Despre educaţie (4): Bătrânul „needucat”

Am văzut, nu demult, un reportaj despre un bătrân de vreo sută de ani. Reportajul fusese realizat mai demult, înainte de anul 2000, dar acum fusese prezentat din nou. Mă rog, nu asta contează, ci subiectul său.

Ei bine, moşneagul acela de-o vârstă cu veşnicia îşi ducea traiul într-un cătun aproape necunoscut, într-un vârf de munte, undeva, prin Bistriţa, cred. Ideea e alta, şi anume că bătrânul respira un aer cu totul şi cu totul deosebit. Atâta vioiciune mentală, în mod fericit completată cu o înţelepciune matusalemică, atâta modestie şi curăţenie sufletească, atâta bucurie de a trăi şi atâta prospeţime, la un loc, nu ştiu dacă îmi mai fusese dat să văd vreodată. Reportajul m-a impresionat profund.

Prospeţime?! Da, prospeţime, la un moşneag de-o vârstă cu veacul. Prospeţime mentală, mai cu seamă.

Nu, nu făcuse decât una sau două clase, că aşa erau vremurile pe atunci. Dar viaţa îl învăţase, îl şlefuise, îl cizelase, şi făcuse din el un autentic Socrate românesc.

Citise Biblia, Coranul şi Talmudul, devorase operele marilor scriitori români şi străini, şi vorbea cu nedisimulată plăcere despre înţelepciunile şi pildele culese din aceste cărţi. Dar, deopotrivă, citise cărţi de istorie, de geografie, de ştiinţe, de tehnică etc. Absorbise, ca un burete setos, atâtea cunoştinţe câte ar acumula altul într-o viaţă dedicată exclusiv studiului. Unde şi cum avusese timp să citească? Şi, mai ales, cum îşi procurase scrierile, în vârf de munte? Nu am reuşit să aflu, a spus doar că, vreme de zeci de ani se chinuise cu nu-ştiu-ce acumulatori, pentru a putea recepţiona programele de radio şi televiziune, deoarece cătunul nu era electrificat.

Şi, dacă vă gândiţi că omul era doar un fel de mediu de stocare, un fel de hard-disc, pe care, arhivate, încap vreo sută de biblioteci, vă înşelaţi amarnic. Omul avea o minte clară, limpede, şi neobişnuit de ascuţită, realiza tot timpul conexiuni, asambla faptele şi dovezile, genera concluzii, argumenta, exprima puncte de vedere proprii, nu se mărginea doar să reproducă opiniile altora. Şi, în afară de asta, avea o colecţie într-adevăr interesantă de tot felul de obiecte casnice, artefacte realizate de mâna şi de mintea sa, într-un veac de existenţă. Era uimitor, cred că, dacă ar fi avut materiile prime şi componentele necesare, omul acela ar fi putut face, practic, orice, poate şi o locomotivă sau un ceasornic. Orice!

Cum, oare, să nu te înclini, plin de respect, în faţa unui asemenea om? Dar, teamă mi-e că, între timp, omul a trecut la cele veşnice şi că e foarte posibil ca, în toată ţara aceasta să nu mai existe niciun astfel de om. Nici măcar unul!