Istoria zilei (38)

Motto: Unul dintre simptomele care prevestesc o cădere nervoasă este să începi să crezi că munca ta este teribil de importantă. (Bertrand Russell).

Bertrand Arthur William Russell s-a născut în 18 mai 1872, În Ţara Galilor, într-o familie aparţinând marii aristocraţii engleze, strămoşii săi făcând de veacuri politica partidului whig, precursorul liberalilor din secolul al XIX-lea. Naşul său a fost marele filosof John Stuart Mill, părintele liberalismului englez şi fondatorul teoriei utilitarismului.

La vârsta de doi ani, Russell a rămas orfan, mama sa, Katharine Louisa murind de difterie. Doi ani mai târziu, se prăpădea şi tatăl lui Russell, de data asta din causa unei bronşite, astfel că, la nici patru ani, copilul îşi pierduse deja ambii părinţi. Ca urmare, copilul a ajuns în grija bunicilor săi. Bunicul său, John Russell, care, timp de două decenii, între 1840 şi 1860, în timpul glorioasei domnii a reginei Victoria, condusese imperiul din biroul său din Downing Street 10, era deja aproape complet paralizat şi îşi petrecea ultimele clipe ale vieţii într-un scaun cu rotile, astfel că după decesul său, în 1878, sarcina creşterii şi, mai ales educării lui micului Bertrand şi a fratelui său mai mare Frank a căzut pe umerii bunicii sale, văduva fostului premier. Aceasta, o fiinţă bigotă, aparţinând cultului presbiterian (o ramură a calviniştilor), formalistă, rigidă a creat o atmosferă sumbră în locuinţa sa din Pembroke Lodge. Obligativitatea rugăciunilor frecvente, combinată cu interdicţiile de tot felul, între care şi reprimarea emoţiilor, a generat reacţii diferite din partea celor doi copii: dacă Frank, deja adolescent, a reacţionat prin revoltă şi nonconformism, în schimb, în cazul lui Bertrand, s-a manifestat prin retragere şi depresie.

În ciuda firii şi ideilor sale, bunica sa a respectat, totuşi, dorinţa părinţilor săi, în special pe aceea a tatălui, aceea de a asigura o educaţie în spirit agnostic, non-teist, a nepotului, prin intermediul unor profesori particulari şi nu prin frecventarea învăţământului public. Acest lucru i-a permis lui Russell însuşirea perfectă a unor limbi străine precum franceza şi germana.

Adolescenţa lui Russell a fost una tristă şi singuratică, dominată de gândul sinuciderii. Mai târziu, avea să mărturisească faptul că numai dorinţa de a studia matematica a fost ceea ce împiedicat să-şi pună capăt zilelor. Printre puţinele lumini din această perioadă, Russell avea să menţioneze poeziile marelui poet Shelley, al cărui romantism îl va influenţa mai târziu, avea să influenţeze în mod esenţial concepţiile şi caacterul unui alt mare creator, de data aceasta din domeniul literaturii, şi anume Nikos Kazantzakis, autorul celebrului roman „Alexis Zorba”.

De la 15 la 18 ani, Russell a petrecut mult timp reflectând asupra dogmei creştine, reuşind, în cele din urmă, să se debaraseze de aceasta, iar acest moment a marcat, se pare, şi o oarecare revenire din acea stare de depresie adâncă.

În 1900, participând la lucrările Congresul de matematică de la Paris, a rămas profund impresionat de personalitatea matematicianul italian Giuseppe Peano, cel binecunoscut prin axiomatizarea mulţimii numerelor naturale şi fundamentarea principiului inducţiei. Ca urmare, Russell a decis imediat să studieze în detaliu opera lui Peano.

În 1903, Russell a scris prima sa lucrare importantă, Principiile Matematicii (The Principles of Mathematics). În 1910 a fost numit lector la Trinity College.

Ca matematician, Russell a fost perceput, în primul rând, ca o personalitate distructivă, deorece el este cel care a dat primul „ghiont” sistemului axiomatic al teoriei mulţimilor fundamentat de Cantor, a cărui edificare stârnise un asemenea entuziasm în lumea matematică a epocii, încât îl făcuse pe Hilbert să exclame, pătruns de admiraţie: „nimeni nu ne va scoate din paradisul pe care Cantor l-a creat pentru noi”. Replica tăioasă a lui Russell avea, însă, să vină imediat, odată cu prezentarea paradoxului care îi poartă numele, probabil cel mai celebru paradox al tuturor timpurilor (cel puţin asta a fost părerea lui Wittgenstein), prin care demonstra limitarea aşa-zisului paradis cantorian. Următorul pas, decisiv, în destructurarea edificiului lui Cantor avea să fie făcut de Gödel, cel care avea să demonstreze limitele oricărui sistem axiomatic.

În legătură cu aceste moment din istoria matematicii, se cuvine, poate, să facem câteva precizări. Georg Cantor crease, încă din 1872, o bază a teoriei „naive” a mulţimilor, considerând ca „evidentă” ideea unui izomorfism „natural” între noţiunile de mulţime şi proprietate. Pe baza acestei idei, Cantor şi discipolii săi, între care se cuvine să-l menţionăm la loc de cinste pe Gottlob Frege, au creat un sistem logic care părea de o exemplară indestructibilitate. Cercetările celor doi matematicieni au fost reunite în lucrarea lui Frege, „Grundgesetze der Arithmetik”, al cărei prim volum a apărut în 1893, şi care ar fi trebuit să fie - de fapt, a şi fost - cheia de boltă a bazelor matematicii şi logicii sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. „Bomba” avea să vină zece ani mai târziu, în 1903, odată cu lucrarea menţionată, „The Principles of Mathematics”, în timp ce volumul doi al Fundamentelor aritmeticii (germ. Grundgesetze = legi de bază, fundamente) se afla sub tipar. Poate că Frege nu ar fi aflat de acest lucru, în timp util, dacă Russell nu l-ar fi avertizat prin intermediul unei scrisori. A fost, fără îndoială, un moment critic pentru Frege, care a decis, totuşi, să-şi tipărească, totuşi, lucrarea, în forma în care fusese concepută, adăugându-i, însă, o postfaţă în care nota cu amărăciune: „Un om de stiinţă nu poate să întâlnească nimic mai stânjenitor decât ceva ce, după terminarea unei lucrări, vine să zguduie unul din pilonii construcţiei sale. O scrisoare a lui Bertrand Russell m-a pus în faţa unei astfel de situaţii, tocmai când tipărirea prezentului volum lua sfârşit”.

Am insistat pe acest paradox din două motive din două motive, unul ţinând de extraordinara sa importanţă pentru matematică, şi pentru ştiinţă, în general, iar celălalt de extraordinara sa simplitate. Iată, aşadar, în ce constă acest paradox (voi prefera o variant uşor folclorică, pentru a înlesni înţelegerea demonstraţiei): nu există un obiect pe care să-l putem denumi „Mulţimea tuturor mulţimilor” – MTM. Demonstraţie: Conform lui Cantor, proprietate = mulţime, altfel spus, toate obiectele care au o anumită proprietate formează o mulţime. De exemplu, toţi oamenii care poartă fes roşu formează mulţimea tuturor oamenilor care poartă fes roşu, şi aşa mai departe. Ok, să presupunem că există acest MTM. Ce sunt elementele ei? Mulţimi. O mulţime este compusă din elemente. Deci, obiectele din MTM sunt, pe de o parte, elemente, iar pe de altă parte, mulţimi, care la rândul lor, sunt formate din elemente. De fapt, MTM, după cum îi arată şi numele, este o mulţime formată din mulţimi. Ce fel de mulţimi? Păi, orice fel de mulţimi, fiindcă MTM este compusă din toate mulţimile existente sau imaginabile. Chiar şi MTM este element al lui MTM? Da, chiar şi MTM, fiindcă, dacă MTM există, atunci ea trebuie să conţină, cu necesitate, toate mulţimile, inclusiv MTM. Deci: dacă MTM există, atunci există mulţimi care se conţin pe ele însele ca element, un exemplu fiind dat chiar de MTM. Da, dar există şi mulţimi care nu se conţin pe ele însele ca element. Unele mulţimi se autoconţin, iar altele nu se autoconţin. Până aici este inteligibil? Ok, atunci să vedem ce e cu mulţimile astea care nu se autoconţin. Conform lui Cantor, toate aceste mulţimi formează o mulţime, să-i zicem A, mulţimea tuturor mulţimilor care nu se conţin pe ele însele ca element. Bun, A aparţine (ca element) lui A (ca mulţime)? Avem două cazuri: A aparţine lui A, şi atunci, din modul în care este definită A – mulţimea tuturor mulţimilor care nu se autoconţin – rezultă că A are proprietatea de a nu se autoconţine, deci A nu aparţine lui A. Pe de altă parte, în cealaltă situaţie, dacă A nu aparţine lui A, tot conform definiţiei, rezultă că A trebuie să aparţină lui A. La ce concluzie am ajuns? La aceea că, dacă A aparţine lui A, atunci A nu aparţine lui A, iar dacă A nu aparţine lui A, atunci A aparţine lui A. Vi se pare logic? Dar frumos? Ce concluzii putem trage de aici? Singura concluzie pe care o putem trage este aceea că A NU EXISTĂ, şi, prin urmare, nici MTM.

V-am spus, oare, că Russell a fost ateu? O, da, am spus că, la vârsta majoratului renunţase, deja, definitiv, la dogma creştină, dar asta nu asta echivalează, în mod necesar, cu a fi ateu, fiindcă poţi, foarte bine, să renunţi la creştinism pentru a trece la altceva, de exemplu la islamism. Ha, ha ... Nu, Russell nu a putut, pur şi simplu, să accepte existenţa lui Dumnezeu, fiindcă ce altceva este paradoxul lui Russell decât o altă formă a paradoxului Atotputernicului, formulat, pare-se, prima oară, de Spinoza: Atotputernicul NU EXISTĂ. Demonstraţie: dacă Atotputernicul ar exista, atunci ar putea face orice, ar putea construi orice, de exemplu, un bolovan de pământ, un pietroi, sau o stâncă, şi nu orice stâncă, ci una mare şi grea, oricât de mare şi oricât de grea, că doar de aia e Atotputernic, nu? Chiar atât de mare şi atât de grea încât nici el, Atotputernicul să nu o poată ridica? Bineînţeles, că doar de aia i se zice cum i se zice, că poate să facă orice, absolut orice. OUPS! Păi, dacă poate să facă aşa ceva, rezultă că nu poate să ridice stânca, ceea ce e nasol. Iar dacă acceptăm că nu poate să facă stânca, e şi mai nasol. Oricum ar fi, Atotputernicul ăsta e cam slăbănog: ori nu poate să facă nici măcar un bolovan, ori nu poate să-l ridice! 

Oricum, Russell a deranjat enorm, a deranjat ca matematician, ca filosof, ca om de spirit, şi, poate cel mai mult, a deranjat ca om politic. Puţini aveau să-i înţeleagă şi să-i accepte sarcasmul din următoarele cuvinte: : „cei mai mulţi oameni mai degrabă ar muri decât să gândească; de fapt, chiar asta fac”. Puţini au fost cei dispuşi să-i suporte „ereziile”. Cel mai mult au deranjat, cred, atitudinile sale politice „nepotrivite”. Fiindcă, da, în scurt timp, însă Russell avea să-şi descopere o nouă pasiune: politica, pe care a practicat-o cu pasiune şi îndărătnicie, dar fără a-şi dori o funcţie, avantaje materiale, putere sau altele asemenea. Russell a fost, mai degrabă, un activist civic şi social decât un om politic propriu-zis. De fapt, debutul său publicistic, în 1896, s-a petrecut nu cu o lucrare matematică sau cu una de filosofie, ci cu un studiu destul de amplu al social-democraţiei germane.

În perioada primului razboi mondial, Russell a afişat o atitudine pacifistă atât de tranşantă, încât avea să ajungă şi la închisoare din acest motiv.

În 1920 a făcut parte dintr-o delegaţie engleză care a vizitat Uniunea Sovietică, prilej cu care l-a întâlnit şi pe Lenin, cu care a avut o lungă discuţie, relatată ulterior în lucrarea „Practica şi teoria bolşevismului”. Deşi a păşit pe pământul sovietic ca un simpatizant şi un susţinător al bolşevismului, Russell avea să părăsească dezamăgit Uniunea Sovietică, deoarece a realizat că aşa-zisul progres înregistrat de Uniunea Sovietică în domeniul combaterii dogmatismului religios nu reprezenta altceva decât introducerea unui nou dogmatism, cel puţin la fel de periculos ca precedentul. „M-am dus în Rusia ca un comunist, dar contactul cu cei care nu mai aveau niciun dubiu mi-a amplificat de o mie de ori propriile îndoieli, nu în legătură cu comunismul în sine, ci cu acei bărbaţi care, deţinând un crez atât de ferm sunt în stare să îndure cea mai neagră mizerie pentru a-l vedea înfăptuindu-se”, avea să declare la întoarcere, adăugând că Uniunea Sovietică i s-a părut, mai degrabă, un model a ceea ce nu trebuie făcut pentru a distruge religia.

În 1950, Russell a primit premiul Nobel pentru literatură, (pe care l-a împărţit cu Heri Bergson), ca o recunoştere a statutului său de „campion al idealurilor umanitare şi al libertăţii de gândire”, fără a fi publicat, propriu-zis, nicio lucrare literară. Ca întotdeauna, reacţiile au fost împărţite, regele George declarându-se „jenat” de acordarea acestui premiu unui fost infractor, deşi, cu un an înainte chiar el îl decorase cu Ordinul de Merit.

Russell a murit în 1970, în vârstă de aproape 98 de ani.

Dintre vorbele celebre care îi sunt atribuite amintim:

Din câte îmi amintesc, în niciuna din evanghelii nu este niciun cuvânt de laudă la adresa inteligenţei.

Întreaga problemă cu lumea aceasta este că proştii şi fanaticii sunt mereu foarte siguri pe ei, iar oamenii întelepţi au intotdeanuna îndoieli.

Nu voi fi niciodată gata să mor pentru crezurile mele, pentru ca aş putea sa nu am dreptate.

Oamenii se nasc ignoranţi, nu proşti. Devin proşti prin educaţie.

Puţini oameni reuşesc să fie fericiţi dacă nu urăsc o altă persoană, naţie sau credinţă.

Calomnia este întotdeauna simplă şi plauzibilă.

Religia care condamnă plăcerea simţurilor îndeamnă oamenii către plăcerea puterii. În istorie puterea a a fost viciul ascetului.

Problema cu lumea este ca proştii şi fanaticii sunt întotdeauna aşa de siguri pe ei, în timp ce oamenii înţelepţi sunt atât de plini de îndoieli.

Şi dacă ar exista un Dumnezeu, cred că este foarte improbabil ca el să aibă atâta vanitate încât să se simtă jignit de cei care se îndoiesc de existenţa lui.

Şi încă:

Decalogul liberalismului (în viziunea lui Russell):

1. Să   nu te simți absolut sigur de nimic.

2. Nu cred că merită să încerce cineva să ascundă adevărul, pentru că acesta va ieşi la iveală oricum.

3. Nu încercaţi niciodată să renunţaţi la gândire doar pentru că sunteţi siguri că veţi reuşi.

4. Când vă întâlniţi cu un oponent, fie el chiar soţul sau copiii dumneavoastră, străduiţi-vă să-l depăşiţi prin argument şi nu prin autoritate, pentru o victorie obţinută prin autoritate este ireală şi iluzorie.

5. Să nu aveţi niciun respect pentru autoritatea (puterea) altora, pentru că oricând se poate găsi ceva împotriva oricărei autorităţi.

6. Nu vă folosiţi puterea pentru suprima opiniile pe care le credeţi pernicioase, pentru că, dacă veţi face astfel, tocmai acele opinii vă vor suprima.

7. Să nu vă fie teamă să aveţi opinii excentrice, pentru că fiecare adevăr unanim acceptat a fost cândva o opinie excentrică.

8. O contrazicere inteligentă ar trebui să vă aducă mai multă plăcere decât exprimarea unui acord pasiv, fiindcă, dacă este, într-adevăr inteligentă, contrazicerea reprezintă un înţelegere mult mai profundă decât orice acord pasiv.

9. Fiţi sinceri cu scrupulozitate, chiar dacă adevărul este incomod, fiindcă a încerca să-l ascundeţi se poate dovedi a fi infinit mai incomod.

10. Nu te simţi invidios pe fericirea celor care trăiesc într-un paradis al nebunilor, pentru numai un prost va crede că fericirea există.