Statul ştie ...

Statul ştie că tu eşti o pungă-spartă şi un om fără socoteală, ştie prea bine că nici prin cap nu-ţi trece să strângi „bani albi pentru zile negre”, ştie că, în suficienţa ta mioapă nu ai cum să te gândeşti dincolo de ziua de azi şi, de aceea, pentru binele tău, îţi va da o pensie. Ca să nu fii nevoit să te târăşti de colo-colo, să mănânci din gunoaie sau să trăieşti din mila celor în putere.

Statul ştie că, idiot şi retrograd cum eşti, nu vei găsi niciodată resurse pentru a te ocupa de copilul tău, de învăţătura sa. Fiindcă ţie nu îţi ajung banii pentru băutură şi distracţii, sau pentru afaceri, ce să mai investeşti în educaţia copilului tău? Aşa că staul îi oferă copilului tău educaţie în mod gratuit; mai mult decat atât, îi dă şi bursă, îl trimite şi în tabără, îi dă şi calculator, numai şi numai ca să vină la şcoală şi să înveţe.

Statul cunoaşte bine câte parale dai tu pe propria persoană. Ştie că, de fapt, te dispreţuieşti şi nu ai grijă de tine. Ştie că nu esti dispus să cheltuieşti niciun bănuţ pentru sănătatea ta, de aceea îţi oferă servicii medicale gratuite.

Statul îţi construieşte biserici, pentru ca să ai tu unde să te închini, să te reculegi.
Statul ştie foarte multe lucruri de care tu habar nu ai. Că de-aia-i stat, să ştie care sunt problemele tale şi să le rezolve, chiar înainte de a-ţi da seama de ele, nu?

Ai (mai) putea, oare, să exişti fără stat?

Dar, ştii ... pentru toate aceste mari binefaceri, ar avea şi statul nevoie de nişte bănuţi, acolo ... îi vei primi înmiit (poate în viaţa de apoi). O, nu, nu trebuie să te deranjezi, dragul meu, eu, statul, nu te voi pune se alergi aiurea pe la caserii, nu, eu îţi voi lua aceşti bani în mod direct, fără ca ei se mai ajunge vreodată în mâna ta. Sub formă de TVA, de cotă unică, de accize, sub nenumărate forme. Dar, nu-ţi fă probleme, totul e spre binele tău!

*

Nu. Statul face extrem de puţine lucruri, într-adevăr, pentru mine. Şi, la urma-urmei, de ce mă consideră idiot? De ce trebuie să îmi ofere statul pensie? De ce trebuie se beneficiez de educaţie „gratuită”? De ce trebuie să beneficiez de sănătate „gratuită”? De ce trebuie să îmi dea statul tot felul de subvenţii, de ajutoare, de indemnizaţii, de una, de alta? Dacă am două mâini, două picioare şi un cap, nu trebuie. Dar statul insistă să-mi dea. De ce?

Pentru ce altfel nu mi-ar putea lua. Pentru ce să îmi iei tu stat, bani, când nu-mi dai nimic în schimb? Educaţie nu, sănătate nu, pensie nu, pentru ce vrei bani de la mine?

Dar, aşa, se schimbă chestiunea. Educaţia e gratuită, sănătatea aşişderea, pensia e asigurată, să tot trăieşti, nu?

Tu crezim că statul te „iubeşte”? Aiurea, statul se pişă pe tine. Tu nu eşti un om, un cetăţean, tu nu eşti nimic. O, scuze, eşti un „contribualbil”. Asta eşti.

Trebuie să terminăm odată cu această ipocrizie. Atâta timp cât statul va lua banii cetăţenilor pentru a-i administra după bunul plac, statul îşi va dispreţui, de fapt, cetăţenii, îi va încuraja să „întindă mâna”, va încuraja lenea, prostia, esrocheria. Atâta timp cât statul va acorda ajutoare, dar nu va crea oportunităţi, va fi veşnic în criză. Poate să urce fiscalitatea până la cer, din criză n-o să iasă niciodată.

Soluţia este: „încredere în cetăţean”. Omului nu trebuie să îi dai educaţie, sănătate, pensie şi toate celelalte. Omului trebuie să-i laşi posibilitatea să şi le câştige singur. Iar acest lucru se poate face într-un singur mod: reducerea fiscalităţii!

Tu trebuie să obligi statul să te respecte! Trebuie să îl obligi să reducă fiscalitatea!


UPDATE: Se pare că şi alţii gândesc cam tot aşa. Am primit pe mess, de la un cititor al articolului:


Te ştiu de mult, mi te agăţi în fiecare zi de picioare, umil şi mieros ca un cerşetor. Întorc îngreţoşat capul şi te aud cum mă înjuri pe la spate de mamă. N-ai nevoie de banul meu, obrazul ăla gros îţi plesneşte de sănătate, dar aşa te-ai învăţat: să mă buzunăreşti, să mă fraiereşti, să mă faci. Pentru tine, am fost întotdeauna un prost bun de jefuit. Ai mei m-au învăţat să las de la mine, să învăţ, să las loc de bună ziua şi chiar să fiu căpos ca să răzbesc, dar nu mi-au zis nimic despre tupeu.

Tu, maestru al tuturor şmecheriilor, ai tupeu din plin. Ce altceva decât tupeul te împinge să cerşeşti azi solidaritatea mea? Spui că ţi-e greu, că trebuie să fim solidari în faţa crizei. Eu, solidar cu tine?! N-am nimic de-a face nici cu hoţia, nici cu prostia ta. Când tu te-ndopai, eu strângeam cureaua. Când tu petreceai la iarbă verde cu mici şi bere, eu strângeam gunoiul în urma ta. Când tu încingeai folcloristele de toate sărbătorile legale, eu făceam ore peste program. Când tu te uitai la filme porno pe o poală de bani la stat, eu băgam sâmbete şi duminici la privat ca disperatul. Ştiu că nu-nţelegi cum e cu privatul decât dacă are şi un Channel în coadă.

Acum descoperi că e criză şi-mi ceri sacrificii, făcându-mi paradă de austeritate. Economiseşti foile din imprimantă sau stingi un bec în cameră, ca să te vadă strada că şi tu te restrângi. Promiţi să-i miluieşti pe săraci cu leafa ta până la sfârşitul anului, ca să mă convingi că şi tu suferi. Ce-ţi lua să te gândeşti la "austeritate" anul trecut, când te spărgeai în chermeze electorale? Acum îmi vinzi chifla că faci reformă, când, de fapt, tu mă scobeşti în buzunar să-ţi achit nota de plată.

Cauţi să scoţi bani din piatră seacă, de la mame şi bătrâni, în loc să-i pui pe bogaţii tăi, înavuţiţi din contracte cu statul, să fie ei solidari cu tine. Un singur sfat îţi dau: să nu te atingi de pamperşii lui fi-miu. E spre binele tău, crede-mă!

Doar plăcerea de a mă umili este pe măsura tupeului tău monstruos. Mă umileşti la circa financiară, când mă plimbi pe la cinci ghişee ca să-mi iei banii, cu aceeaşi plăcere cu care mă umileşti în spital, când îmi arăţi buzunarul halatului sau când mă trimiţi să-mi aduc medicamentele de acasă.

Te-ai obişnuit să tac, să bag capul în pământ, să trec cu vederea, când mă claxonezi isteric pe trecerea de pietoni. Printr-o glumă nefericită a istoriei, m-ai luat în primire încă de la naştere. M-ai condamnat să fiu solidar cu tine, oricât de solitar aş fi vrut eu să fiu. Aş fi avut posibilitatea să fug, dar, din frică sau laşitate, am rămas, ca să mă faci tu mioritic în talk-show-uri şi în gazete.

Ai o mie de feţe, eşti peste tot, pe stradă şi la televizor. Nu ştiu cum să-ţi zic: ar fi prea puţin să te numesc Stat, prea mult să-ţi spun România. Eşti Fratele meu mai mare, manelistul. Ştiu că nu vei înţelege, dar din partea mea nu vei avea solidaritate, ci doar dispreţ.

Notă: Dând o căutare, am aflat că textul primit prin mess nu este „folclor”, ci a fost preluat de aici: