Situată într-o zonă îndelung disputată de români, ruşi, polonezi, austrieci, Şepit (Шепіт) este astăzi o comună mică din sud-vestul Ucrainei. Pe lângă satul care dă numele, în componenţa comunei mai intră câteva cătune: Andrekivske (Андреківське), Nijnîi Ialoveţ (Нижній Яловець), Verhnîi Ialoveţ (Верхній Яловець) şi Sarata (Сарата). Cu totul, vreo mie de suflete, aproape toţi huţuli.
În această localitate, care, pe atunci făcea parte din ducatul Bucovinei, o regiune autonomă a Imperiului Austro-Ungar, a văzut lumina zilei, în 14 octombrie 1853, Cyprian Gołęmbiowski, fiul preotului ortodox Iraclie Gołęmbiowski şi al Emiliei.
Deşi numele este 100% leşesc, şansele ca părintele să fi fost polonez sunt foarte mici, de vreme ce, pe părinţii săi îi chema Tănase şi Varvara, nume practic inexistente în onomastica poloneză. Un alt argument este reprezentat de religie, polonezii fiind, după cum se ştie, catolici, în imensa lor majoritate, numai elementele alogene îmbrăţişând o altă religie. De altfel, peste câţiva ani, părintele şi-a „tradus” numele propriu (şi pe cel al copilului) în româneşte, în Porumbescu (în poloneză „golemb” înseamnă porumbel – cuvântul este utilizat, în forme asemănătoare: golumb, gălâmb, hulub, şi în anume graiuri româneşti, precum şi în compunerea cuvântului columbofil). Numele Porumb şi derivatele: Porumboiu, Porumbescu, Porumbeanu, Aporumboaie este destul de răspândit în Moldova şi nu numai.
După anul 1880, datorită aducerii unui număr foarte mare de colonişti din Galiţia, ponderea numerică a populaţiei româneşti în ducat a scăzut sunt 50%. Până la prăbuşirea Imperiului Habsburgic, Bucovina a rămas o provincie de graniţă, slab dezvoltată şi înapoiată economic. Totuşi, integrată, în 1918, în România Mare, Bucovina reprezenta, dimpotrivă, una din cele mai dezvoltate provincii. În urma celui de-al doilea război mondial, partea de nord a Bucovinei a fost integrată în URSS şi aproape complet deznaţionalizată. Uneori, graniţa a trecut chiar prin mijlocul localităţilor, aşa cum a fost cazul şi localităţii Şipotele Sucevei, divizată în Izvoarele Sucevei (România) şi Şepit (Ucraina).
Părintele Iraclie era prieten cu compozitorul Carol Miculi, care era dirijorul Conservatorului din Lemberg. Iubind liniştea şi frumuseţea acelui ţinut, compozitorul venea des în casa părintelui din Şipote, rămânând, uneori, chiar şi toată vara. De la acesta a deprins, la vârsta de şase ani, micul Ciprian, notele muzicale, continuându-şi apoi pregătirea cu învăţătorul Simion Mayer, care era şi un violonist talentat.
De pregătirea muzicală a lui Ciprian s-a ocupat şi un ţigan bătrân, conducător al unei trupe de lăutari, care i-a şi dăruit o vioară Amati originală, datând din 1626. Ţiganul era îndatorat părintelui Iraclie, fiindcă acesta se milostivise de întreg taraful, în timpul foametei din 1866.
Apoi, copilul a luat lecţii regulate de pian, orgă şi vioară la gimnaziul din Suceava. Participând la serbarea mânăstirii Putna, în august 1871, Ciprian Porumbescu avea să-i cunoască personal pe Mihail Kogălniceanu, fost prim-ministru şi ministru de interne liberal al României din timpul lui Al.I.Cuza, şi viitor ministru de externe şi interne, apoi numeroşi tineri studenţi români patrioţi din Budapesta, Viena, Paris etc., între care Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D.Xenopol etc.
În 1873 se înscrie la Seminarul Teologic de la Cernăuţi, pe care îl va absolvi în 1877, dar nu va fi preot niciodată, fiind mult mai atras de muzică, istorie, literatură, limbi clasice. În paralel cu seminarul, va urma şi cursuri muzicale serioase de vioară, pian şi violoncel.
Tânărul Porumbescu a fost animat de înalte idealuri patriotice. În 1875, fiind student la teologie în Cernăuţi, tânărul Porumbescu, împreună cu colegii Gherasim Buliga – student la filosofie, Ion Topallă – student la teologie, Gheorghe Popescu –student la drept, Zaharia Voronca – student la teologie, Ilarie Onciul – student la drept, Iancu Cocinschi – student la drept, Teodor Stefanelli - student la drept, Constantin Andreevici Morariu, şi alţii, a pus bazele societăţii cultural-patriotice Arboroasa, după numele original al Bucovinei. Deviza societăţii era „uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu !”.
Cum şedinţele societăţii se încheiau adesea cu concerte, acest lucru a constituit oportunitatea pentru tânărul Porumbescu, care devenise şi preşedintele societăţii, de a compune si prezenta lucrări „Tabăra românilor” sau „Altarul mânăstirii Putna”. El a creat şi condus şi ansamblul coral al societăţii.
În octombrie 1877, la Iaşi se comemorau 100 de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica, voievodul moldovean care se împotrivise cedării Bucovinei către austrieci. În acest context, Societatea Arboroasa a trimis Primăriei din Iaşi o telegramă, al cărei conţinut a fost considerat extrem de scandalos de către autoritățile habsburgice din Cernăuți. Cinci membri ai societăţii, intre care şi preşedintele Ciprian Porumbescu, au fost arestaţi şi anchetaţi, iar societatea a fost desfiinţată. Procesul s-a judecat abia în anul următor, timp în care tânărul Porumbescu a fost deţinut. Acuzaţii au fost eliberaţi, dar arestul a avut consecinţe devastatoare asupra lui Porumbescu: tuberculoza de care, se pare, suferea încă dinainte de a fi fost întemniţat, i s-a agravat foarte mult, iar acest lucru i-a cauzat moartea, survenită cinci ani mai târziu, înainte de a fi împlinit treizeci de ani. Au fost şi alte pierderi, de exemplu, o bursă de studii, dar toate acestea par minore în faţa deteriorării severe a stării de sănătate.
După eliberare, s-a întors la Stupca, unde fusese mutat tatăl său, devenind învăţător la şcoala din sat. Astăzi, comuna, aflată în partea centrală a judeţului Suceava, poartă numele compozitorului: Ciprian Porumbescu.
Cu un mare efort financiar, părintele Iraclie avea să-şi retrimită fiul la studii, de data aceasta la Viena, unde tânărul Porumbescu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Conservatorul. Odată ajuns acolo, Ciprian Porumbescu s-a înscris imediat în Societatea România Jună, foarte prost văzută de autorităţile habsburgice, şi din care făcea parte şi Mihai Eminescu.
Reîntors în ţară, Porumbescu este, începând din noiembrie 1881, profesor de muzică la Braşov, unde i se oferă şi conducerea corului Sfântul Nicolae din Şchei. Este vorba de o perioadă scurtă, dar densă în realizări.
Agravarea bolii îl sileşte să plece în Italia, în căutarea unei clime mai blânde. Şederea în Italia nu-i este de niciun folos, boala îsi urmează cursul implacabil şi Ciprian Porumbescu se retrage la Stupca, unde moare în 9 iunie 1883.
Nici după moarte, genialul compozitor nu se bucură de binemeritata recunoaştere. Viaţa şi personalitatea sa nu sunt foarte bine cunoscute nici în ţară, darmite peste hotare. Ceea ce nu i–a împiedicat, însă, pe comuniști, să îi preia muzica pentru imnul naţional din acea perioadă, şi să i-o asocieze cu niste versuri care nu au nimic în comun cu viaţa si lupta sa. De asemenea, şi Albania a preluat muzica sa (Pe-al nostru steag e scris Unire) pentru imnul naţional (Hymni i Flamurit).
Nu mai e nimic de zis. Să ascultăm această muzică dumnezeiască.
În această localitate, care, pe atunci făcea parte din ducatul Bucovinei, o regiune autonomă a Imperiului Austro-Ungar, a văzut lumina zilei, în 14 octombrie 1853, Cyprian Gołęmbiowski, fiul preotului ortodox Iraclie Gołęmbiowski şi al Emiliei.
Deşi numele este 100% leşesc, şansele ca părintele să fi fost polonez sunt foarte mici, de vreme ce, pe părinţii săi îi chema Tănase şi Varvara, nume practic inexistente în onomastica poloneză. Un alt argument este reprezentat de religie, polonezii fiind, după cum se ştie, catolici, în imensa lor majoritate, numai elementele alogene îmbrăţişând o altă religie. De altfel, peste câţiva ani, părintele şi-a „tradus” numele propriu (şi pe cel al copilului) în româneşte, în Porumbescu (în poloneză „golemb” înseamnă porumbel – cuvântul este utilizat, în forme asemănătoare: golumb, gălâmb, hulub, şi în anume graiuri româneşti, precum şi în compunerea cuvântului columbofil). Numele Porumb şi derivatele: Porumboiu, Porumbescu, Porumbeanu, Aporumboaie este destul de răspândit în Moldova şi nu numai.
După anul 1880, datorită aducerii unui număr foarte mare de colonişti din Galiţia, ponderea numerică a populaţiei româneşti în ducat a scăzut sunt 50%. Până la prăbuşirea Imperiului Habsburgic, Bucovina a rămas o provincie de graniţă, slab dezvoltată şi înapoiată economic. Totuşi, integrată, în 1918, în România Mare, Bucovina reprezenta, dimpotrivă, una din cele mai dezvoltate provincii. În urma celui de-al doilea război mondial, partea de nord a Bucovinei a fost integrată în URSS şi aproape complet deznaţionalizată. Uneori, graniţa a trecut chiar prin mijlocul localităţilor, aşa cum a fost cazul şi localităţii Şipotele Sucevei, divizată în Izvoarele Sucevei (România) şi Şepit (Ucraina).
Părintele Iraclie era prieten cu compozitorul Carol Miculi, care era dirijorul Conservatorului din Lemberg. Iubind liniştea şi frumuseţea acelui ţinut, compozitorul venea des în casa părintelui din Şipote, rămânând, uneori, chiar şi toată vara. De la acesta a deprins, la vârsta de şase ani, micul Ciprian, notele muzicale, continuându-şi apoi pregătirea cu învăţătorul Simion Mayer, care era şi un violonist talentat.
De pregătirea muzicală a lui Ciprian s-a ocupat şi un ţigan bătrân, conducător al unei trupe de lăutari, care i-a şi dăruit o vioară Amati originală, datând din 1626. Ţiganul era îndatorat părintelui Iraclie, fiindcă acesta se milostivise de întreg taraful, în timpul foametei din 1866.
Apoi, copilul a luat lecţii regulate de pian, orgă şi vioară la gimnaziul din Suceava. Participând la serbarea mânăstirii Putna, în august 1871, Ciprian Porumbescu avea să-i cunoască personal pe Mihail Kogălniceanu, fost prim-ministru şi ministru de interne liberal al României din timpul lui Al.I.Cuza, şi viitor ministru de externe şi interne, apoi numeroşi tineri studenţi români patrioţi din Budapesta, Viena, Paris etc., între care Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D.Xenopol etc.
În 1873 se înscrie la Seminarul Teologic de la Cernăuţi, pe care îl va absolvi în 1877, dar nu va fi preot niciodată, fiind mult mai atras de muzică, istorie, literatură, limbi clasice. În paralel cu seminarul, va urma şi cursuri muzicale serioase de vioară, pian şi violoncel.
Tânărul Porumbescu a fost animat de înalte idealuri patriotice. În 1875, fiind student la teologie în Cernăuţi, tânărul Porumbescu, împreună cu colegii Gherasim Buliga – student la filosofie, Ion Topallă – student la teologie, Gheorghe Popescu –student la drept, Zaharia Voronca – student la teologie, Ilarie Onciul – student la drept, Iancu Cocinschi – student la drept, Teodor Stefanelli - student la drept, Constantin Andreevici Morariu, şi alţii, a pus bazele societăţii cultural-patriotice Arboroasa, după numele original al Bucovinei. Deviza societăţii era „uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu !”.
Cum şedinţele societăţii se încheiau adesea cu concerte, acest lucru a constituit oportunitatea pentru tânărul Porumbescu, care devenise şi preşedintele societăţii, de a compune si prezenta lucrări „Tabăra românilor” sau „Altarul mânăstirii Putna”. El a creat şi condus şi ansamblul coral al societăţii.
În octombrie 1877, la Iaşi se comemorau 100 de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica, voievodul moldovean care se împotrivise cedării Bucovinei către austrieci. În acest context, Societatea Arboroasa a trimis Primăriei din Iaşi o telegramă, al cărei conţinut a fost considerat extrem de scandalos de către autoritățile habsburgice din Cernăuți. Cinci membri ai societăţii, intre care şi preşedintele Ciprian Porumbescu, au fost arestaţi şi anchetaţi, iar societatea a fost desfiinţată. Procesul s-a judecat abia în anul următor, timp în care tânărul Porumbescu a fost deţinut. Acuzaţii au fost eliberaţi, dar arestul a avut consecinţe devastatoare asupra lui Porumbescu: tuberculoza de care, se pare, suferea încă dinainte de a fi fost întemniţat, i s-a agravat foarte mult, iar acest lucru i-a cauzat moartea, survenită cinci ani mai târziu, înainte de a fi împlinit treizeci de ani. Au fost şi alte pierderi, de exemplu, o bursă de studii, dar toate acestea par minore în faţa deteriorării severe a stării de sănătate.
După eliberare, s-a întors la Stupca, unde fusese mutat tatăl său, devenind învăţător la şcoala din sat. Astăzi, comuna, aflată în partea centrală a judeţului Suceava, poartă numele compozitorului: Ciprian Porumbescu.
Cu un mare efort financiar, părintele Iraclie avea să-şi retrimită fiul la studii, de data aceasta la Viena, unde tânărul Porumbescu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie şi Conservatorul. Odată ajuns acolo, Ciprian Porumbescu s-a înscris imediat în Societatea România Jună, foarte prost văzută de autorităţile habsburgice, şi din care făcea parte şi Mihai Eminescu.
Reîntors în ţară, Porumbescu este, începând din noiembrie 1881, profesor de muzică la Braşov, unde i se oferă şi conducerea corului Sfântul Nicolae din Şchei. Este vorba de o perioadă scurtă, dar densă în realizări.
Agravarea bolii îl sileşte să plece în Italia, în căutarea unei clime mai blânde. Şederea în Italia nu-i este de niciun folos, boala îsi urmează cursul implacabil şi Ciprian Porumbescu se retrage la Stupca, unde moare în 9 iunie 1883.
Nici după moarte, genialul compozitor nu se bucură de binemeritata recunoaştere. Viaţa şi personalitatea sa nu sunt foarte bine cunoscute nici în ţară, darmite peste hotare. Ceea ce nu i–a împiedicat, însă, pe comuniști, să îi preia muzica pentru imnul naţional din acea perioadă, şi să i-o asocieze cu niste versuri care nu au nimic în comun cu viaţa si lupta sa. De asemenea, şi Albania a preluat muzica sa (Pe-al nostru steag e scris Unire) pentru imnul naţional (Hymni i Flamurit).
Nu mai e nimic de zis. Să ascultăm această muzică dumnezeiască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu