Un punct de sprijin

În anul 218 î.e.n., când a izbucnit cel de-al doilea război punic, Siracuza era mult mai apropiată şi mai vulnerabilă decât oricare din cei doi aliaţi ai săi: Cartagina şi Macedonia, care se opuneau expansiunii Imperiului Roman. Expusă, timp de trei ani, unui asediu devastator, atât pe mare, cât şi pe uscat, Siracuza avea, în cele din urmă, să fie cucerită în anul 212 î.e.n.

În ciuda unei disproporţii uriaşe de forţe, Siracuza a reuşit să reziste un timp atât de îndelungat atacatorilor săi graţie, practic, unui singur om, Arhimede, inventatorul unor maşini infernale cu ajutorul cărora siracuzanii au reuşit să respingă, de fiecare dată, atacurile romanilor lui Marcellus.

Legenda spune că, după o astfel de bătălie grea, încheiată cu o victoria grecilor, aceştia au găsit nimerit să „sărbătorească” victoria într-un „stil propriu”, mai ales că victoria se suprapunea festivalului zeiţei Artemis. Vicleanul Marcellus a înţeles că acela poate fi momentul decisiv şi a ordonat oştenilor săi să rămână treji şi să escaladeze zidurile cetăţii către dimineaţă. Obosiţi de lupta din ajun, dar, mai ales, de licorile de Marsala, grecii nu au fost capabili să se apere şi, astfel, cetatea a căzut. Sute de greci au fost ucişi, însă Marcellus a poruncit ca celebrul Arhimede să fie prins viu.

Matematicianul în vârstă de 75 de ani, ce nu aflase despre atacul nocturn, a fost găsit acasă, aşezat pe jos, contemplând un grafic desenat pe nisip. O vreme el nici nu şi-a dat seama că în încăpere pătrunseseră soldaţi. Când un roman a înaintat către Arhimede pentru a-l aresta, acesta şi-a întins braţul şi a exclamat: „Μή μου τοὺς κύκλους τάραττε!” , adică, pe româneşte: „Nu-mi deranja/distruge cercurile.” El nu a zărit sabia soldatului ce i s-a înfipt în spate. Arhimede a murit. În scurt timp, aceeaşi soartă avea s-o aibă şi atacatorul său, executat pentru nerespectarea ordinelor.

Arhimede a fost, cu siguranţă, unul din cei mai mari matematicieni, dacă nu cel mai mare, dar este, de asemenea, considerat ca fiind părintele fizicii matematice şi al ingineriei, fiind descoperitorul principiilor de funcţionare al multor maşini utilizate pe scară largă şi creatorul unora dintre ele. Pe drept cuvânt se poate spune că tuturor inventatorilor de geniu de mai târziu le-a fost mai uşor, de vreme ce au stat pe umerii lui Arhimede.

Cu privire la acest îndelungat asediu, una dintre cele mai cunoscute legende care au circulat este aceea că Arhimede ar fi reuşit să incendieze, în repetate rânduri, corăbiile atacatorilor romani, cu ajutorul unor oglinzi speciale. Polybius Anticul, Plutarh, Pliniu cel Bătrân şi Lucian din Samosata, cei mai cunoscuţi istorici antici care au relatat despre invenţiile infernale al lui Arhimede: catapulte, trolii, scripeţi, pârghii, precum şi despre uriaşele oglinzi de bronz utilizate pentru a incendia vasele romane NU au fost contemporani cu acesta, de aceea, mărturia lor poate fi pusă sub semnul întrebării. Johannes Tzetzes, un istoric bizantin din secolul al XII-lea, spunea: „Când Marcellus a dispus [navele sale] la o anumită distanţă, bătrânul [Arhimede] a venit cu un fel de oglindă hexagonală, iar la un interval proporţional cu dimensiunea oglinzii a pus şi patru oglinzi mai mici, pe care le-a articulat cu oglinda mare printr-un fel de balama, facând astfel ca razele soarelui să se concentreze în aceasta, fie în timpul verii, fie în mijlocul iernii. Apoi, când razele din oglinzile laterale s-au reflectat în oglinda centrală, o rază de foc a fost ridicată în nave, şi la distanţă de la distanţa respectivă le-a transformat în cenuşă. În acest fel a putut bătrânul să-l învingă pe Marcellus cu toate armele lui.”, dar mărturia sa târzie reflectă, fără îndoială, nişte izvoare a căror veridicitate nu poate fi dovedită.

De-a lungul timpurilor, nu puţini au fost cei care s-au îndoit de veridicitatea acestei poveşti, şi, printre numele cele mai sonore l-aş cita pe filosoful şi matematicianul francez René Descartes. Relativ recent, „demolatorii” de mituri de la MIT (Massachusetts Institute of Technology) au demonstrat că incendierea unor nave cu ajutorul unor sisteme de oglinzi este posibilă, chiar în condiţiile existenţei unor nori cirrus destul de consistenţi.

Într-o altă împrejurare, Arhimede a afirmat: „δῶς μοι πᾶ στῶ καὶ τὰν γᾶν κινάσω”, adică, pe româneşte: „Daţi-mi un punct de sprijin, şi voi răsturna pământul”.

De obicei, acest citat este folosit, în scop didactic, pentru a ilustra principiul pârghiilor, dar mie mi se pare că are şi o altă semnificaţie.

Ce au, la ora actuală, alte naţiuni, şi nu are România? Ce-i lipseşte, oare, ţării noastre, pentru a fi la nivelul naţiunilor puternice şi dezvoltate din Europa şi din întreaga lume? Este, oare, România, o ţară săracă şi lipsită de resurse? Nu, nu, nu. Sunt, românii, oare, prin firea lor, leneşi, proşti şi hoţi, aşa cum încearcă să insinueze mulţi? Nu, nu cred asta; românii pot fi, într-adevăr, aşa, dar asta se datorează mediului, şi nu genei. Da, ce ne lipseşte, oare, de nu putem fi, nicidecum, la nivelul altora?

Unii ar zice una, şi ar avea dreptate, alţii ar zice alta, şi iarăşi ar avea dreptate. Pentru că multe ce ne lipsesc. Dar, cum li s-ar putea spune, pe scurt, tuturor acestor lucruri?

Punct de sprijin, aşa li s-ar putea spune.

Când acest neam a avut un ideal integrator, o obiectiv asupra căruia şi-a putut concentra toate energiile, a uimit lumea. Dar, vai, asta s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat, doar de câteva ori în decursul unei istorii multimilenare. În rest, dezbinare, dezunire, intrigi mărunte, vânzări şi cumpărări, intrigi de alcov, ambiţii mărunte, şi aşa mai departe. Într-un cuvânt, două mii de ani de istorie risipită! Aceste năravuri, aceste metehne, împreună cu o naturală înclinare spre o bunăcuviinţă care poate fi uşor asimilată unei păguboase reverii plină de delăsare, toate acestea şi-au pus amprenta pe dezvoltarea noastră istorică, şi ne-au creat acest statut de popor sărac, mereu dornic să ciupească vreo firimitură la masa bogaţilor, de rudă săracă şi lipsită de educaţie, dar dornică de căpătuială. O etichetă ruşinoasă şi nedreaptă, dar căreia căutăm, parcă, să ne conformăm.

Îi înţeleg, parcă, şi pe cei care, disperaţi de absenţa acestui punct de sprijin aici, îl caută pe-afară, cei care susţin că doar un om cu alt sânge şi alte viziuni ne-ar putea scoate din moleşeala noastră balcanică, din neajutorarea noastră atât de perfecţionată, ne-ar putea readuce la realitate, ne-ar putea propulsa acolo unde ne este, de fapt, locul nostru de drept. Nu împărtăşesc această viziune, monarhia a avut rolul său istoric, dar acum România nu are nevoie de un nou monarh străin, ci de o nouă clasă politică. Avem nevoie de altfel de politicieni, nişte politicieni care să ofere, în sfârşit, românilor, ceea ce le-a lipsit atât de mult de-a lungul istoriei: un punct de sprijin. Un punct de sprijin, încredere, stabilitate, legi drepte, aplicate fără părtinire.

Dar asta nu se poate! De ce nu se poate? Fiindcă asta ar însemna, pur şi simplu, ca actuala clasă politică să plece. Cum să plece? Şi, mai ales, cine să o determine să plece? O altă clasă politică?

De două decenii exersăm, neîncetat, alegerea răului cel mai mic. Am devenit atât de rafinaţi, atât de experţi în această activitate încât, practic, am devenit, infailibili. Cu fiecare ocazie am ales, negreşit, răul cel mai mic – care, ulterior, s-a dovedit a fi, de fapt, cel mai mare, dar asta-i altă poveste – dar niciodată, chiar niciodată nu am ales binele, fie el şi cel mititel. Cuvine-se, aşadar, să încheiem cu acestă nefastă tradiţie, care ne ţine atât de departe de ceea ce art trebui să fie normalitatea.

Actuala clasă politică NU va fi înlăturată de o altă clasă politică! În 2008, şi nu numai, s-a dovedit cu vârf şi îndesat: aproape de fiecare dată când un parlamentar de o anumită vârstă a fost înlocuit de unul mai tânăr, acela nu a fost nici mai competent, nici mai cinstit, ci doar mai flămând, mai lipsit de principii, mai înclinat spre tot felul de compromisuri compromiţătoare ... am ajuns,astfel, să ne gândim, cu o oarecare nostalgie, la parlamentarii de dinainte de 2008, de 2004, la miniştrii care au condus anterior ministerele lui Igaş, Funeriu, Ialomiţianu, şi aşa mai departe. Şi asta nu e rău, e foarte rău!

Dar, cine poate înlătura actuala clasă politică? Cine o poate determina să se replieze, să-şi schimbe comportamentul, să-şi înfrâneze apetitul pentru corupţie? Cine alţii decât „purtătorii de oglinzi”, decât cei pe care îi numim, generic, „media”, şi nu mă refer doar la cea „oficială”, „mogulizată”, ci, mai ales, la miile de „părerologi” care au decis să exprime, într-un fel, ceea ce gândesc, ceea ce simt, ceea ce cred.

Eu cred că imperiul minciunii, al corupţiei, al „vechii ordini”, „oficiale”, va trebui să se adapteze, să se transforme, şi, până la urmă, să se restrângă considerabil. Şi, „vechii politicieni” nu vor fi învinşi de mai noii lor colegi, plămădiţi din acelaşi aluat, din aceeaşi substanţă primară, ci de un nou tip de inamici, de cei care vor înţelege că au nu doar dreptul, ci şi datoria de a vorbi, de a spune, de a depune mărturie. Şi, chiar dacă rezultatul va putea părea, la un moment dat, neinteligibil, încărcat de prea mulţi paraziţi, de prea mult zgomot, într-o zi, cineva va trebui să ţină seama şi de el. De Vox Populi. Da, Poporul (cu P mare) va fi cel care va obliga politicienii să-şi revizuiască atitudinile, să se transforme, să ofere, cu adevărat, acel punct de sprijin de care are nevoie acest neam.  

Când şi cum se va întampla acest lucru? Într-o zi ... cândva. Ce m-aş face dacă nu aş fi optimist?