Despre prieteni şi prietenie …

Faptul că doi oameni sunt văzuţi mereu împreună, că mănâncă, beau sau cine ştie ce mai fac împreună, înseamnă că sunt prieteni, că între cei doi există o legătură afectivă puternică, sau nu? Ajunge să ne gândim doar la cuplul Columbeanu, şi ne dăm seama că lucrurile nu se petrec totdeauna aşa. Dar acum îmi vine în minte o legendă mai veche, cu privire la marele pot Nichita Stănescu, despre care se ştie că a fost dependent de alcool. Dar, după ce fusese diagnosticat cu ciroză, avea interdicţie la consumul de alcool. Interdicţie pe care nu a respectat-o, de altfel niciodată.

Se povesteşte, de asemenea, că era dependent de oameni, de companie. Uşa apartamentului 16, din blocul nr. 9, din Piaţa Amzei, unde poetul se mutase în 1975, era deschisă zi şi noapte pentru oricine ar fi dorit să-i treacă pragul. Şi, de regulă, apartamentul era plin, la orice oră, de prieteni de-ai poetului şi de tot felul de cheflii de ocazie. Poetul nu dădea afară pe nimeni şi pe toţi îi considera prieteni.

Dar, erau, totuşi, două categorii de prieteni. Unii care, ştiind bine că poetul e bolnav şi nu are voie să pună o picătură de alcool în gură, făceau ce făceau şi îl determinau, totuşi, să bea. Dacă nu puteau altfel, erau în stare să cumpere băutură şi s-o ascundă în toate ungherele casei, unde să poată fi găsită uşor, fiindcă ştiau că, într-o altfel de situaţie, poetul nu se putea abţine. Ăştia erau o categorie de prieteni. Cei care aveau grijă ca poetul să se simtă bine. Dar, mai erau şi cei care aveau gijă de sănătatea poetului. Cei care îi scotoceau casa pentru a-i găsi şi confisca orice alcool, pentru a-l consuma ei.

Ei, nu ştiu dacă lucrurile au stat exact aşa, poate că totul nu e decat o legendă, dar, chiar şi aşa, într-o situaţie ipotetică precum cea descrisă mai sus, care erau adevăraţii prieteni ai lui Nichita? Că „aproape” i-au fost şi unii şi alţii ...