Se cheamă educaţie ...

Sunt zeci de ani de cand am citit „Robinson Crusoe”. O carte a copilăriei, pe care, acum, cu ochi de adult, o văd altfel.

Sunt două lucruri extrem de interesante în acestă carte.

În primul rând, ajuns pe acea insulă pustie pe care avea să-si petreacă o bune parte a vieţii, şi fiind oarecum disperat, Robinson Crusoe face o analiză a situaţiei. Un fel de analiză SWOT, deşi, pe vremea aceea, nici autorul şi cu atât mai mult, eroul cărţii nu aveau de unde să ştie de aşa ceva. Dar, nu acesta este lucrul cel mai interesant.

Într-una din peregrinările sale pe insulă, Robinson capturează un ied. Un ied sălbatic, născut şi crescut în „sălbăticie”. Adică în libertate. Robinson dorea de mult să-şi încropească o turmă de capre, pentru a nu mai fi nevoit să vâneze. Da, dar iedul era, totuşi, sălbatic şi nu ar fi acceptat în ruptul capului să se domesticească. Atunci, Robinson îl imobilizează, îl pune în imposibilitatea de a-şi procura cele necesare subzistenţei ... şi îl uită. După câteva zile, îşi aduce aminte de ied şi, plin de îngrijorare, îi duce câteva fire de iarbă şi, probabil, apă. Posibil, cuprins de remuşcări, Robinson ar fi fost gata să-l elibereze, dar nu mai e nevoie: iedul se „domesticise”. În zilele şi nopţile de înfometare şi însetare învăţase cine e „stăpânul” şi, de asemenea, învăţase să se supună, să fie „credincios”.

Horribile dictu ...

Sunt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e străin ... nici frica nu îmi e străină. Mărturisesc, astăzi îmi este frică.

De ce îmi este frică?

Sunt, oare, oamenii, atât de fundamental diferiţi de dobitoacele cu patru picioare? De capre, de exemplu?

În mod normal, da. Când îi este foame, animalul mănâncă. Dacă are ce, bineînţeles. Când îi este somn, doarme. Dacă are condiţii. Când e sătul şi nu îl doare nimic, e vesel şi prietenos. Cand e rănit, luptă, sau fuge, sau scheaună. Dar, asta numai dacă e „sălbatic”. Adică „liber”. Dacă e „domesticit”, nu. Câinele linge cizma care tocmai l-a lovit, dacă e a „stăpânului”, dar muşcă mâna care îi oferă hrană, dacă e a „hoţului”. Aşa e câinele, si acesta este rezultatul dresajului. Sau, al „educaţiei”, dacă preferaţi.

Dar noi, noi, oamenii, cum suntem?

Noi suntem cele mai „educate” creaturi. Suntem atât de „educaţi” încât ştim cu precizie ce trebuie să facem în diverse împrejurări. Învăţăm de mici ce trebuie să facem şi ce nu, ce „se cade” să facem şi ce nu, în diferite contexte sociale.

Am primit întrebări de genul: ce dracu’ ţi-a venit, mă, să-ţi faci blog? Şi, dacă tot ţi-ai făcut, de ce te-ai apucat să scrii tot felul de prostii?

Da ... mi-am făcut blog ca să mă exhib. Să-mi vadă tot poporu’ chiloţii plini de căcat. Dar, vai, aşa ceva nu se face ... Da ...

Azi sunt într-o pasă proastă ... o să-mi treacă.

Ce e frica? Până la urmă, e ceva natural. Poţi să-ţi impui să scapi de frică, dar dacă reuşeşti ... ce e dacă reuşeşti?

Nu, pentru mine nu îmi este frică. Eu sunt „sălbatic” ... si nu o spun doar eu. Mi-au spus-o destui, aproape întotdeauna pe ton critic. Nu ştiu dacă aş putea să mă schimb ... ce câştig? Îmi e bine aşa ... Dar, îmi este frică pentru ceilalţi. Pentru persoanele la care ţin, pentru societate în general.

Pedelistul din rândul trei, sau patru, sau cinci ... îl cunoaşteţi?

Sunt, odată, cei din linia întâi, cei care învârtesc milioane. Oameni mari, cu funcţii, cu putere.

Vin apoi cei din linia a doua, profitori de circumstanţă. Au şi ei un locşor călduţ, învârtesc şi ei nişte bănuţi, dar nu cu cupa excavatorului. Cu lopata, cu lingura, sau cu linguriţa, după posibilităţi. Dacă nu curge, pică, e bine şi-aşa.

Cei din liniile următoare sunt puţin diferiţi. La ei s-a cam terminat şuvoiul. Au primit, e drept, şi ei, cate-o ciosvârtă. Un kil de salam, cat să le-ajungă patru ani. Iar alţii n-au primit, de fapt, nimic. Dar, sunt pedelişti.

E greu acum, e foarte greu ... Să ne bucurăm acum că avem un loc de muncă, că putem câştiga un bănuţ. Mult, puţin, asta este, ăia care nu mai au nimic ce fac?

Ăsta-i pedelistul din rândurile trei şi patru. Empatizează cu tine, suferă alături de tine, e colegul tău, te căinează ori de câte ori are ocazia, la o adică vine şi iţi cere şi ajutorul … ca să vezi cât îţi este de apropiat. Atâta că nu are, de fapt conştiinţă. Sau are, dar are şi el un viciu, ca noi toţi. Unul singur, trebuie să-l înţelegi … şi nici nu prea e viciu. E prietenos, îi place mult să socializeze, să bea şi să mănânce … cu condiţia să plăteşti tu. Altfel … te înţelege, te compătimeşte, suferă alături de tine, dar nu votează ca tine. Pentru că - nu-i aşa? – nu e chiar aşa de prost ca tine. Şi, la o adică, nu ezită să-ţi transmită mesaje ambigue: bucură-te, că s-ar putea să nu mai ai pentru ce …

Măi idiotule, da’ de ce să mă bucur? Bănuţul pe care-l câştig e pomana ta, sau a partidului tău, sau e rezultatul muncii mele, dijmuit de cei de culoarea ta? Să-ţi spun ce au promis ai tăi, şi ce au făcut? Cine-a făcut „greul” ăsta, eu?

Mi-e silă ... şi mi-e şi frică ... si nu mai am încredere. Oamenii pot fi „domesticiţi” atât de uşor ... se cheamă educaţie.