc comercial utilizat în relaţiile comerciale dintre cele două părţi. Lipsite fiind de lichidităţi financiare, dar foarte bogate în resurse minerale, statele africane rambursează costul investiţiilor chinezeşti cu produsele de care dispun. Astfel în schimbul construcţiei unor căi ferate, spitale, şcoli şi a unui performant sistem de aprovizionare cu apă, guvernul angolez îşi ia angajamentul să returneze Chinei petrol, pe care acesta mai mult se obligă să îl şi extragă cu propria sa tehnologie. Acest sistem funcţionează foarte bine şi în cazul altor state unde investiţiile chineze creează noi oportunităţi de dezvoltare. Sistemele hidroenergetice proiectate şi construite de China în Republica Congo şi în Ghana sunt achitate în ulei, cacao şi fasole. Acest sistem favorizează ambele părţi, ale căror economie este forţată să se dezvolte şi a căror produse îşi găsesc uşor piaţă de desfacere, care în contextul globalizării rapide şi a mediului concurenţial foarte puternic, ar fi foarte greu să o obţină.
Într-un fel, chinezii nu au făcut altceva decât să copieze modelul promovat, înainte de 1989, de dictatorul Nicolae Ceauşescu, în timpul căruia, România a investit sume enorme, pentru dimensiunile şi puterea economică ale ţării noastre, în dezvoltarea continentului african, cu rezultate mai mult sau mai puţin pozitive în ceea ce ne priveşte.
Accesul chinezilor în acest areal geografic care prin definiţie era considerat a fi în sfera de influenţă europeană nu a fost tocmai uşor de realizat. Naţiunile europene direct interesate de menţinerea acelor pieţe de desfacere au reacţionat virulent în special prin intermediul presei şi mai puţin prin luarea de poziţii oficiale. Una dintre excepţii este Sudanul aflat în conflict etnic prelungit şi unde China este acuzată oficial de susţinerea acestui genocid prin livrările de armament pe care le face spre această ţară, la schimb cu petrolul care, în sine, reprezintă mărul discordiei. În acest caz, media occidentală a demarat o adevărată campanie de urmărire a investiţiilor pe care China le face pe continentul african şi de evidenţiere a aspectelor negative ce ţin de aceste investiţii directe. Astfel, investiţiile pe care statul chinez le face pe continent sunt condiţionate de acceptarea unui întreg pachet investiţional format din fonduri, tehnologie, dar şi din specialişti şi muncitori chinezi. Aceştia de cele mai multe ori înlocuiesc în totalitate forţa de muncă locală. Ei sunt organizaţi în mici colonii de muncitori de până la 2000 de membri care funcţionează după regulile stabilite la Beijing, fără a interacţiona foarte mult cu autorităţile sau cu populaţia locală. O dată cu creşterea investiţiilor pe care le fac chinezii în ţările africane creşte şi comunitatea chinezească din acel stat. Astfel, Nigeria este unul dintre aceste exemple. Înregistrând o rată a şomajului de peste 6% raportată doar la populaţia urbană, ea are angrenaţi în economie peste 70.000 de cetăţeni chinezi. Aceştia se regăsesc în număr semnificativ şi pe teritoriul altor state putând fiind distribuiţi astfel: Africa de Sud cu peste 250.000, Zambia 50.000, Sudan 35.000, Angola 40.000, Algeria 30.000, şi aşa mai departe. Trebuie remarcat că aceste cifre se referă doar la muncitorii şi specialiştii chinezi care lucrează în ţările respective pe baza unor contracte bilaterale, nu şi la mulţimea imigranţilor chinezi ajunşi individual în ţările africane.
Nu de puţine ori, China a fost acuzată în mod deschis de sabotarea economiilor africane, prin tehnici de dumping. Aceste acuzaţii au fost discutate la cel mai înalt nivel.
Foarte atentă la acest tip de publicitate negativă, China a încercat să nuanţeze politica sa în domeniul socialului în ceea ce priveşte angrenarea populaţiei autohtone în câmpul muncii. Ca urmare a acestui nou tip de abordare, guvernul de la Beijing a încurajat unele state africane să-şi reformeze politica privind ocuparea forţei de muncă. Guvernul Republicii Democratice Congo a încheiat un parteneriat cu firmele chinezeşti care concesionaseră lucrări în domeniul minier şi a stabilit ca acestea să subcontracteze o parte a lucrărilor către firme autohtone. Mai mult decât atât, a stabilit obligativitatea ca acestea să utilizeze efectiv în lucrări maxim 20% forţă de muncă adusă din China. Datorită faptului că o mare parte a forţei de muncă ce va fi angrenată în procesul de producţie este necalificată, firmele chinezeşti au preluat şi obligaţia de a iniţia şi cursuri de formare a acestora pentru o serie de meserii.
Utilizând acest tip de politică inteligentă, China areuşit să îşi îmbunătăţească imaginea în mod considerabil în faţa opiniei publice din statele respective şi din întreaga lume, făcând doar unele concesii minore, în timp ce statele africane beneficiază, aparent, de investiţii financiare şi infuzii de tehnologie fără de care nu pot demara procesele de producţie, de o forţă de muncă calificată pregătită cu costuri minime şi de avantaje politice considerabile, toate acestea în schimbul concesionării, pe termen lung, a bogăţiilor naţionale, şi prin accentuarea dependenţei politico-economice de regimul de la Beijing!
În cadrul politicii globale a Chinei, Africa joacă un rol de seamă în strategia de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung. Guvernul chinez a încetat de mult să urmărească doar simple obiective economice, el dorind, de asemenea, o consolidare masivă a influenţei sale pe continent din toate punctele de vedere, inclusiv din perspectivă culturală.
Mai vechiul deziderat al Chinei de a bloca recunoaşterea Taiwanului de către statele africane rămâne în continuare unul dintre obiectivele diplomatice majore, însă la acesta se adaugă promovarea culturii şi civilizaţiei chineze. Un prim exemplu de reuşită în acest sens ne este oferit de iniţiativa guvernului din Liberia de a demara un program în parteneriat cu China de învăţare a limbii chineze. În urma unor investiţii gigantice de peste 2,6 miliarde dolari pentru exploatarea unor zăcăminte de fier, guvernul de la Beijing a demarat şi un program de popularizare a limbii chineze. În colaborare cu Ministerul Tineretului şi Sportului din Liberia s-au organizat cursuri intensive de învăţare a limbii chineze, modificându-se, în acest sens, programa şcolară, pentru a cuprinde această această disciplină de studiu! Oficial, justificarea acestei măsuri este tocmai amploarea extraordinară a schimburilor comerciale şi tehnologice dintre cele două ţări, precum şi importanţa în creştere a exporturilor de tehnologie venite dinspre China spre Liberia, tehnologie care a început să fie însoţită de instrucţiuni de utilizare exclusiv în limba chineză. Menţionăm, de semenea, apariţia în cadrul emisiunilor radiofonice şi de televiziune, a unor programe în limba chineză, destinate, chipurile, comunităţii chineze stabilite în această ţară.
Modul în care China a reuşit să-şi ridice economia după catastrofalele eşecuri înregistrate de Mao Tze Dun în „marele salt înainte" şi faimoasa sa „Revoluţie culturală" a devenit un reper important pentru statele africane aflate în căutarea unei soluţii viabile pentru refacerea propriilor economii. Astfel, prim-ministrul al Etiopiei, Meles Zenawi, susţine că modelul occidental de dezvoltare economică este depăşit, iar fiecare dintre statele africane este liber să-şi aleagă propriul model de dezvoltare economică. Cu toate că trecutul său este unul controversat, iar credibilitatea sa internaţională este redusă, acest punct de vedere este promovat şi de alţi şefi de state sau guverne africane care văd asistenţa financiară şi tehnologică chineză ca singură alternativă pentru redresarea propriilor economii. Într-o conferinţă de presă susţinută în februarie 2007 el a declarat că China garantează pentru o dezvoltare durabilă bazată pe fapte, nu doar pe sfaturi şi condiţii de creditare greu de îndeplinit, cum procedează instituţiile occidentale.
Apetitul pentru risc al guvernului chinez este maxim, acolo unde nimeni nu doreşte să investească el o face. De exemplu, în ciuda unor previziuni sumbre legate de profitabilitatea exploatării unor zăcăminte de fier în Gabon, specialiştii chinezi au decis că este oportun să demareze o investiţie de mai multe miliarde de dolari. Despre existenţa acestor zăcăminte existau informaţii precise încă din 1955, însă nici una dintre companiile vest occidentale nu îndrăznise să învestească bani într-un asemenea proiect. Pentru a putea exploata minereurile feroase companiile chineze au trebuit să construiască toată infrastructura, pornind de la drumurile de acces, căile ferate şi terminând cu portul de mare adâncime, capabil să primească în apele sale mineraliere de mare tonaj. Astfel de investiţii nu mai uimesc pe nimeni, în Africa îşi desfăşoară activitatea peste 1000 de firme chinezeşti cu afaceri în toate domeniile de activitate.
Cu prilejul Forumului economic internaţional desfăşurat la Beijing în noiembrie 2006, la care au luat parte nu mai puţin de 48 de şefi de state şi de guverne africane, liderii chinezi şi-au reafirmat puternic dorinţa de a rămâne principalii furnizori de servicii şi tehnologie ai continentului african. În urma acestei întruniri au fost semnate parteneriate strategice ce vizează reconstruirea infrastructurii africane.
Consolidarea Chinei în postura de „putere garantă” în cadrul noii ordini economice internaţionale depinde, în mare măsură, de controlul continentului african, sursă sigură de materii prime. Dar, interesele Chinei sunt mult mai vaste, şi ele vizează întreg mapamondul. De un mare interes va fi, de urmărit, în continuare, modul în care vor evolua evenimentele din Afghanistan după eliminarea lui Osama bin Laden. După cum se ştie –sau nu? – în adâncurile Afghanistanului este ascunsă o comoară a cărei valoare ar tăia respiraţia oricărui investitor, şi acest lucru îl ştiu foarte bine americanii, dar şi chinezii. Dar, despre asta, altădată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu