Văzută prin ochii unui străin, România ar apărea ca o ţară aflată într-o criză economică profundă?
Da şi nu.
Da, fiindcă sărăcia e vizibilă la tot pasul. Drumuri neîngrijite, blocuri triste, din perioada comunistă, clădiri istorice lăsate de izbelişte, trenuri şi autobuze infecte, bătrâni cu obrajii scofâlciţi, feţe pline de tristeţe, cerşetori etc., toate sunt semne ale unei sărăcii şi subdezvoltări endemice.
Pe de alte parte, însă, la fel de numeroase sunt şi semnele care ne asigură că în România nu e vorba de niciun fel de criză economică. Astfel, preţul benzinei şi motorinei sun printre cele mai ridicate din Europa, totuşi maşini maşini noi, puternice, zburdă pe şoselele patriei, devenite mult prea înguste pentru această puzderie de autoturisme. Nunţile şi petrecerile se ţin lanţ, iar mâncarea şi băutura curg gârlă. În week-end-uri şi nu numai, mulţimi compacte de orăşeni se îndreaptă spre aşa-zise staţiuni turistice, unde „beneficiază” de servicii de o calitate îndoielnică, la preţuri cu adevărat „nesimţite”. În zilele frumoase, parcurile şi pâlcurile de pădure din preajma oraşelor se populează cu numeroşi „iubitori de natură”. Pe grătare, fripturile şi micii sfârâie ademenitor, iar râuri de bere dispar în burdihanele umflate ale domnilor şi, nu de puţine ori, şi în cele ale doamnelor. Dacă citeşti ziarele sau urmăreşti televiziunile, poţi afla stiri halucinante, în legătură cu modul în care oamenii şi comunităţile stiu să-şi gestioneze resursele, iar când afli de construirea unei fântâni muzicale în valoare de zeci de milioane de euro, bani reorientaţi de la educaţie, asistenţă socială sau construcţii de locuinţe, îţi dai seama că nu poate fi vorba de nicio criză, fiindcă nimeni nu-şi poate imagina cum poţi lua bani din aceste sectoare, fără ca problemele lor să fi fost definitiv si magistral rezolvate.
În capitală şi în ţară au loc zilnic mitinguri şi acţiuni de protest, dar acestea par, mai degrabă, expresia unei dorinţe de „joacă”, de „băşcălie”, decât aceea a unei nemulţumiri autentice şi profunde. În alte ţări, atunci când oameniii sunt nemultumiţi, înalţă baricade pe stradă, dau foc la autoturime, atacă diverse clădiri cu cocteiluri Molotov, au loc ciocniri cu forţele de ordine, soldate cu morţi si răniţi etc. În România, ciocnirile cu forţele de ordine sunt, mai degrabă, „mângâieri” sau „tatonări”, dacă mai e vreunul dus cu targa e din cauză că a stat prea mult la soare şi s-a deshidratat, că nu a băut deloc, sau, dimpotrivă, că a băut prea mult etc., nu din cauza încăierării cu forţele de ordine. Participanţii la aceste acţiuni nu au feţele pământii şi gurile încleştate, dimpotrivă, par destul de veseli şi optimişti, dansează Pinguinul sau Hora Unirii, se hârjonesc puţin cu jandarmii, trag câteva înjurături spumoase, fac câteva gesturi obscene şi pleacă acasă. Marile mulţimi sindicale din Bucureşti sunt aduse cu autocarele din toată ţara, pentru că localnicii nu par prea curioşi de asemenea activităţi. Chiar si aşa, numărul participanţilor este extrem de redus, de câteva zeci de mii, comparativ cu milioanele din alte ţări. Oamenii par a fi convinşi că nu vor obţine, de fapt, nimic, că totul e o joacă, un ritual, de aceea nici nu le este prea clar de ce se află în stradă şi care le sunt revendicările. Şi, tot din acest motiv, nu se sfiesc să termine mitingul în jumătate din timpul alocat, ca să aibă timp şi de-o cafeluţă.
Datorită acestor semnale contradictorii, ajungi să te întrebi tu, cetăţean al României şi trăitor pe aceste meleaguri încă de la naştere, dacă e vorba de o criză reală sau de una de nervi, de o „băgare în seamă”.
Din păcate, e o criză reală, cât se poate de reală şi cât se poate de grea. Dar, nu asta e cea mai mare problemă a Romaniei! Problema este că, în acest moment nu se întrevede nicio soluţie de ieşire din criză, nici azi, nici mâine, nici peste un an, nici peste zece. Am zis bine, da, nici peste ZECE ani nu vom ieşi din criză, indiferent dace pleacă sau nu Băsescu, dacă pleacă sau nu PD-L, dacă vine sau nu PSD, sau PNL, sau Partidul Poporului, sau Albă ca Zăpada, sau Dumnezeu din cer, nici dacă ne dă FMI, sau cine ne-o da, un miliard, ba nu, o mie de miliarde de parai moka, absolut moka, DACĂ nu se schimbă ceva în mentalul acestui popor, al acestor oameni între care mă număr.
Eu cred că bogăţia prezentă a unui om sau a unei naţiuni spune foarte puţin despre ceea ce va fi mâine. Japonia, de pildă, a fost, efectiv, rasă de pe suprafaţa pământului, distrusă complet, desfiinţată în timpul celui de-al doilea război mondial. Ţară mică, suprapopulată, lipsită aproape complet de resurse ale solului şi subsolului, Japonia era candidatul perfect la sărăcie şi subdezvoltare. Şi, totuşi, Japonia a depăşit relativ repede aceste dificultăţi, devenind, pentru decenii la rând, a doua putere economică mondială, concurent redutabil al Statelor Unite sau al Uniunii Europene – chiar, dacă, în prezent, a pierdut acest loc doi în favoarea Chinei, să nu uităm că aceasta din urmă are o pupulaţie de zece ori mai mare şi o suprafaţă mult mai mare. Sau Germania, devenită locomotiva Uniunii Europene. Nu, nu bogăţia, resursele contează, ci calităţile, comportamentul ţării (sau, mă rog, persoanei) respective, atitudinile sale. Nu contează cât de mare e „gaura” prezentă, acolo unde există cumpătare, onestitate, responsabilitate, sârguinţă, dăruire, mâine va fi bine. Sau poimâine. Şi invers, oricât de mare ar fi bogăţia prezentă, mâine poţi da faliment. Cum era cât pe ce să păţească Dubaiul. Pentru că, şi în situaţia în care petrolul îţi curge la robinet, merită să te gândeşti de două ori înainte de a decide să cheltuieşti o sumă mai mare decât PIB-ul României doar pentru a ridica o singură clădire!
Ori, eu nu văd cumpătarea, nu văd măsura. De celelalte nu mai vorbesc. De onestitate, de sârguinţă, de nimic. Dar, nici cumpătarea nu există. Zeci de mii de apartamente stau construite şi nu se vând deoarece proprietarii nu se îndură să lase la preţ, speră că va veni iar anul 2007. Niciodată! Mii şi mii de hectare de teren stau nelucrate, fiindcă nu mai rentează, e mai ieftin să aducem totul din import. Azi am mâncat un măr din Chile! Incredibil! În zona în care stau erau, nu cu foarte mulţi ani în urmă, livezi vestite de meri, caişi, piersici etc. Mai sunt şi-acum ceva relicve. Şi, totuşi, la magazin, se vând mere din Chile! Ce s-o fi întâmplat cu ale noastre? Şi cât ne vom mai permite să facem aşa ceva? Împrumutăm bani de la FMI ca să aducem mere din Chile? În septembrie, când ar trebui să fie plin de mere româneşti?
Am presimţiri sumbre. Romanul nu e cumpătat, nu e echilibrat, nu are măsură. Nu ştiu de ce, dar aşa e. Poate că îi place prea mult viaţa, nu ştiu. Într-o zi se ghiftuieşte până leşină, apoi crapă de foame. Şi ce-i rău în asta, ar zice oarecine, o viaţă am şi-o gaură-n cur, dacă nu mă distrez azi, când s-o fac?
Nimeni, nimeni nu intuieşte cât de gravă e problema noastră, nimeni nu intuieşte cat timp va dura să ne redresăm. Boc crede că va guverna până în 2012, iar creşterea economică din acel an va fi atât de substanţială încât românii vor uita toate păcatele PD-L-ului şi îl vor vota încă om dată. Vise, taică, vise, oricât de necumpătaţi şi de iresponsabili ar fi românii, aşa ceva nu se va întâmpla. În primul rând, fiindcă nici 2011, nici 2012 nu vor fi ani de creştere economică susţinută. În cel mai bun caz, de stagnare. Repet: în cel mai bun caz! Sau, cum se exprimă elegant economiştii: creştere economică zero (plus/minus două procente, adică nesemnificativ). Al doilea motiv, la fel de important, este acela că, după părerea mea, Băsescu, şi, implicit, Boc, nu vor vedea firul ierbii pe funcţiile actuale. Dar, din păcate, va fi vărsare de sânge. Fiindcă, repet, românii nu sunt cumpătaţi, nu au măsură, sunt excesivi etc. Aşa a fost şi în ’89, din păcate, toate ţările est europene şi-au schimbat conducerile fără vărsare de sânge, cu excepţia României – nu discut despre ţările baltice, acolo a fost altceva, nu doar o schimbare a conducerii, ci si un război pentru independenţă.
Când afirm aceste lucruri, mă bazez pe mai multe aspecte, printre care şi evenimentele de ieri. Când un număr relativ mare de poliţişti, în cadru organizat, folosesc apelativul „javră ordinară” pentru a se referi la şeful statului, e limpede că lucrurile sunt foarte grave şi nu pot fi tratate cu indiferenţă. Acest segment de populaţie, care trebuie să asigure legea, a devenit ostil preşedintelui ... şi, in afară de demisie, nu văd soluţii. Cred că majorarea indemnizaţiilor şi altor drepturi salariale ale poliţiştilor este imposibil de realizat, iar dacă s-ar realiza ar atrage imediat revolta altor categorii oprimate. De asemenea, concedierea „elementelor duşmănoase”, a „instigatorilor”, şi crearea, eventual, a unei „poliţii populare” e o misiune imposibilă; oricum, aşa ceva s-a făcut, peste tot, după o schimbare de regim, nu înainte. Altceva nu imi mai vine în minte. Aşa că, probabil, la următoarea manifestaţie, poliţiştii, sau o altă categorie de militari, vor ieşi cu armele din dotare şi, evident, vor fi victime şi dezordini. Multe, puţine, nu ştiu, depinde de foarte mulţi factori.
Problema va fi după. Fiindcă oricare va fi structura puterii după plecarea regimului portocaliu, problemele vor fi foarte mari. Iar soluţia acestor probleme nu poate veni decât de la un lider care să aibă toate calităţile pe care le-ar dori multiplicate apoi în rândul poporului. Să fie cumpătat, onest, responsabil, sârguincios şi dăruit. Doar carisma nu înseamnă nimic.
Dintre cei doi prezumtivi lideri, care vi se pare că întruneşte aceste calităţi? Fiindcă, dacă nu le are, înseamnă că România va continua să fie iresponsabilă şi băşcălioasă. Adică, vom continua să fim în criză.
Ce contează? Cate secunde am fost, în ultimul veac, în afara crizei? Da’, poate că va fi, totuşi, mai bine. Ceva mai bine.
Aş vrea o Românie fără băşcălie.
Da şi nu.
Da, fiindcă sărăcia e vizibilă la tot pasul. Drumuri neîngrijite, blocuri triste, din perioada comunistă, clădiri istorice lăsate de izbelişte, trenuri şi autobuze infecte, bătrâni cu obrajii scofâlciţi, feţe pline de tristeţe, cerşetori etc., toate sunt semne ale unei sărăcii şi subdezvoltări endemice.
Pe de alte parte, însă, la fel de numeroase sunt şi semnele care ne asigură că în România nu e vorba de niciun fel de criză economică. Astfel, preţul benzinei şi motorinei sun printre cele mai ridicate din Europa, totuşi maşini maşini noi, puternice, zburdă pe şoselele patriei, devenite mult prea înguste pentru această puzderie de autoturisme. Nunţile şi petrecerile se ţin lanţ, iar mâncarea şi băutura curg gârlă. În week-end-uri şi nu numai, mulţimi compacte de orăşeni se îndreaptă spre aşa-zise staţiuni turistice, unde „beneficiază” de servicii de o calitate îndoielnică, la preţuri cu adevărat „nesimţite”. În zilele frumoase, parcurile şi pâlcurile de pădure din preajma oraşelor se populează cu numeroşi „iubitori de natură”. Pe grătare, fripturile şi micii sfârâie ademenitor, iar râuri de bere dispar în burdihanele umflate ale domnilor şi, nu de puţine ori, şi în cele ale doamnelor. Dacă citeşti ziarele sau urmăreşti televiziunile, poţi afla stiri halucinante, în legătură cu modul în care oamenii şi comunităţile stiu să-şi gestioneze resursele, iar când afli de construirea unei fântâni muzicale în valoare de zeci de milioane de euro, bani reorientaţi de la educaţie, asistenţă socială sau construcţii de locuinţe, îţi dai seama că nu poate fi vorba de nicio criză, fiindcă nimeni nu-şi poate imagina cum poţi lua bani din aceste sectoare, fără ca problemele lor să fi fost definitiv si magistral rezolvate.
În capitală şi în ţară au loc zilnic mitinguri şi acţiuni de protest, dar acestea par, mai degrabă, expresia unei dorinţe de „joacă”, de „băşcălie”, decât aceea a unei nemulţumiri autentice şi profunde. În alte ţări, atunci când oameniii sunt nemultumiţi, înalţă baricade pe stradă, dau foc la autoturime, atacă diverse clădiri cu cocteiluri Molotov, au loc ciocniri cu forţele de ordine, soldate cu morţi si răniţi etc. În România, ciocnirile cu forţele de ordine sunt, mai degrabă, „mângâieri” sau „tatonări”, dacă mai e vreunul dus cu targa e din cauză că a stat prea mult la soare şi s-a deshidratat, că nu a băut deloc, sau, dimpotrivă, că a băut prea mult etc., nu din cauza încăierării cu forţele de ordine. Participanţii la aceste acţiuni nu au feţele pământii şi gurile încleştate, dimpotrivă, par destul de veseli şi optimişti, dansează Pinguinul sau Hora Unirii, se hârjonesc puţin cu jandarmii, trag câteva înjurături spumoase, fac câteva gesturi obscene şi pleacă acasă. Marile mulţimi sindicale din Bucureşti sunt aduse cu autocarele din toată ţara, pentru că localnicii nu par prea curioşi de asemenea activităţi. Chiar si aşa, numărul participanţilor este extrem de redus, de câteva zeci de mii, comparativ cu milioanele din alte ţări. Oamenii par a fi convinşi că nu vor obţine, de fapt, nimic, că totul e o joacă, un ritual, de aceea nici nu le este prea clar de ce se află în stradă şi care le sunt revendicările. Şi, tot din acest motiv, nu se sfiesc să termine mitingul în jumătate din timpul alocat, ca să aibă timp şi de-o cafeluţă.
Datorită acestor semnale contradictorii, ajungi să te întrebi tu, cetăţean al României şi trăitor pe aceste meleaguri încă de la naştere, dacă e vorba de o criză reală sau de una de nervi, de o „băgare în seamă”.
Din păcate, e o criză reală, cât se poate de reală şi cât se poate de grea. Dar, nu asta e cea mai mare problemă a Romaniei! Problema este că, în acest moment nu se întrevede nicio soluţie de ieşire din criză, nici azi, nici mâine, nici peste un an, nici peste zece. Am zis bine, da, nici peste ZECE ani nu vom ieşi din criză, indiferent dace pleacă sau nu Băsescu, dacă pleacă sau nu PD-L, dacă vine sau nu PSD, sau PNL, sau Partidul Poporului, sau Albă ca Zăpada, sau Dumnezeu din cer, nici dacă ne dă FMI, sau cine ne-o da, un miliard, ba nu, o mie de miliarde de parai moka, absolut moka, DACĂ nu se schimbă ceva în mentalul acestui popor, al acestor oameni între care mă număr.
Eu cred că bogăţia prezentă a unui om sau a unei naţiuni spune foarte puţin despre ceea ce va fi mâine. Japonia, de pildă, a fost, efectiv, rasă de pe suprafaţa pământului, distrusă complet, desfiinţată în timpul celui de-al doilea război mondial. Ţară mică, suprapopulată, lipsită aproape complet de resurse ale solului şi subsolului, Japonia era candidatul perfect la sărăcie şi subdezvoltare. Şi, totuşi, Japonia a depăşit relativ repede aceste dificultăţi, devenind, pentru decenii la rând, a doua putere economică mondială, concurent redutabil al Statelor Unite sau al Uniunii Europene – chiar, dacă, în prezent, a pierdut acest loc doi în favoarea Chinei, să nu uităm că aceasta din urmă are o pupulaţie de zece ori mai mare şi o suprafaţă mult mai mare. Sau Germania, devenită locomotiva Uniunii Europene. Nu, nu bogăţia, resursele contează, ci calităţile, comportamentul ţării (sau, mă rog, persoanei) respective, atitudinile sale. Nu contează cât de mare e „gaura” prezentă, acolo unde există cumpătare, onestitate, responsabilitate, sârguinţă, dăruire, mâine va fi bine. Sau poimâine. Şi invers, oricât de mare ar fi bogăţia prezentă, mâine poţi da faliment. Cum era cât pe ce să păţească Dubaiul. Pentru că, şi în situaţia în care petrolul îţi curge la robinet, merită să te gândeşti de două ori înainte de a decide să cheltuieşti o sumă mai mare decât PIB-ul României doar pentru a ridica o singură clădire!
Ori, eu nu văd cumpătarea, nu văd măsura. De celelalte nu mai vorbesc. De onestitate, de sârguinţă, de nimic. Dar, nici cumpătarea nu există. Zeci de mii de apartamente stau construite şi nu se vând deoarece proprietarii nu se îndură să lase la preţ, speră că va veni iar anul 2007. Niciodată! Mii şi mii de hectare de teren stau nelucrate, fiindcă nu mai rentează, e mai ieftin să aducem totul din import. Azi am mâncat un măr din Chile! Incredibil! În zona în care stau erau, nu cu foarte mulţi ani în urmă, livezi vestite de meri, caişi, piersici etc. Mai sunt şi-acum ceva relicve. Şi, totuşi, la magazin, se vând mere din Chile! Ce s-o fi întâmplat cu ale noastre? Şi cât ne vom mai permite să facem aşa ceva? Împrumutăm bani de la FMI ca să aducem mere din Chile? În septembrie, când ar trebui să fie plin de mere româneşti?
Am presimţiri sumbre. Romanul nu e cumpătat, nu e echilibrat, nu are măsură. Nu ştiu de ce, dar aşa e. Poate că îi place prea mult viaţa, nu ştiu. Într-o zi se ghiftuieşte până leşină, apoi crapă de foame. Şi ce-i rău în asta, ar zice oarecine, o viaţă am şi-o gaură-n cur, dacă nu mă distrez azi, când s-o fac?
Nimeni, nimeni nu intuieşte cât de gravă e problema noastră, nimeni nu intuieşte cat timp va dura să ne redresăm. Boc crede că va guverna până în 2012, iar creşterea economică din acel an va fi atât de substanţială încât românii vor uita toate păcatele PD-L-ului şi îl vor vota încă om dată. Vise, taică, vise, oricât de necumpătaţi şi de iresponsabili ar fi românii, aşa ceva nu se va întâmpla. În primul rând, fiindcă nici 2011, nici 2012 nu vor fi ani de creştere economică susţinută. În cel mai bun caz, de stagnare. Repet: în cel mai bun caz! Sau, cum se exprimă elegant economiştii: creştere economică zero (plus/minus două procente, adică nesemnificativ). Al doilea motiv, la fel de important, este acela că, după părerea mea, Băsescu, şi, implicit, Boc, nu vor vedea firul ierbii pe funcţiile actuale. Dar, din păcate, va fi vărsare de sânge. Fiindcă, repet, românii nu sunt cumpătaţi, nu au măsură, sunt excesivi etc. Aşa a fost şi în ’89, din păcate, toate ţările est europene şi-au schimbat conducerile fără vărsare de sânge, cu excepţia României – nu discut despre ţările baltice, acolo a fost altceva, nu doar o schimbare a conducerii, ci si un război pentru independenţă.
Când afirm aceste lucruri, mă bazez pe mai multe aspecte, printre care şi evenimentele de ieri. Când un număr relativ mare de poliţişti, în cadru organizat, folosesc apelativul „javră ordinară” pentru a se referi la şeful statului, e limpede că lucrurile sunt foarte grave şi nu pot fi tratate cu indiferenţă. Acest segment de populaţie, care trebuie să asigure legea, a devenit ostil preşedintelui ... şi, in afară de demisie, nu văd soluţii. Cred că majorarea indemnizaţiilor şi altor drepturi salariale ale poliţiştilor este imposibil de realizat, iar dacă s-ar realiza ar atrage imediat revolta altor categorii oprimate. De asemenea, concedierea „elementelor duşmănoase”, a „instigatorilor”, şi crearea, eventual, a unei „poliţii populare” e o misiune imposibilă; oricum, aşa ceva s-a făcut, peste tot, după o schimbare de regim, nu înainte. Altceva nu imi mai vine în minte. Aşa că, probabil, la următoarea manifestaţie, poliţiştii, sau o altă categorie de militari, vor ieşi cu armele din dotare şi, evident, vor fi victime şi dezordini. Multe, puţine, nu ştiu, depinde de foarte mulţi factori.
Problema va fi după. Fiindcă oricare va fi structura puterii după plecarea regimului portocaliu, problemele vor fi foarte mari. Iar soluţia acestor probleme nu poate veni decât de la un lider care să aibă toate calităţile pe care le-ar dori multiplicate apoi în rândul poporului. Să fie cumpătat, onest, responsabil, sârguincios şi dăruit. Doar carisma nu înseamnă nimic.
Dintre cei doi prezumtivi lideri, care vi se pare că întruneşte aceste calităţi? Fiindcă, dacă nu le are, înseamnă că România va continua să fie iresponsabilă şi băşcălioasă. Adică, vom continua să fim în criză.
Ce contează? Cate secunde am fost, în ultimul veac, în afara crizei? Da’, poate că va fi, totuşi, mai bine. Ceva mai bine.
Aş vrea o Românie fără băşcălie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu