Despre educaţie (5): Cum văd alţii problema?

Când trei din patru elevi care trec printr-un sistem naţional de educaţie sunt analfabeţi ştiinţific, e cazul să ne întrebăm dacă acel sistem are vreo raţiune de a exista. Este, din păcate, cazul sistemului naţional de educaţie românesc.

Un analfabet ştiinţific nu este, pur şi simplu, un om care nu ştie, de exemplu, că Norvegia este monarhie şi nu face parte din UE. Un analfabet ştiinţific este, în primul rând, un om care nu are nici capacitatea, nici determinarea de a învăţa ceva. Fie că nu a avut această capacitate niciodată, fie că a pierdut-o „pe drum”.

Există oameni care se nasc fără anumite capacităţi: fără văz sau fără auz. Sunt oameni care se nasc fără capacitatea de a învăţa. Este vorba de idioţii congenitali, dar numărul lor este, practic, atât de mic, încât poate fi neglijat. Şi oricum, niciun astfel de idiot congenital nu a frecventat vreodată vreo şcoală. Iar noi vorbim doar de ceea ce face, sau, mai degrabă, nu face, sistemul educaţional. Şcoala.

Toţi cei care ajung să frecventeze o şcoală sunt indivizi normali, din punct de vedere al capacităţii de a învăţa. Niciunul din ei nu este, în momentul în care păşeşte, pentru prima dată pragul şcolii, lipsit în totalitate de această capacitate. Iar faptul că, după trecerea unor ani, această capacitate este mult diminuată, sau dispare cu totul, spune ceva. Spune că şcoala nu numai că nu a făcut nimic bun acelui copil, dar i-a făcut şi foarte mult rău.

Spre deosebire de simţurile biologice menţionate: văzul, auzul etc., simţuri precum cel moral, etic, artistic etc., nu sunt înăscute, ele se educă. Există doar nişte predispoziţii, dar asta-i cu totul altceva.

Paradoxal, poate, problema celor 75% dintre elevi care habar nu au de nimic, nu este câtuşi de puţin importantă. Fiindcă e foarte simplu: nu ştiu cutare sau cutare lucru astăzi, nu e nicio problemă, învăţ, şi mâine ştiu. Oricum, societatea în continuă schimbare mă bombardează cu tot felul de informaţii noi, cărora trebuie să le fac faţă. Trebuie să învăţ în permanenţă. Dar nu, aceşti copii, tineri, si-au pierdut dorinţa şi capacitatea de a mai învăţa ceva. Sunt opaci, nu îi mai interesează nimic, în afară de „lumea lor”, o lume care, adesea, are foarte puţine conexiuni cu ceea ce înseamnă, cu adevărat viaţa. Un univers închis, în care, nu de puţine ori, sunt folosite cele mai moderne gadgeturi de telecomunicare. Fără niciun folos, însă.

Încet-încet, ajungem la esenţa problemei unui mare număr de copii şi tineri. Aşadar:

1. Habar nu au de nimic, sunt în afara sferei cunoaşterii, dar asta nu e o problemă chiar aşa de importantă, fiindcă, teoretic, dar numai teoretic, pot învăţa.
2. De fapt, nu pot învăţa, şi asta este, deja, o mare problemă. Nu ştiu să înveţe pentru că nu au fost învăţaţi să înveţe, dimpotrivă, poate că tendinţa firească de învăţare le-a fost reprimată! Da, si asta este posibil, plus faptul că nu au văzut pe nimeni învăţând. Sunt şcoli unde activităţile reale de învăţare sunt interzise!
3. În aceste condiţii, e oare, de mirare, că simţul lor moral, etic, artistic este zero? Ne mai mirăm de nivelul ridicat al violenţei în şi pe lângă şcoli? Păi, dacă vrem să reducem violenţa, trebuie să creăm indivizi morali, cu simţ al responsabilităţii ridicat, capabile de autodisciplină, etc., nu programe antiviolenţă. Care programe constau, de fapt, în realizarea unor panouri care nu interesează pe nimeni.

Eu consider că, de fapt, aceasta este problema fundamentală a societăţii româneşti. Faptul că nimic nu merge bine în această societate – sau, mă înşel eu, merge ceva bine? – se datorează oamenilor. Oamenilor care formează acest popor. Toate problemele României au legătură directă, sau indirectă, cu educaţia pe care o au, sau nu, oamenii.

Dintre toate definiţiile educaţiei, mie îmi place cel mai mult aceasta: educaţia este ceea ce te face să trăieşti mai bine, în condiţii similare. Şi am verificat această definiţie de nenumărate ori! Educaţia financiară, de exemplu: un om educat îşi va cheltui cu înţelepciune banii, în timp ce unul cu o educaţie precară se va lansa în tot felul de speculaţii hazardate, sau, pur si simplu, îi vor risipi. Asta ca să nu vorbesc de faptul că, de fapt, viaţa unui om cu simţ moral şi artistic foarte dezvoltate e întotdeauna mai plină, mai bogată, mai împlinită.

Şi ce e de făcut?

Există, poate, un blestem al nostru, al românilor, acela că încercăm întotdeauna să reinventăm mereu, totul. Şi ne mândrim, apoi, că am desoperit apa caldă! Asta după ce alţii o folosesc de sute de ani. Când eşti în vârf, da, trebuie să inovezi în permanenţă pentru a rămâne acolo, dar când eşti jos, jos de tot, aşa cum suntem noi, trebuie doar să copiezi ceea ce fac cei mai buni. Şi, ce fac cei mai buni? Dar, mai întâi, cine sunt cei mai buni?

Aici lucrurile sunt discutabile. Există opinii şi opinii. Există argumente şi argumente. Despre asta doresc să vorbesc în continuare. Dar, până atunci, vă recomand câteva articole:

Primul se numeşte Modelul educaţional care naşte genii. Este vorba despre sistemul educaţional chinezesc. Ţară care, întâmplător sau nu, înregistrează de ani buni ritmuri anuale de creştere economică foarte ridicate, deşi, din punct de vedere economic, e încă mult urma Occidentului. Articolul are la bază postul: De ce mamele chineze sunt superioare, semnată de Amy Chua.

De pe blogul unei profesoare chinezoaice din America, Betty Ming Liu, am cules câteva reacţii dure la adresa articolului lui Amy Chua: Părinţii ca Amy Chua sunt motivul pentru care americanii de origine chineză, ca mine, sunt bolnavi (in therapy) şi Uită de Amy Chua.

Sistemul educaţional chinezesc este foarte bun, dar extrem de dur. Poate că nouă ni s-ar potrivi o variantă mai „soft”. Există şi aşa ceva. Dar, despre asta, altă dată.