Despre educaţie (3): Este sau nu este? Sistemul naţional de educaţie şi pisica lui Schrödinger

Aveam de gând, de mult, să scriu mai mult despre educaţie. Despre sistemul naţional de educaţie şi problemele sale, despre remedii şi soluţii. Şi am şi scris. Numai că am scris dezlânat, fără fir tematic, prolix şi mult prea mult pentru un singur post. Am revenit şi am împărţit postul în câteva părţi mai mici. Nici aşa nu e bine, dar e mai bine decât înainte.

Postul de faţă e una din aceste părţi. Vor urma şi celelalte.

*

Pentru a ilustra anumite concepte ale teoriilor sale, Erwin Schrödinger a conceput, de fapt a descris, un experiment bizar, al cărui nume a rămas cel al „pisicii lui Schrödinger”. N-o să vă plictisesc cu fel de savantlâcuri incomprehensibile, ci voi spune doar că, în experimentul original, pisica lui Schrödinger poate fi considerată, în acelaşi timp, şi vie şi moartă, iar acest termen, de pisică a lui Schrödinger, a ajuns să desemneze realităţi şi circumstanţe ambigue, care pot fi descrise la fel de bine fie utilizând anumite cuvinte, fie antonimele lor.

Dacă până acum nu aţi înţeles nimic, nu trebuie să vă faceţi niciun fel de probleme, deoarece chiar Schrödinger a declarat despre propria teorie: „nu îmi place deloc şi îmi doresc să nu fi avut niciodată de-a face cu ea”. Oricum, intenţia mea nu este de a scrie despre extraterestrele teorii ale mecanicii cuantice, ci despre un lucru mult mai pământean, şi anume despre sistemul naţional de educaţie. Care este exact în situaţia pisicii lui Schrödinger: e, în acelaşi timp, şi viu, şi mort.

E viu nu doar fiindcă se vorbeşte despre el, ci şi fiindcă sute de mii de elevi şi profesori desfăşoară activităţi legate de el, e viu fiindcă există mii şi mii de clădiri numite şcoli – e drept că se mai reduc, se mai închid, se mai comasează, se mai retrocedează, dar încă există o grămadă de şcoli, licee, internate, cantine, spaţii sportive, toate ţinând de sistemul naţional de educaţie, mult prea mult pentru a putea declara oficial decesul acestuia - e viu fiindcă există o persoană, un ministru, care, chipurile, se ocupă de acest el, e viu şi din cauză că aşa ne place să credem, că, dacă nu mai există industrie, agricultură, servicii, sănătate, nu mai există sistem naţional de pensii, nu mai există garanţia zilei de mâine, nu mai există stabilitate, speranţă, valoare, respect, nu mai există nici lege, nici autoritate, nu mai există, practic, nimic din ceea ce ar trebui să existe într-o societate cât de cât normală, atunci, măcar şcoală să mai existe, cât de puţină, dar să existe ... de ce? Doar pentru că aşa ne place nouă să credem? Păi, noi putem crede orice, absolut orice, putem să „gândim pozitiv” cât vrem, la ce ne ajută? Nu, doar faptul că ne gândim la ceva, sau la cineva, nu e o dovadă peremtorie a existenţei acelui ceva sau cineva.

Pe de altă parte, cercetările şi studiile oneste, care nu contrazic, ci întăresc percepţiile noastre comune, de zi cu zi, de pe stradă, din familie, de la locul de muncă, din parcuri, din magazine, din săli de spectacole, de peste tot, arată că sistemul naţional de educaţie, pur şi simplu, nu există. Nu există, fiindcă existenţa sa nu e determinată nici de existenţa unor clădiri numite şcoli, nici de cea a unor oameni numiţi profesori sau/şi elevi, ci de ceea ce se întâmplă, ceea ce se petrece în interiorul acestui sistem, ce fenomene, procese, transformări au loc în sânul său, ce „alchimie” se produce acolo, cum se schimbă oamenii din sistem, şi, până la urmă, întreaga societate ... asta înseamnă sistem de educaţie. Şi, ce se petrece în interiorul sistemului? Iată ce se petrece.

Din patru elevi, trei sunt analfabeţi ştiinţific.Trei din patru! Şi este vorba de elevi, deci de persoane care urmează, încă, o formă de învăţământ, nu de cei care au abandonat, deja, studiile, sau nu le-au frecventat niciodată. Fiindcă, dacă i-am lua în calcul şi pe aceea, procentul nu ar fi doar de 75%, ci ar urca, poate, la 80%, sau 85%, sau 90% ... Dumnezeu ştie. Dar, chiar şi aşa, e un procent absolut halucinant, care nu justifică prin nimic existenţa acestei imense infrastructuri şi a acestei armate de oameni cuprinse în ceea ce se numeşte sistemul naţional de educaţie (sau de învăţământ?!). Fiindcă, mă gândesc, trăind în societatea modernă, cu televiziune, telefonie mobilă, internet etc., chiar fără să meargă nicio zi la şcoală, unul din doi oameni ar învăţa să scrie şi să citească, poate mai mulţi, dar zic aşa, unul din doi ... altfel, n-ar avea cum, viaţa i-ar obliga să facă asta. Şi, fără îndoială, dintre aceştia, o parte însemnată ar mai învăţa şi alte lucruri, legate de artă, de cultură, de ştiinţă, n-ar rămâne, aşa, „analfabeţi” ... Oricum, nu cred că s-ar ajunge la o situaţie de acest tip, absolut terifiantă ... după părerea mea.

Deci, e viu sau mort?

Voi reveni.