Boierul păcălit

Cu mulţi-mulţi ani în urmă, într-un sat din Moldova, o discuţie între doi vecini, altfel prieteni buni şi tovarăşi de pahar, s-a încins puţin. Atât de mult încât unul dintre cei doi, nefiind un aşa mare mânuitor al verbului, a simţit nevoia unui argument ceva mai contondent. A folosit toporul cu care obişnuia să crape lemne. Numai că acum a crăpat capul vecinului.

Fără îndoială, ştirile de la ora 5 ne-au convins pe deplin că o asemenea întamplare e atât de frecventă, încât nici nu mai merită să-i acorzi atenţie. Nici eu nu i-aş fi acordat nicio atenţie, dacă asta ar fi fost tot. Numai că povestea aceasta are o urmare excepţională, care merită cunoscută.
Realizând, în sfârşit, ce-a făcut, omul nostru, supravieţuitorul adică - nu fiindcă mortul al fi fost mai puţin „al nostru”, dar aşa vine vorba – a dat fuga la un avocat. Unul renumit, cel mai renumit în zonă. Şi, i-a spus toată tărăşenia, cerându-i să-l scape de puşcărie.

Avocatul a încercat să îi explice, cu destulă răbdare, că şansele unui astfel de demers sunt practic nule, atâta vreme cât era vorba, totuşi, de o crimă. „A, ce nu iei pe viaţă, nu iei douăzeci şi cinci de ani, nu iei zece, poate nici opt, dar fără vreo cinci ani nu ai cum să scapi, omule, fiindcă ceea ce ai făcut tu aşa se cheamă: crimă! Înţelegi, omule?” – aşa i-a spus avocatul. Dar, ăla nu, şi nu, şi nu, că nu poate, că dacă face şi o zi măcar de puşcărie, moare, că nu suportă, că mai bine se sinucide, şi câte şi mai câte. Şi, i-a promis avocatului că, dacă îl scapă de pârnaie, îi dă ce vrea el: casa, nevasta şi chiar copiii, tot îi dă avocatului, numai să-l ferească de ocnă.

Avocatul ştia prea bine că aşa ceva nu se poate, dar şi-a dat toată silinţa. A compus o pledoarie ... istorică. Oricine ar fi ascultat-o ar fi realizat că mortul era diavolul în persoană, iar criminalul o victimă inocentă, care nu a făcut altceva decât ar fi făcut oricine în locul lui. Un gest necesar de asanare a răului. Aproape o datorie. Prin întrebări chiţibuşite, prin tot felul de tertipuri avocăţeşti savant meşteşugite, omul legii a reuşit să arunce o lumină atât de proastă asupra mortului, rudelor şi martorilor săi, că mult nu ar fi lipsit ca oamenii să-i ia la întrebări chiar în sala de judecată.

Pledoaria a fost, într-adevăr, ceva deosebit. În sala de şedinţă a tribunalului, oamenii, fie ei împricinaţi, martori sau gură-cască, plângeau în hohote, cu judecătorul în frunte, fără să ştie prea bine din ce motiv. Atâta era de emoţionantă pledoaria avocatului, atât de mare se vădea a fi elocinţa sa!

Iar la sfârşit, când judecătorul a anunţat sentinţa, un oftat de uşurare s-a auzit în toată sala. Pentru că avocatul reuşise să îşi zugrăvească muşteriul într-o lumină atât de favorabilă, încât până şi rudele mortului începuseră să dorească asta, altfel cine ştie la ce ar fi putut să se aştepte! Omul nostru, criminalul adică, a fost achitat! A scăpat, adică, de puşcărie.

Aşa ceva nu se mai auzise până atunci. E adevărat, toată lumea ştia şi vorbea, mai scăpaseră mulţi criminali fără nicio zi de puşcărie, dar ăia fuseseră oameni mari, industriaşi de vază, sau miniştri, episcopi sau ceva în genul ăsta, iar nu un pârlit de ţăran semianalfabet, a cărui casă, de-ar fi să o vândă, nu ar acoperi nici pe sfertul sfertului onorariul plătit de oricare din persoanele astea simandicoase, pentru o prestaţie similară. Aşa ceva, un ţărănoi să facă moarte de om şi să scape nepedepsit, nu, aşa ceva nu se mai văzuse nicicând, nicăieri.

După proces, veni şi ziua în care cei doi se întâlniră pentru a discuta despre onorariu. Acu’, să nu credţi că avocatul nostru era unul din proştii aceia care câştigă procese pierdute din start, dar nu reuşesc să-si jumulească aşa cum trebuie clienţii. Nu, avocatul nostru era un om cât se poate de veros, dar, de data asta o făcuse mai mult „de amorul artei”, ba mai mult, ieşise chiar în pierdere fiindcă deja comandase unor ziare nişte articole elogioase despre modul în care chiar şi un om simplu îşi poate afla dreptatea, atunci când este apărat de un avocat bun.

Ştia, aşadar, că mare brânză nu avea să culeagă de pe clientul său. Casa nu putea să i-o ia, fiindcă putea ieşi al dracului de prost să facă aşa ceva, bani clientul nu avea, doar o vacă, dar şi pe aceea cât putea lua? Aşa că avocatul nu-şi făcea niciun fel de iluzii. Dar, nici nu-l putea lăsa pe om să plece fără o nouă probă de elocinţă avocăţească.

- Ai văzut ce tiradă am pregătit pentru tine ... ai văzut oamenii terminaţi, cum plângeau ... de emoţie ... atunci am ştiut că am învins, că vei fi liber ... am ştiut ... altfel ai fi stat douăzeci şi cinci de ani, ca nimic. Spune-mi, ai văzut cum plângeau oamenii ... pentru tine?

- Îhî.

- Da, cuvintele mele îi atingeau, îi mişcau ... vorbeam despre tine ... şi i-am dominat, i-am făcut să te iubească, chiar fără voia lor ... a fost extraordinar ... ai văzut, nu?

- Îhî.

- Dar tu, tu ce simţeai în acele clipe, când ... nici nu ştiu ce să mai spun ... ai simţit cum ţi se umflă pieptul, te-ai gândit că scapi?

- Apăi, boierule, driept sâ-ţi spui, io din şi-ai zâs atunşi, n-am înţăles nica ... şi ma şî palisî un somn ...

În faţa acestui răspuns, „boierul” a renunţat şi la onorariu, şi la tot, mulţumindu-se doar să nu îl mai vadă pe ţăran.

...

O fi „meritat” oare, ca avocatul să se frământe atât pentru un om pe care, oricum, îl „pălise” somnul? Dar, oare, ţăranul avea vreo şansă de a se comporta altfel? Îi permiteau, oare, nivelul său de inteligenţă, cultura sa, „weltanschauung-ul său, acest lucru?

Dacă, de obicei, „boierul” era „învins” de un Păcală iute la minte şi net superior din punct de vedere moral, iată că, de data asta, „Păcală” este greu de cap, somnoros, şi, pe deasupra, şi complet iresponsabil ... ca să nu zic criminal.

Mă întreb asta, fiindcă văd grozăviile şi nenorocirile care se întâmplă în ţară. Exact ca în povestioara de mai sus. Sunt unii care se zbat, se agită ... şi alţii ...

- Omule, tu pricepi că vei primi doar trei sferturi din leafă, că părinţii tăi nu vor mai avea bani de mâncare şi medicamente, că tu însuţi nu-ţi vei mai putea plăti rata?

- Cu mine vorbeşti? Şi de ce strigi aşa de tare, nu vezi că vreau să dorm?

Simt, câteodată, aşa o scârbă faţă de tot şi de toate ... Eu sunt de vină, o ştiu. Restul sunt bine. Eu sunt de vină, că prea mă cred „boier” ... eu şi cei asemenea mie. Ce, „rolul” de Păcală nu e destul de bun? Păcală reuşeşte întotdeauna, boierul niciodată...

Noapte bună, adormit popor român. Dormi liniştit, guvernul are grijă de banii tăi. Altfel, cu ce crezi că am fi luat şampania?