Bună treabă au făcut ăştia de la McDonald’s, sau care au inventat fast-foodul. Pentru că, mie unul, grozav îmi place la fast-food. E locul unde mă simt, cu adevărat, bine, locul de unde izvorăşte, pur şi simplu, viitorul, viitorul, care, vorba ălora de la nu-ş ce firmă de telefonie mobilă, sună atât de bine.
Da, la fast-food, nu doar viitorul, ci şi prezentul sună grozav. Şi arată grozav, şi miroase excepţional! Şi e un loc atât de romantic! Eu unul nu-mi pot imagina ceva mai frumos, mai înălţător, mai plin de sensibilitate şi gingăşie, decât cel de a înfuleca la fast-food.
Fast-food-ul e simbolul eficienţei societăţii noastre moderne. Am mai auzit şi eu, de la unul, de la altul, diverse poveşti, despre cum se îndrăgosteau oamenii pe vremea bunicilor, cum îşi făceau curte etc. Şi … sunt oripilat. Fiindcă, a te plimba, ca nebunu’, pe nu-ştiu-unde, kilometric întregi, trecea ca un gest de mare romantism. Poate un mare reumatism, dacă îi prindea ploaia … ce nonsens! Fiindcă, ce poate fi mai sexi, decât priveliştea a două buze siliconate strălucind de extramaioneză, slobozind acel sunet diafan numit râgâială? Şi totul pe baza acelei băuturi negre sorbită cu un pai de plastic, dintr-un pahar de carton plastifiat.
Şi pentru că veni vorba de plastic, la fast-food îmi place totul, dar în primul rând ambientul. Adică plasticul, fiindcă, la fast-food stau la o masă de plastic, pe un scaun de plastic. Înfulec dintr-un bol de plastic, sau dintr-o caserolă de plastic, o mâncare cu gust şi aspect de plastic. Un plastic elegant, de cea mai bună calitate. Un plastic puternic, dar şi sensibil, atât de artificial, dar şi de natural, 100% steril, dar atât de plin de viaţă!
Îmi place să halesc mult, cu mişcări largi, pline de energie, ca un fel de mărturisire a reuşitei sociale şi economice prezente, şi a nestrămutatei încrederi în viitor. Îmi place să fiu văzut, ascultat şi, dacă se poate, invidiat. De aceea, obişnuiesc să vorbesc des la mobil, în timpul mesei. Să vadă lumea că am cu ce, ca sunt important şi căutat. Mă bucură mult când mă sună unul la masă, că pot să-l reped cu gingăşie şi naturaleţe (asta după ce vorbesc 10 minute cu el).
Ce-mi place, iarăşi, la fast-food, este că ştie să valorifice clientul. Am auzit că sunt restaurante, nu, nu fast-food-uri, fireşte, unde clientul este, pur şi simplu, ascuns, izolat, stă undeva, într-o hrubă, în semiîntuneric … Cum le-o fi plăcând unora aşa ceva, nu pricep. Da’ la fast-food, la fast-food e cu totul altceva. Luminile sunt lumini, spaţiile sunt expuse, trece pietonu’, vede cum bagi la maţu’-gros, te simţi, aşa, ca o vedetă pe scenă, te luminează reflectoarele … e frumos. E … cum să zic? E ca şi cum ai fi într-un acvariu, vine omu’, se minunează, că, bă, ce frumos e peştele ăla, ce coadă are ălălalt, ce sclipeşte celălalt, chestii din astea. Da’ntr-o hrubă din alea cum o fi? Stai acolo ca pe fundul mării, nimeni nu te vede, nimeni nu te admiră, şi mai ai şi presiunea-n cap.
A fost o dată o siglă. O siglă roşie, şi mai erau pe ea nişte semne: o seceră, un ciocan, nişte stele în cinci colţuri, chestii din astea. Au venit unii, au pus un pic de negru, cică roşul merge mai bine dacă are şi-un pic de negru – asta cică ar fi spus-o unul Stendhal - şi au şters semnele alea. Le-au şters şi au desenat altele, nişte bulbuci, o sticlă, şi au şi scris ceva. Ceva în genul Zero zahăr, sau cam aşa ceva … Ei, ăsta-i progresul! Să poţi să faci, dintr-un căcat, alt căcat, dar mai proaspăt! Şi viitor fără fast-food nu se poate, trăiască fast-food-ul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu