Cu inimă ... fără inimă

Una din cele mai cunoascute cărţi din perioada comunistă a fost „Inima fiului meu”, apărută în 1974 sub semnătura Ceciliei Sămărghiţan.

Autoarea nu era o scriitoare, iar cartea nu este un roman. Este povestea zguduitoare a unei vieţi întoarse din moarte. Viaţa unicului fiu al doamnei Cecilia Sămărghiţan, Horia. Acesta s-a născut cu o problemă medicală foarte gravă, numită tetralogia Fallot sau „boala albastră”, datorită faptului că unul dintre cele mai clare simptome constă în cianozarea (albăstrirea) buzelor, a zonei unghiilor, a extremităţilor, în general, datorită unui „defect de construcţie” al inimii, care permite amestecarea sângelui oxigenat cu cel neoxigenat şi trimiterea în circuitul general. Consecinţa este oxigenarea insuficientă a organelor. Tratamentul bolii este exclusiv chirurgical. Netratată, boala se agravează în timp, provocând o moarte timpurie a pacienţilor. Astfel, doar 75% dintre pacienţii diagnosticaţi reuşesc să supravieţuiască primului an de viaţă, dacă nu se intervine chirurgical. La patru ani, rata de supravieţuire este de 60%, iar la 10 ani, de 30%. Circa 5% dintre pacienţi sunt atât de „norocoşi” încât pot atinge chiar 40 de ani, fără tratament chirurgical. Dar, tetralogia Fallot nu este doar mortală, ea este şi invalidantă.

Speranţa de viaţă a lui Horia, apeciată de specialiştii români, era de maximum 16 ani. Şi nimeni nu dădea şanse reale de reuşită unei operaţii efectuate în România.

În 1967, doctorul sud-african Christiaan Barnard, de la clinica Groote Schuur, Cape Town, realiza primul transplant de inimă. Media din România face o publicitate discretă acestui eveniment, dar doamna Cecilia Sămărghiţan află ştirea şi, din acel moment, îşi pune toate speranţele în doctorul sud-african.

În acele timpuri, Africa de Sud era, din punct de vedere politic, pe o cu totul altă planetă. Era aproape imposibil să obţii viza acelei ţări, din cauza regimului de apartheid. Doamna Sămărghiţan a trimis o scrisoare renumitului chirurg. Răspunsul a venit destul de prompt şi a fost pozitiv. Doctorul Barnard era dispus nu numai să efectueze operaţia respectivă, dar o făcea şi absolut gratuit şi, în plus, oferea anumite garanţii pentru reuşită! Era, practic, mai mult decât ar fi îndrăznit doamna Sămărghiţan să spere. Totuşi, mai era mult până la operaţie. Pentru drum, cazare etc. trebuiau bani. Şi nu lei, ci o valută „liber convertibilă”. Dar, în România, cetăţenii nu aveau voie să deţină aşa ceva. Chiar şi sumele trimise de rude, prieteni, sau obţinute din alte surse, trebuiau imediat schimbate în lei, la cursul impus de autorităţi. Singura „filieră” pe care se putea merge, în acele vremuri, era cea a PCR-ului (pile, cunoştinţe, relaţii). Unul dintre oamenii de suflet care a înţeles situaţia şi a ajutat-o pe doamna Sămărghiţan a fost Angelo Miculescu, ministrul agriculturii, care i-a împrumutat valuta necesară, chiar din fondurile ministerului. De asemenea, doamna Sămărghiţan a fost ajutată şi de viceprimministrul Iosif Banc, astfel că, în primăvara lui 1970, doamna Sămărghiţan şi fiul ei au plecat, în sfârşit, spre Cape Town.

Dar, până la operaţia propriu-zisă, mai era înce un drum destul de lung. A fost, mai întâi, îmbarcarea pe Băneasa, care putea fi oricând contramandată de comunişti. Horia, în scaun cu rotile, cianozat complet, cu masca de oxigen pe figură, putea muri oricând. A urmat o primă escală la Roma, unde medicul aeroportului a refuzat să-şi asume responsabilitatea acordului de continuare a călătoriei, încă o escală în deşert şi apoi Cape Town-ul şi internarea la Groote Schuur. Doamna Sămărghiţan nu uită să consemneze şi gesturile pline de solicitudine ale românilor stabiliţi în Cape Town.

Când Christiaan Barnard a luat primul contact cu pacientul său, a crezut că este victima unei farse, făcută în scopul de a-i compromite reputaţia. Şi aceasta pentru că pacientul nu părea să mai aibă nicio şansă. Cu toate acestea, Christiaan Barnard şi echipa sa au acceptat să intervină, cu toate riscurile aferente, asupra pacientului aflat deja în moarte clinică. Şi au reuşit! Horia trăieşte şi azi!

Nu voi mai vorbi despre această carte extraordinară. Cine este curios, o poate căuta şi o poate citi. Există două variante ale acestei cărţi, cea din 1974, prescurtată şi cenzurată, şi una mai recentă, ediţie completă.

Despre altceva vreau să vorbesc acum. Într-o autobiografie a sa, Christiaan Barnard mărturiseşte o întâmplare care trebuie să-l fi urmărit toată viaţa. S-a petrecut după ce devenise deja „marele” Barnard, autorul primului transplant de inimă, „vrăjitorul” care întorsese atâţia oameni din moarte etc. E vorba de o fată tânără, frumoasă, isteaţă, plină de viaţă, dar, mai ales, sănătoasă. Relativ sănătoasă. Fata dorise să se facă stewardesă, ori pentru asta trebuia să aibă o inimă foarte sănătoasă. Dar, inima ei nu era chiar aşa! Dar, nu era nici bolnavă. Ar fi putut duce o viaţă absolut normală, să aibă o altă meserie, să aibe o familie, copii etc., dar, pentru a fi stewardesă şi-ar fi asumat un risc. Nu toţi oamenii pot face zboruri îndelungate, frecvente, la mare înălţime, ceea ce nu înseamnă că sunt absolut normali. Şi fata aceasta era la fel. Veselă, optimistă şi frumoasă ca o zi de primăvară, doar că avea o mică, foarte mică problemă la inimă şi a venit la doctorul Barnard plină de speranţă că îşi va rezolva problema şi că va primi „o inimă nouă”. Dar, nu a primit nimic. Operaţia nu a decurs deloc aşa cum ar fi trebuit, iar fata a murit pe masa de operaţie! Nu a fost vorba de culpă medicală, nu a fost vina nimănui, dar doctorul Barnard nu a mai reuşit să scape niciodată de sentimentul de culpabilitate!

Am scris toate acestea gândindu-mă (şi) la un alt medic, tot cardiolog. Destul de renumit, dar nu ca Barnard. E vorba de Ştefan Drăgulescu, membru marcant al PD-L, rector al UMF Timişoara, de vreo patru mandate. Cel mai longeviv rector al unei universităţi de medicină din România!

Ca administrator, ca manager de instituţie ... nu ştiu ce să zic. Am cunoscut şi UMF-ul din Timişoara ... pe vremuri. Studenţi, studente ... erau şi ei oameni. Cu bune şi rele. Dar, învăţau carte. Atunci. Acum nu ştiu. Şi ... a fi student la medicină, a fi student, în general, însemna să ai un „statut”. Nu se amesteca facultatea cu şatra. Nimeni nu spune că medicinistele au fost vreodată nişte „sfinte” ... pentru că sfinţii sunt doar în cer. Dar, aveau grijă cu cine „se încurcau”, ce făceau etc. Sincer, îmi este, pur şi simplu imposibil să cred că povestea studenţilor medicinişti criminali ar fi putut avea loc acum vreo două decenii. Nu, nu pot să cred. Erau alte vremuri ...

Doctorul Drăgulescu a făcut un pic de tam-tam. A anunţat că nu e de acord cu reducerea pensiilor şi, că prin urmare, nu va vota împotriva moţiunii. Dar, în condiţiile în care nu a votat pro-moţiune, a votat, de fapt, împotriva ei. Reducerea pensiilor se va aplica şi datorită abţinerii doctorului Drăgulescu, şi el ştie foarte bine acest lucru.

Barnard a avut nenumărate succese si un singur eşec. Care nici nu a fost eşec. Dar, nu şi-a putut ierta acest lucru. Alţii?

Cum e, oare, să fii medic, şi să salvezi vieţi ... la serviciu? Cate vieţi salvează, oare, un medic, de-a lungul întregii sale cariere? Nu ştiu. Dar ştiu că, printr-un singur vot, un parlamentar, care este şi medic, poate condamna sute de mii de oameni la moarte. Moarte lentă, dureroasă, prin înfometare, frig, lipsă de medicamente ... Cum e, aşadar, la spital să fii salvator, iar la parlament, criminal? Cum poţi să „repari” atâtea inimi, şi, în acelaşi timp, să fii atât de lipsit de inimă? Cum se vor fi împăcând una cu alta? Cred că nu voi afla niciodată. Nu voi afla niciodată ce îl poate determina pe un astfel de om să facă ceea ce face. Dorinţa de putere, banii, şantajul? Ce? Nu ştiu ... poate că nici nu vreau să ştiu ...