Dacă, nici în aceste condiţii, PNL nu câştigă ...

Ultimele zile nu au fost deloc sărace în evenimente, dar eu am fost foarte ocupat sau foarte obosit pentru a mai putea posta. Plus că blogspotul mi-a jucat nenumărate feste, printre care cea mai nostimă, dacă pot zice aşa, a fost anunţul că „blogul căutat nu există”, dar, dacă doresc, pot să înregistrez unul la adresa respectivă. Nu, n-am avut curaj să fac asta, şi nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi făcut-o. Poate e mai bine să nu ştiu. Gata, am închis paranteza.

Într-un 9 mai, ziua victoriei în „marele război pentru apărarea patriei”, nu contează dacă anul acesta, sau într-un alt an, fiindcă e doar o legendă, într-un astfel de 9 mai, spuneam, Kremlinul a organizat nu-ş ce chermeză la care a invitat tot felul de veterani ai celui de-al doilea război mondial, pe care i-a mai aflat în viaţă. Guleai mare, după tipic rusesc: caviar, vodcă, şampanie în valuri, şi, bineînţeles, spectacol. Baletul de la Bolşoi Teatrî, gimnastele din lotul naţional, patinatoare, artiste, mă rog, frumuseţi de frumuseţi, de care Rusia nu a dus niciodată lipsă. Totul ca să se simtă bine ghiujii ăia de-o vârstă cu Matusalem, şi cu pieptul încărcat de medalii. Să se simtă bine şi să povestească ... orice, amintiri din război, de după război, orice. Şi multe-multe microfoane, evident. Dar şi câţiva „băieţi de bine”, gata să întervină în caz că discuţiile ar fi devenit, cumva, prea aprinse. Oarecum retras, unul dintre aceşti eroi începu să se tânguie:

Tătucule, tătucule, unde eşti tătucule, că fără tine nimic nu mai e cum trebuie, nimic nu mai are haz, şi totu-i de-andoaselea.

Şi iar:

Staline, Staline, tu te-ai dus, dar eu am rămas, Staline, de ce nu m-ai luat şi pe mine, că aici nimic nu mai e cum trebuie şi nimic nu-mi mai place.

Şi altele, de-acelaşi fel. Cum situaţia risca să devină penibilă, cu discreţia necesară în astfel de împrejurări, băieţii de bine reuşesc să-l convingă pe respectivul veteran să părăsească sala respectivă şi să accepte o discuţie cu ei, pe tema: ce a avut, sau ce a făcut Stalin aşa de extraordinar, şi de ce este atât de regretat? Fiindcă, Stalin a fost, totuşi, un criminal, pe timpul lui oamenii au dus-o greu, foarte greu, asta dacă au avut şansa să scape cu viaţă, nu au fost ucişi, deportaţi în Siberia etc. La care bătrânul răspunde, cu un oftat greu:

Măi băieţi, măi copii, nu de Stalin e vorba, ci de mine. Am zis de Stalin fiindcă el conducea ţara, dar de mine e vorba, pricepeţi? Adică: masa plină de bunătăţi, bunătăţi de bunătăţi ... şi fetiţele alea, şi tot ... şi eu ... şi eu nu mai pot ... nu mai pot ca pe timpul lui Stalin, pricepeţi voi? De-aia zic de Stalin, de-aia îl regret, fiindcă eu, EU NU MAI POT ... nu mai pot ca pe timpul lui Stalin.

Despre rege, despre România ca regat, am tot auzit păreri de când am deschis ochii pe această lume. De pildă, bunicul din partea mamei – pe celălalt bunic nu l-am cunoscut, a murit în timpul războiului -, bunicul din partea mamei, ziceam, obişnuia să mă ia pe genunchiul lui şi să-mi spună o poveste, mereu aceeaşi, şi anume că, într-o zi, pe care el, poate nu o va mai apuca, dar eu, cu siguranţă, vor veni americanii. Şi americanii ăştia nu vor veni cu mâna goală, şi nici în vilegiatură, vor veni cu mari şi importante cadouri. Mai întâi, vor veni cu regele, cu Mihai, pe care îl vor repune pe tron. Apoi, vor striga un catalog, în care numele bunicului ar fi fost, dacă nu cel dintâi, oricum printre primele. Şi, dacă bunicul se va fi prăpădit între timp, va trebui să mă duc eu, să spun cine sunt etc. Şi apoi, după ce mă vor fi recunoscut, americanii ăia îmi vor da înapoi toate averile bunicului, confiscate de porcii de comunişti, plus dobânzile aferente. Nu ştiu despre ce averi vorbea, dar, cu siguranţă, era vorba de nişte averi foarte-foarte importante. Şi asta nu va fi totul! Americanii îşi vor cere iertare pentru toate necazurile suferite de bunicul şi, implicit, de mine, de la venirea comuniştilor la putere, şi vor compensa cu bani, cu mulţi, foarte mulţi bani, cei doi ani de canal efectuaţi, în mod abuziv, de bunicul. Şi, îi vor da înapoi, bunicului, toate gradele (?!) militare, ba încă îl vor avansa şi, fără doar şi poate, îi vor da o medalie, îl vor declara erou etc.

Bunicul meu a trăit trei decenii cu aceste iluzii. S-a prăpădit în primăvara anului 1975, dar nu a încetat nicio clipă să spere că, într-o zi, i se va face „dreptate”.

Mai târziu, am descoperit cu o oarecare surprindere că bunicul meu fusese un om înstărit, în raport cu majoritatea populaţiei, în acele timpuri, dar nicidecum un nabab. Iar gradele alea de care făcea mereu vorbire nu erau nici ele prea-prea: bunicul meu fusese plutonier-major de jandarmi. Bunicii mei au fost oameni simpli, fără prea multă şcoală, şi aproape deloc umblaţi: pentru bunica mea, „aventura vieţii” ei fusese „refugiul de la Piteşti”.

Niciodată n-am fost prea interesat de „averea familiei”, dar, totuşi, am încercat să aflu despre ce era vorba, şi despre ce era, atunci, România. Când „atunci”? Atunci, înainte de comunişti, pe vremea regelui.

Ei bine, în acea vreme, România era ... era altfel. Nu ştiu dacă pot zice că era mai bine, sau că era mai rău ... era doar altfel. Da, a fost un timp când leul era „valută-forte”, dar, în acelaşi timp, marea majoritate a populaţiei se zbătea într-o sărăcie cruntă. Da, exista o lume de savanţi şi literaţi cu totul deosebită, dar trei aferturi din populaţie nu ştia să scrie sau să citească. Da, au existat nişte realizări economice, dar şi foarte-foarte multă corupţie. Pe scurt, cine spune că, în timpul monarhiei totul a fost ok şi au curs râuri de lapte şi miere, iar pe timpul comuniştilor (sau după 1989) totul a fost de căcat, că nimic nu a mers bine etc., ori e cretin, ori e canalie.

De fapt, ar trebui să clarificăm, dintru început, o anumită chestiune, şi anume: când a devenit România republică? În 30 decembrie 1947, veţi spune, fiindcă aşa scrie în cartea de istorie. Bun, şi ce mai zice cărticica aia? Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci?

În ziua de 30 decembrie 1947 Palatul Elisabeta a fost înconjurat de unităţi militare fidele comuniştilor, iar Garda Regală a fost dezarmată. Petru Groza şi Gh. Gheorghiu-Dej l-au silit pe  regele Mihai I să abdice, şantajându-l cu executarea a peste 1000 de studenţi anticomunişti ţinuţi sub arest. Sub ameninţarea anihilării fizice, regele a semnat documentul de abdicare, pentru sine şi urmaşii săi. Astea au fost faptele, care nu sunt contestate de niciuna dintre părţi. Ok, şi-atunci care mai e treaba cu pretenţiile şi opţiunile monarhice ale unora?

Păi, zic monarhiştii, prin faptul că abdicarea s-a făcut sub presiunea şantajului, actul este lovit de nulitate. Ok. În plus, comuniştii au nesocotit faptul că regele nu putea acţiona decât în nume propriu şi nicidecum în numele instituţiei monarhice ca atare. Mmm ... aici e ceva ce nu înţeleg. Adică, zic monarhiştii, putem accepta ideea că Mihai a renunţat la drepturile sale, şi, implicit ale urmaşilor săi, dar nu avea cum să abolească monarhia. Bine, dar atunci cine ar putea fi persoana cea mai îndreptăţită să acceadă la ipoteticul tron al României? Păi, dacă Mihai şi urmaşii au renunţat, atunci ar trebui să găsim un om care să ştie cu ce se mănâncă munca asta de rege, nu putem pune aşa, pe oricine, nu? Cioabă ar fi o opţiune destul de bună, nu? Sau Iulian, că ăsta e şi mai şi. Sau pe Guţă, că şi el e rege, al manelelor. Da’ de ce să ne mai pierdem timpul? Îl punem direct pe Băselu, şi ne luăm de-o grijă. Da, Băsescu e, sigur, cea mai bună opţiune, fiindcă, în felul ăsta răspundem şi următoarei obiecţii a monarhiştilor: aceea că abolirea monarhiei nu a fost niciodată aprobată de Parlamentul României. Da’ de ce? Fiindcă, aşa cum regele Carol I a fost adus pe tronul României în urma unui plebiscit la care a obţinut o covârşitoare majoritate favorabilă, tot aşa şi abolirea monarhiei ar fi trebuit să fie confirmată printr-un referendum. Zău? Atunci, Băsescu a fost confirmat prin referendum şi nu o dată, ci de două ori: în 2004 şi în 2009. În plus, şi aici este o chestiune esenţială asupra căreia trebuie să insistăm, în cazul lui Băsescu, întâi au avut loc alegerile/referendumul, şi abia apoi, în urma rezultatelor acestor alegeri, a fost validat preşedinte, iar în cazul lui Carol I, lucrurile au stat exact pe dos. Şi apoi, ce a fost, oare, Cuza? Preşedinte de republică? Ce formă de guvernământ s-a schimbat atunci?

De fapt, Carol I şi-a început, efectiv, domnia, în aprilie 1866, în 10 mai a fost proclamat domnitor, şi abia în 26 martie 1881, după Războiul de Independenţă, a devenit rege. Aşa că ... Bun, mergem mai departe. 

Mai zic monarhiştii că la şedinţa Adunării Deputaţilor, în urma căreia a fost prin adoptată legea nr. 363, care proclama Republica Populară Română şi abroga Constituţia din 1923, ar fi fost nelegală, deoarece nu a fost întrunit cvorumul necesar pentru asemenea decizii, doar 60 de deputaţi fiind prezenţi. Aşa o fi, nu zic nu, e o problemă care trebuie descâlcită, fie şi numai din interes istoric. Dar, până atunci, cred că ar trebui să descâlcim votul, mult mai recent, pe legea pensiilor. Să vedem ce-a fost cu votul ăla şi-apoi o să vedem şi ce s-a întâmplat acum mai bine de şase decenii.

Am pus o întrebare, o repet: când a devenit, de facto, România, republică? În 1989, România avea în fruntea ei un şef de stat care îşi zicea preşedinte – ţara însăşi se numea republică – un preşedinte care nu fusese ales niciodată de popor. A, da, poporul alesese deputaţii din MAN, şi apoi aceştia ... Poporul alesese? Poporul alesese, într-adevăr?

 

Nu, Ceauşescu nu a fost ales niciodată, nici măcar în interiorul partidului. Ceauşescu s-a impus, nu intrăm acum în detalii, ulterior au fost simulate şi nişte alegeri, în anumite structuri, şi gata, asta a fost. A „domnit” douăzeci şi cinci de ani fără a fi ales niciodată. În plus, dacă nu ar fi avut loc evenimentele din ’89, probabil că ar fi fost succedat de fiul său, Nicu Ceauşescu. Probabil ... oamenii erau, oricum, pregătiţi pentru un asemenea scenariu şi vorbeau despre el, dar e posibil ca unele lucruri să fi fost inventate sau „înflorite” şi de cei care au organizat înlăturarea sa de la putere.

Ei, şi în aceste condiţii, putem afirma că România era, la începutul lui decembrie 1989, republică? Pentru că aşa scria în Constituţia ei? Din punctul meu de vedere, România a devenit cu adevărat republică, doar în celebra duminică a orbului, 6 mai 1990, când Ion Iliescu a devenit primul preşedinte ales al României. Că a fost manipulare, că n-a fost, e a fost o alegere bună sau o alegere proastă, acum nu mai are importanţă. Important este doar faptul că, pentru prima oară în istoria sa, cetăţeanul român a putut vota pentru a-şi alege preşedintele. Pentru acest drept esenţial, democratic, al poporului român, de a-şi alege, în mod direct, conducătorul, s-a luptat vreme de sute de ani. Acum, însă, unii ar vrea să ne întoarcem în trecut. Unii în 1989, alţii în 1947, şi, poate alţii, mai îndrăzneţi, direct în evul mediu. Am zis „unii”? Unii foarte mulţi. Intolerabil de mulţi. Printre ei, din păcate, şi Crin Antonescu. Care e şeful PNL, dar şi monarhist din convingere (?!).

De ce e Antonescu monarhist? Cu ce e superioară monarhia republicii?

Cu nimic, cu absolut nimic. Ba, zic unii, monarhia e mult mai bună, ce, se pot compara Carol I, Ferdinand sau chiar Mihai cu Iliescu, cu Constantinescu, cu Băsescu? Din punctul meu de vedere, da, se pot compara. De exemplu, Mihai, că el e singurul în viaţă, Mihai, ce mare brânză e şi cu el? Educaţie?! Hai, dom’le, puneţi mâna pe cartea de istorie şi vedeţi cam cum au stat lucrurile în cazul său. Taică-său, Carol, nu i-a dat niciun fel de educaţie, de fapt nici nu a vrut să ştie de dânsul. Gurile rele spun că, de fapt, Mihai nici nu ar fi fost fiul natural al lui Carol, şi că acesta ar fi ştiut acest lucru foarte bine. Nu ştiu, nu am probe să susţin aşa ceva, dar zvonul a existat, şi nu eu l-am inventat. De fapt, e foarte posibil să fi fost aşa. Toată lumea ştie ce viaţă aventuroasă a dus Carol, ce scandaluri a generat acesta. Sunt mărturii istorice incontestabile, Carol avusese deja un fiu, cu Zizi Lambrino şi era căsătorit cu Elena, dar patul îl împărţea cu Lupeasca. În plus, Carol al II-lea a încercat, cu ajutorul ruşilor, să îl înlăture pe Mihai de la tron, pentru a redeveni el rege, iar în condiţiile istorice ale vremii, era foarte posibil ca asta să nu fi fost posibil fără a-l elimina fizic. Să fi fost, oare, în stare, Carol al II-lea să-şi elimine propriul fiu natural? Nu ştiu, în aceste condiţii, orice versiune este egal probabilă, dar hai să nu ne legăm de acest amănunt. Vorbim doar de educaţie, da? Ei bine, nici maică-sa Elena nu i-a dăruit foarte multă afecţiune, şi nu i-a dat prea multă educaţie, iar copilul a crescut oarecum ca o buruiană, înconjurat de motoarele sale dragi. Aproape sigur, în această copilărie nefericită îşi are originea şi defectul său de vorbire şi capacitatea sa redusă de exprimare.

Şi, până la urmă, trebuie să ne legăm speranţele de un om care are, totuşi, 90 de ani? Chiar dacă, vreodată, ar fi putut reprezenta o opţiune, vremurile acelea au trecut de mult. Doar dacă nu dorim ca, în spatele unui astfel de bătrân, să-şi facă tot felul de indivizi jocurile lor politico-economice.

Standardul de viaţă al cetăţenilor monarhiilor nord-europene este unul foarte ridicat? Ok, dar care e legătura cu monarhia? De ce nu vorbim de monarhia din Bhutan, Lesotho sau din Swaziland? Sunt mulţi factori care determină bunăstarea unui popor, iar forma de guvernare e doar unul dintre ele, printre cele mai puţin importante. Apropo: iată cum a reuşit fostul prim-ministru, C.P. Tăriceanu, să evite o „capcană” întinsă de un ziarist. Întrebat fiind dacă preferă sistemul politic republican sau, dimpotrivă, pe cel monarhic, acesta a răspuns că preferă statul de drept. Un răspuns din care actualul lider liberal ar avea multe de învăţat. Dacă ar vrea şi ar putea.

Sistemul monarhic încalcă un principiu democratic elementar, apărat cu străşnicie de liberali, de adevăraţii liberali: acela al egalităţii oamenilor în faţa legii. Nu, nu vorbim de şanse egale, ci de egalitate în faţa legii. Într-o monarhie, toţi oamenii sunt egali, iar regele şi familia sa şi mai egali. Hai, că primul născut sau urmaşul desemnat ar mai putea renunţa la tron, dacă nu îl atrage atât de mult „meseria” asta, dar, pentru un peizan oarecare, nu există nicio şansă, absolut niciuna de a deveni rege, atâta timp cât respectă legea. Într-o monarhie, legea însăşi nu e dreaptă, legea însăşi e antidemocratică, legea însăşi instituie inegalitatea oamenilor.

Cum poate justifica monarhul existenţa monarhiei? Bun, hai să zicem că el, monarhul, a fost confirmat printr-un referendum, precum Carol I. Dar, vorbim de monarhie, nu de monarh. Pot eu să hotărăsc acum, am acest drept moral, de a hotărî asupra a ceea ce urmează să se întample teoretic, şi peste un secol, şi peste două, şi oricând? Legal? Nu, asta nu se poate. Atunci? Atunci, exclusiv prin invocarea divinităţii. Regii sunt, se ştie, „unşii” lui Dumnezeu. Aţi auzit vreodată de o monarhie atee? Nu, nu de un rege, ci de o monarhie? E absurd, monarhia, ca instituţie nu poate fi justificată prin argumente „pământene”. Monarhiile încalcă, așadar, dreptul la conștiință. La libera conștiință. 

Da, dar la noi, republica şi-a dovedit limitele. Am avut / avem trei preşedinţi: Iliescu, Constantinescu, Băsescu – am arătat de ce pe Ceauşescu nu-l pun la socoteală – care a fost/este bun? Niciunul? Da, niciunul, aşa este, dar cine este de vină pentru asta? Nu noi, oamenii, poporul, cei care am mers şi am pus ştampila pe numele lor? Şi atunci? De fapt, ce dorim, oare noi, ca popor? Uite: în colegiul meu, oamenii au votat la cameră pe Alin Popoviciu. A fost ales cu peste 50%. Îl cunoaşteţi pe Alin Popoviciu – cine nu-l cunoaşte pe Alin Popoviciu? Da? Şi ce părere aveţi? Indiferent ce părere aveţi, părerea mea este asta: dacă eşti atât de ... de ... nu mai spun ... încât te duci şi pui ştampila pe Alin Popoviciu, sau pe unul ca el – ţara e plină de Alini Popoviciu – ce pretenţii să mai ai de la preşedinte? Sau de la rege, sau de la oricine? În general, ce pretenţii să mai ai?

Asta este. La noi problema nu este sistemul politic, dacă-i republică, dacă-i monarhie, dacă-i jamahirie sau ce-o fi, la noi problema e că partidele au nişte candidaţi de-ţi vine să fugi, iar alegătorii au o cultură de-ţi vine să verşi. Şi-atunci nu te poţi aştepta la nimic bun.

Să nu-şi dea seama, oare, Crin Antonescu (şi alţii ca el) cât de dăunătoare ar putea fi reîntoarcerea la monarhie? Dăunătoare? Depinde pentru cine. Veteranul acela de război care îl regreta pe Stalin nu o făcea pentru că îi aprecia şi regimul, ci pentru că atunci „putuse”. Nu contează ce, „putuse”, pur şi simplu. Tot asta e şi cu Crin, şi cu toţi susţinătorii lui monarhişti. Ei s-au născut neputincioşi. Şi vor şi ei să poată, măcar o dată! O dată şi-atât! Dar cum? Susţinând monarhia? Da, oricum, aliindu-te cu Ponta, cu Voiculescu, cu oricine te poate ajuta să-l dai jos pe Băsescu şi să-i iei locul. Pupându-i în cur pe unguri şi făcându-le mereu-mereu cu ochiul, doar-doar îl lasă pe Băsescu şi se-mpreunează cu liberalii? Băgându-l în partid pe Claudiu Săftoiu ... pe bază de ce? De „reîntregire” a familiei, sau cum? Câştigând alegerile pentru primăria din Baia Mare – dar, oare, cu adevărat au fost câştigate? - cu un câine de pripas, pe care tocmai l-ai dat afară din partid, dar acum îl susţii ca „independent”? Independent ... de ce? Faţă de cine? Stau şi mă-ntreb, în tot oraşul ăla, care este, după cum se ştie, fief liberal, nu s-a găsit un candidat liberal? Sau măcar un pesedist, trebuia sprijinit un aşa-zis independent? Sau, la Deva, îl dai afară pe primar - că nu-i bun, sau de ce? – dar apoi spui că e slăbiciunea ta din UNPR.

 

Nu ştiu, poate eu sunt cum nu trebuie, dar opinia mea, în momentul ăsta, este asta: Crin Antonescu este – hai să nu-i zic niciunul din cuvintele urâte care-mi vin în minte – este doar un ... neputincios, care transferă neputinţa sa asupra întregului partid, şi nu numai. Oare nimeni nu-şi dă seama de asta, sau cum? Sau, poate că e deja prea târziu, poate că Antonescu a confiscat deja partidul, că l-a transformat în jucăria sa, că şi-a înlăturat contestatarii, că nu se mai poate face nimic. Ar fi trist să fie aşa.

Adevărul e că m-am cam săturat de Crin Antonescu. Adevărul e că i-am iertat ceea ce, în opinia mea a fost o greşeală, i-am iertat două, i-am iertat nouă, dar până când? Până când, fiindcă, în loc să se îndrepte, le comite din ce în ce mai urât. Nu, eu nu mai cred în Crin Antonescu. Deja e prea mult.

Eu cred că, dacă nu se produce o schimbare majoră de atitudine la vârful PNL şi USL, există toate şansele ca rezultatele din 2012 să fie dezamăgitoare. PNL ar putea foarte bine să evite asta ... dacă ar putea? Cum? Schimbându-l imediat pe Crin din fruntea partidului, şi, bineînţeles, şi o parte din oamenii săi. Cea mai mare parte. Cu cine? Cu Tăriceanu, de exemplu. Fiindcă Tăriceanu e singurul care a obţinut nişte rezultate reale, nu doar gargară. Şi pentru că Tăriceanu a ştiut, într-adevăr, să se lupte cu Băsescu. Şi, mai ales, pentru că Tăriceanu ştie şi să tacă, ceea ce Crin n-o să ştie niciodată.

Tăriceanu tace şi acum. De ce oare? Poate din bun-simţ, poate din alte motive, cine ştie. Poate că speră, totuşi, ca, în al doişpelea ceas, Antonescu să se „dea pe brazdă”. Şi să câştige, într-adevăr, alegerile, din 2012. Mai ales că PDL a făcut şi va face în continuare tot ceea ce e posibil pentru a le pierde, iar PSD luptă (?!) alături de PNL. Dacă, nici în aceste condiţii, PNL nu câştigă, atunci ... chiar că nu mai e nimic de făcut.