Scrisoare

Da, ştiu, binele celorlalţi e raţiunea ta de a fi. Binele meu, al vecinului meu, al prietenilor mei, al tuturor. Nu-i aşa? Nu tu mi-ai urat să trăiesc bine? Nu tu te-ai luptat şi continui să te lupţi cu sistemul ticăloşit şi cu mogulii cei răi?

Minţi, minţi, minţi! De fapt, tu nu minţi cum o fac alţi oameni. Aceia, când mint, se roşesc, sau pălesc. Privirea caută în lături, transpiră şi parcă ar vrea să fugă. Dar tu, când minţi, hăhăi şi parcă ai vrea să mă pocneşti, iar ochii ... cine dracu’ poate să spune înspre ce te uiţi? Şi asta pentru că tu nu minţi, tu eşti chiar minciuna!

Ce mi-ai dat tu mie, ce mi-ai făcut tu mie ca să trăiesc (mai bine)? Nimic.

Dacă ai fi vrut să-mi faci bine, sau să faci cuiva bine, ai fi putut să te faci profesor şi să-mi educi copii. Pe ai mei sau pe-ai altora. Nu are importanţă.

Dar nu, tu nu eşti în stare să educi pe nimeni decât cu palma. Şi decât o asemenea educaţie, mai bine lipsă. Tu nu ai fost în stare să te autoeduci sau/şi să-ţi educi copiii. Sau, nu e aşa?

Ai fi putut să te faci medic şi să-mi salvezi viaţa. Pe a mea sau pe a altora. Dar nu, tu nu eşti în stare să faci aşa ceva. Tu nu poţi salva viaţa nimănui. Nici măcar pe a ta. Sau, poate viaţa ta ai salvat-o. Dar sufletul? Dar demnitatea?

Ai fi putut să te faci actor, sau cântăreţ, sau sportiv. Mi-ai fi adus, poate, o clipă de plăcere, de relaxare, de bucurie. Dar nu, tu nu poţi interpreta decât rolul de canalie, de jeg, de deşeu moral, şi nu îmi aduci nicio bucurie! Hăhăiturile tale batjocoritoare mă dezgustă şi mă oripilează, provocându-mi o durere aproape fizică.

Ai fi putut face orice. Ai fi putut, de exemplu, să te faci brutar. Ai fi putut face o pâine. Ai fi putut hrăni un flămând. Ai fi putut să fii cizmar, ca unul dintre predecesorii tăi, si astfel ai fi putut încălţa un desculţ. Ai fi putut fi orice, şi ai fi putut face orice. Pentru că infinite sunt căile în care un om poate face binele, dacă vrea. Dacă nu vrea ...

Şi nu te-ai făcut profesor, nu te-ai făcut medic, nu te-ai făcut actor, cântăreţ, sportiv, brutar sau cizmar. Te-ai făcut şef. Şef de vas, delator şef şi apoi şef de stat. Toată viaţa ai fost „şef”. Pentru că ţi-a plăcut puterea, pentru că ţi-ai dorit puterea, pentru că ai făcut tot ce ţi-a sta în putinţă pentru a o avea.

Acum o ai. Puterea. Ce faci cu ea? Cum te foloseşti de ea? La ce-ţi foloseşte?

Să ai puterea pentru a face rău? Pentru asta ai vrut puterea? Pentru a-i putea lovi şi batjocori pe cei care pot să facă un bine semenilor, şi chiar îl fac? Pentru a lovi în profesori, în medici, în mame, în copii, in bătrâni, în toţi cei care au avut ghinionul de a se naşte aici şi prostia de a nu pleca? Dar, cine eşti tu? Ce lucru bun ai făcut tu, în toată viaţa ta? Ai sădit vreun pom, ai făcut vreo casă, ai educat vreun copil? Spune, ai făcut vreunul din aceste lucruri în toată viaţa ta? Unul singur ... Când, unde, cum?

Da, ai puterea. Şi ce faci cu ea? Ai puterea, deci poţi avea totul. Poţi avea câte palate vrei, poţi avea câţi bani vrei, şi poţi avea câte suflete vrei ... în România sunt ieftine şi se vând la tarabă. Poţi avea tot ce vrei.

Şi, totuşi, e ceva ce nu vei putea avea niciodată! Respect! Nu, niciodată nu vei avea parte de respect!

Poţi fi linguşit, „periat”, lăudat, dar respectat niciodată!

Da, Curtea Constituţională m-a obligat să te consider preşedintele meu! Imposibil! Pe preşedintele meu eu îl respect. Tu nu eşti preşedintele meu! Tu nu eşti, de fapt, preşedintele nimănui, nici măcar al celor care te-au votat! Poţi fi dictatorul meu, da, dar preşedintele meu, niciodată!

Ce noroc, însă, că niciodată nu ţi-ai dorit aşa ceva! Cum să-ţi doreşti să fii preşedinte, când e aşa de frumos să fii dictator? Cum să-ţi doreşti să fii respectat când e aşa frumos să fii înjurat?

Fericitule!