Din nou despre costurile educaţiei

Organizaţia „Salvaţi copiii” a publicat, zilele trecute, un studiu despre costurile ascunse ale educaţiei „gratuite”. Una din concluziile acestui studiu este următoarea: statul alocă, pentru tot ce înseamnă şcolarizarea unui elev din ciclul obligatoriu, mai puţin salariile cadrelor didactice, o sumă care este de o dată şi jumătate mai mică decât cea alocată de familia elevului, în acelaşi scop.

Sincer să fiu, am serioase rezerve cu privire la corectitudinea acestei cercetări. Este foarte posibil ca unele cifre se nu fie reale, să fie „comandate”, dar chiar şi aşa constatăm existenţa a două sisteme paralele de învăţământ, e vorba de cel oficial, legal, finanţat din fonduri publice, şi cel alternativ, neoficial, semilegal, finanţat de către familii, în mod direct, al meditaţiilor şi corupţiei din învăţământ.

Una peste alta, eficienţa cumulată a celor două sisteme este una cel puţin îndoielnică.

În practică, lucrurile stau cam aşa: elevul se află în ciclul obligatoriu şi gratuit, şi, conform legii, statul alocă, pentru educaţia sa, o sumă destul de importantă, mai cu seamă că ea provine din buzunarele noastre, ale tuturora (în paranteză fie spus, e vorba de cea mai mică sumă per capita din toate ţările din Europa, dar na, ţara noastră e săracă). Peste această sumă se adaugă contribuţia familiei, care constă în : bani pentru meditaţii, transport, diferite materiale didactice (culegeri, cărţi, atlase etc.), reparaţii şi/sau achiziţii pentru şcoală (zugrăvirea clasei, mobilier etc.), echipament special pentru diferite activităţi (educaţie fizică, serbări, competiţii etc.) şi, nu în ultimul rând, micile „atenţii” cu prilejul zilei de 8 martie/ziua învăţătoarei, serbarea de sfârşit de an, banchet, „protocol”, şi aşa mai departe.

În final, „produsul” este un absolvent slab pregătit, cu grave carenţe de informaţie şi cu comportament adeseori deviant.

În mod evident, nu mă refer la un anumit absolvent sau altul, mă refer la marea masă a elevilor şi absolvenţilor, la elevul/absolventul comun. Excepţiile nu fac altceva decât să confirme regula.

Industria meditaţiilor nu e ceva nou în România. În mare măsură, ea a fost generată de modul foarte sever, uneori de-a dreptul draconic, în care se făcea, pe vremuri, selecţia în învăţământul superior, şi mă refer şi la etapele intermediare: treapta I, admitere în liceu, treapta a II-a, bacalaureat, care trebuiau parcurse, toate, cu rezultate cât mai bune. Exista şi o psihoză a învăţământului superior, a fi student, însemna, fără îndoială, foarte mult în mentalul colectiv. Dacă vă amintiţi, în focul revendicărilor de tot felul din iarna lui’89 -’90, a fost şi admiterea la facultate! Da, au fost oameni care au făcut greva foamei pentru a fi admişi la facultate!

Dar, timpurile acelea au trecut şi astăzi, practic oricine poate urma cursurile unei facultăţi, dacă nu în sistemul de stat, atunci în cel privat. Cu condiţia de a plăti taxele respective, bineînţeles. Astfel se face că, an de an, mii de tineri care, altădată s-ar fi considerat extrem de norocoşi dacă ar fi reuşit să promoveze bacalaureatul, devin studenţi, si nu numai în ciclul I Bologna, ci şi la master sau doctorat. Ei, astea-s vremurile!

Oficial, una din motivaţiile reducerii nivelului de dificultate al probelor de admitere în învăţământul superior – de fapt, nu ştiu dacă mai există concurs de admitere, ca pe vremuri, sau totul constă într-un interviu sau mai ştiu eu ce – a fost şi aceea a descurajării industriei meditaţiilor, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

Şi, totuşi, de ce se mai meditează astăzi copiii? Unul dintre motive ar putea fi „tradiţia” sau snobismul. Cu siguranţă există copii care se meditează din acest motive, dar nu cred că ponderea lor este atât de mare.

Un alt motiv ar putea fi reprezentat de presiunile făcute de anumite cadre didactice. Sunt astfel de situaţii, e adevărat, dar iarăşi opinez că ponderea lor nu poate fi prea mare. Fiindcă nu toţi profesorii fac aşa ceva, există şi posibilitatea transferului, iar profesorul care face aşa ceva dobândeşte, în timp, un renume foarte prost.

Al treilea şi, în opinia mea, cel mai important motiv, este pentru ca astfel, elevii să înveţe, totuşi, ceva. Fiindcă s-a ajuns în situaţia în care, la şcoală, elevii nu mai învaţă (aproape) nimic. Şi asta este foarte grav.

Ce e de făcut?

Orice discuţie este inutilă dacă nu ştim ce vrem. Orice discuţie este inutilă dacă nu identificăm, în mod clar, obiectivul principal, care nu poate fi altul decât CALITATEA. În loc de asta, pălăvrăgim în mod inutil despre GRATUITATE. Spuneam într-o postare precedentă că învăţământul gratuit este o utopie, iar un cititor mă contrazicea. Îmi menţin părerea, nu fiindcă sunt încăpăţânat, dar realitatea îmi dă dreptate. Învăţământul gratuit este o utopie înfăptuită, pe care o plătim dublu: o dată indirect, prin intermediul statului, şi a doua oară, in mod direct, nemijlocit. Iar rezultatele sunt cele care se văd.

Privatizarea învăţământului nu este un scop în sine şi nici măcar o soluţie viabilă pe termen lung. Un învăţământ centrat pe ideea de profit, în care şcolile sunt doar un tip mai special de societăţi comerciale, dar supuse aceloraşi reguli ale profitului si concurenţei, este, în esenţă, un sistem antiuman şi neviabil.

Dar, trebuie făcut şi ceva. Am explicat, cred, ce nu există învăţământ gratuit, cu nu există, de fapt, niciun serviciu gratuit. Dar oamenii nu conştietizează acest lucru. Ar trebui ca acei bani pe care, oricum, cetăţeanul îi plăteşte, sub diferite forme: cotă unică, TVA, accize, diverse taxe, impozite etc., şi a căror destinaţia este, teoretic, educaţia, să rămână, pentru o secundă, în buzunarul omului, în mâna omului, să-i poată pipăi, să-i poată „mirosi”, şi apoi, cu aceeaşi mânuţă, să-i depună la casieria unei şcoli. Fiindcă e cu totul altceva să nu ai nişte bani, sau să îi ai şi să trebuiască să îi dai. Evident că, în aceste condiţii, părinţii ar fi mult mai interesaţi de ceea ce se întamplă la şcoală, pentru că nimănui nu îi convine să plătească fără să primească nimic în schimb.

Pe de altă parte, şi profesorul trebuie să vadă de unde vin banii. El trebuie să fie conştient că poate obţine un salariu mult mai mare decât cel pe care i-l oferă acum statul – de fapt, un salariu decent, care să-i asigure supravieţuirea şi dezvoltarea personală -, dar că trebuie să ofere ceva pe măsură. Profesorul trebuie, de asemenea, să ştie că, in cazul în care ceea ce oferă nu este apreciat, veniturile sale pot scădea sau că îşi poate pierde locul de muncă.

În prezent avem:
- un sistem de învăţământ aşa-zis gratuit, dar cu costuri ascunse foarte mari, şi extrem de ineficient atât economic, cât şi calitativ;
- părinţi şi familii, contribuabili, care plătesc această uriaşă factură, şi:
- un corp profesoral minţit, umilit, pauperizat şi, din aceste cauze, dezinteresat şi ineficient.

Şi întrebarea este: facem ceva ca să schimbăm această stare de lucruri sau ne convine aşa? Dacă ne convine aşa, e ok. Dacă nu, trebuie să cercetăm cauzele răului. Aflând cauzele, putem găsi soluţii. Având soluţii, le putem implementa. Dar, numai dacă dorim, intr-adevăr.

P.S.: Dacă nu ar mai exista învăţământ aşa-zis gratuit, atunci ne-am trezi, brusc, cu milioane de analfabeţi, deoarece majoritatea părinţilor nu ar avea bani pentru a achita taxele şcolare. Este un argument al unui cititor al blogului, dar este un argument pe care l-am auzit de mii de ori, de la tot atâtea persoane diferite. Dar, este un argument fals. Cel mai important factor de succes şcolar este atitudinea familiei, modul în care ea valorizează şcoala. Aşa spun sociologii, dar nu cred că e mare ştiinţă să îţi dai seama că aşa este. Faptul că un copil creşte într-un palat cu multe turnuleţe îi conferă o şansă mai mare de a absolvi un liceu sau o facultate dacât celui care creşte într-un apartament „cutie de chibrituri”, în sânul unei familii modeste, dar corecte?