România pe mâini bune ...

15 noiembrie 1532, Cajamarca, Peru. La mii de kilometri depărtare de ţara lor, Francisco Pizarro îşi pregătea soldatii pentru bătălia de a doua zi. Cu totul, armata lui Pizarro număra 106 infanterişti, 62 de cavalerişti, 12 archebuzieri şi 4 tunuri vechi şi mici. O mână de oameni. Aceşti oameni urmau, a doua zi, să atace imensa armată a împăratului inca Atahualpa. Acesta era în ţara sa, unde, vorba poetului, totul îi era favorabil. Iar trupele sale, faţă de cele spaniole … nenumărate. Ibericii nu aveau nicio şansă. Nici măcar una. Şi ştiau prea bine asta. Totuşi, a doua zi, aveau să atace armata lui Atahualpa. Aşa hotărâse liderul lor, Pizarro. În noaptea dinaintea bătăliei, niciun spaniol nu a dormit. De groază, mulţi au urinat pe ei.

A doua zi dimineaţă a început incredibila bătălie. La sfârşitul zilei, spaniolii repurtau o uimitoare victorie. Câmpul de bătălie se înroşise de sângele celor aproape şapte mii de incaşi ucişi de spanioli. Şapte mii! La rândul lor, spaniolii aveau un rănit!

Acum aproape jumătate de mileniu, nu se inventase încă „războiul asimetric”. Armele erau puţin evoluate şi soarta bătăliilor era determinată, într-o măsură mult mai mare decât astăzi, de raportul numeric dintre beligeranţi, decât de diferenţa de tehnologie.

Victoria spaniolilor a fost decisivă în războiul de cucerire a imperiului inca.

Dar cum a fost posibil aşa ceva?

Una din explicaţii, destul de stranie, este aceea că incaşii au refuzat, pur şi simplu, să lupte, astfel că spaniolii nu au avut altceva de făcut decât să reteze capetele incaşilor, care şi le întindeau singuri. Dar, de ce preferau incaşii să moară, în loc de a lupta?

Nu ştiu. Pare o nebunie, nu? Ce anume putea să îi facă atât de indiferenţi, atât de pasivi? Ar fi putut să-şi afle scăparea măcar prin fugă. Nici asta nu au făcut. Nu au avut „chef”?! De ce?

Există diferite explicaţii. Una dintre ele, cea mai vehiculată, este aceea a existenţei unor superstiţii cu privire la existenţa unor oameni bărboşi, de rasă albă, care le vor distruge imperiul. Spaniolii erau aşa şi, cand i-au văzut, incaşii au ştiut că nu mai are niciun rost să lupte, că totul e pierdut etc. Şi s-au dus la lupta ca „mieii la tăiere”. Spaniolii nu au avut altceva decât să le taie capetele.

Ştiu ce e straniu ... e foarte straniu, dar multe lucruri sunt stranii pe acel continent. Vă mai amintiţi, de exemplu de sinuciderea în masă a celor aproximativ o mie de membri ai sectei „Templul Oamenilor”, în adâncul junglei din Guyana? Poate că, tot aşa, mânaţi de credinţa lor absurdă, incaşii au hotărât să se sinucidă „pe mâna” spaniolilor lui Pizarro.

Spune o vorbă că istoria se repetă. Şi cred că e adevărată. Ceea ce s-a întâmplat în 1532, în Cajamarca, Peru, sau în 1978, în jungla guyaneză, e pe cale să se repete, la altă scară, în alte circumstanţe, în România anului 2010. Impresia mea este că, pe 15 iunie 2010, prin reprezentanţii săi aleşi, România va alege să moară. De data asta, nu pe mâna spaniolilor lui Pizarro, ci pe cea a PD-L-ului.



De fapt, au fost cât se poate de sinceri, nu? Au promis ... uitaţi ce au promis. Am zis „uitaţi” şi nu „uitaţi-vă” sau „iată”. Uitaţi, fiindcă nu are rost să mai ţineţi minte. Ţineţi minte doar atât: România e pe mâini bune.



Se pare că, acum, e în mâinile lor ... definitiv. Asta dacă, printr-o minune, nu le vom reteza ... cândva.

Luptăm sau ne predăm?